[Stăteam şi eu la o terasă...]

       Stăteam şi eu la o terasă, odihnindu-mă pe scaun, când mi-am amintit de vorbele unui bun amic – că s-o las mai moale cu „discursurile de terasă”, fiindcă nu beau, nu fumez şi (aici îi dau mai multă dreptate) sunt zgârcit – aşa că am revenit de unde am plecat, în apartamentul meu, mai precis în bucătăria-n care discutam cu amicul în cauză despre ceea ce tocmai îmi povestise.

       Cu un an în urmă, rămas fără serviciu şi căzut în depresia comună tuturor celor care nu mai doresc să muncească doar ca să-şi hrănească pântecele şi să-şi plătească chiriile, a fost ajutat de un băiat, pe care nu-l cunoştea prea bine, dar care a fost dispus să-l găzduiască jumătate de an, necerându-i un sfanţ. I-a dat o cameră, din cele două pe care le avea în casa în care locuia singur, şi i-a zis doar atât: Să nu uite să încuie uşa.

       Cinci sau şase luni, cât a stat la el, nu l-a-ntrebat nici de sănătate. Singura indispoziţie pe care i-a creat-o a fost că, de două-trei ori pe săptămână, când îl ardea patima rugăciunii, se trezea în toiul nopţii şi aprindea becul. Cum cele două camere erau alăturate, despărţite doar de-un glasvand, lumina pătrundea şi-n odaia amicului meu şi-l deranja, neputând să doarmă. Dar nu dura mult. În cel mult douăj’ de minute totul era gata, întrerupătorul făcea plic!, iar becul începea să se răcească.

       După câteva nopţi de acest fel, se încumetă să-l întrebe de chestiunea asta şi primi următorul răspuns: Baptist convertit în perioada adolescenţei, băiatul se ruga lui Doamne-Doamne să-i deie o fată cu care să poată să se-nsoare, fiindcă trecuse deja de douăzeci şi cinci de ani, iar disconfortul simţit atât din cauza acestui fapt, cât şi din pricina ochilor acuzatori ai celor din adunarea lor bisericească, punea o presiune, din ce în ce mai mare, pe sufletul lui.

       Trecură lunile, amicul meu îşi găsise de muncă. Nu după mult timp, a auzit că băiatul şi-a găsit fata mult aşteptată şi că – miracol providențial sau înţelepciune a hazardului – urma să se căsătorească.

─  Dar nu rugăciunile l-au ajutat în căutările lui, îmi zise privindu-mă, cu capul plecat, pe deasupra ochelarilor ce-i alunecau pe nas. Nu, nu. Ceea ce l-a ajutat, în realitate, a fost că a primit în casa lui un om pe care abia îl cunoscuse, un străin, şi că l-a găzduit fără să-i ceară nimic în schimb. Acolo am mâncat, acolo m-am spălat, acolo am dormit. Aia a fost! încreţindu-şi fruntea şi-mpingând-o spre mine.

─  Ei! spuse tot el, dar uite c-a ajuns să se-ntoarcă roata, şi am fost şi eu în situaţia lui. În urmă cu o lună mi-a predat cheile. Un băiat de la ţară. Venise să-şi caute de lucru şi n-avea unde să stea. M-a rugat o prietenă să-l ţin la mine, până-şi găseşte ceva. L-am ţinut vreo trei luni. Acum stă şi el cu chirie.

─  Şi... ţi-ai găsit şi tu nevastă sau ai rămas cu rugăciunile? ştiind că nici el nu-i însurat şi că vorbea, de ceva timp, cu o fată.

─  Da’ de unde, răspunzându-mi într-o doară, nefiind sigur dacă-mi gustase gluma sau nu. Tot singur am rămas. Eu şi cărţile mele... 

─  Vezi dacă nu te-ai rugat îndeajuns! bătându-l uşor pe umăr şi zâmbindu-i prosteşte.

─  Nu-i asta. Ți-am spus... Şi-şi dete pe gât sfertul plin de bere al paharului pe care i-l pusesem în faţă la-nceputul discuţiei noastre. Minunea dracului!... rosti cu un uşor oftat printre buzele lui umede, ce nu se obosiseră să se deschidă suficient, pentru ca-njurătura să fie completă.

─  Nu, amice, nu aşa, atingându-i umerii. Nu a fost o minune că el s-a căsătorit. Era normal să se-ntâmple aşa. Minune e că, în ciuda vicisitudinilor, tu nu te-ai lăsat de literatură.

       Amurgului îi mai trebuia câteva ore ca să acopere oraşul cu un clopot fragil de culori incerte. Amicului meu doar un pahar cu bere. Cum nu beau, nu fumez şi cum sunt cumpătat din fire, în frigider avusesem doar o doză. Atât cumpărasem. Dar, cât timp magazinul alimentar de la colţul străzii era deschis până la zece, am coborât, am mai cumpărat una, am urcat înapoi şi i-am pus-o pe masă. N-avea niciun rost să mergem la terasă.

P. S. 

Pe lângă bere, amicului ăsta al meu îi place şi să fumeze. Acest fapt n-ar fi făcut decât să lungească povestirea şi să complice fraza şi, prin urmare, l-am trecut cu vederea. Şi, cum toţi prietenii mei sunt fumători, sigur s-ar fi trezit vreunul să-mi reproşeze că l-am făcut să pară prost în ochii cititorilor. Aşa că-i mai bine să nu ştie nimeni de treaba asta.

Lumea ar fi mai veselă

dacă toți ar citi lumea ar fi mai veselă

cel puțin în localitatea mea

 

vecinii s-ar aduna în fața blocului în halate de baie

cu cafeluțele-n mână unii cu pipe alții cu trabucuri

ar rezuma cărțile devorate cu o zi înainte adăugând indicații

categorice/categoriale pentru cei care nu le-au descoperit

eu spre exemplu

 

mi-ar face semn cu indexul pe obraz că nu-i frumos

nu se cade. mi-ar trimite recomandări pe facebook

recenzate tot de ei

m-ar chema la cenaclul mahalalei unde pe acorduri de bach

chopin și rahmaninov mi-ar da voie să-mi debitez textele

și mi-ar facilita publicarea lor scutindu-mă de cheltuielile

de întreținere   

 

taximetriștii vor saluta cu ziua bună maestre! pe orice client

cocoțat pe bancheta din spate ce va rosti cuvintele potrivite

adică la bibliotecă vă rog!

 

în școlile gimnaziale se va preda după metoda lui dinu noica

modelul va fi preluat rând pe rând și de străini

excepție făcând ungurii  

cu garduri de sârmă ghimpată în preajma clădirilor

directorii vor opri orele de peripatetism gastronomic

și cu microfonul în bot vor citi

– ca să se audă în boxele amplasate-n curte și-n fiecare clasă

din șotronul lui cortázar

 

polițiștii de proximitate de la circa 9 ar avea strălucindu-le-n

frunte în loc de pupăza zgribulită de pe caschetele lor de

modă veche unul dintre simbolurile des întâlnite în operele

lui g. i. gurdjieff

și anume trei iepuri în spirală ce aleargă după olaltă  

 

consilierii primăriei vor propune guvernului să introducă în

ordinea de zi a planului de pedagogizare a țării

crearea unui institut care să decerneze an de an premiul

internațional „mircea cărtărescu”   ca să avem și noi un

nobel al nostru

 

sinucigașii care au dat-o-n bară vor deveni adepții sectei

caragialiștilor

îndrăgostiții de pretutindeni își vor expedia din nou scrisori

de dragoste

poștașii o să sune de două ori la interfon iar bisericile își vor

face datoria cununându-i

cu volumele lui john galsworthy pe sfântul jertfelnic

 

prezbíterii vor începe și vor sfârși serviciul divin cu

pater noster-ul lui jacques prévert

și corul fostelor prostituate convertite de henry miller

va intona imnul de stat al româniei         în limba rusă

 

⁕

 

când m-oi prăpădi distrus de inaniție cu capul pe masă

în încercarea de-a da gata într-o lună comedia umană

o să fiu dus – purtat pe umerii unui grup de utiști

adulatori ai lui balzac – la cimitirul intelectualilor din

apropierea aeroportului

coristele vor interpreta o ciuleandră de rămas-bun

fantoma lui adrian păunescu se va arăta îndemnându-i pe

cei prezenți să se iubească pe morminte

iar jurnaliștii vor scrie că a fost o minciună

n-a murit unul ci doi: eu și cartea pe care n-am apucat

s-o termin

 

își vor lua bilete de avion spre amsterdam și vor răsfoi pe

durata zborului la alegere curcubeul gravitației sau de viris

illustribus   

la debarcare își vor aprinde un joint        glăsuind în șoaptă:

„mare domn!”

 

vecinii își scriu deja memoriile

asociațiile de locatari vor avea cu ce să se delecteze

 

precis ar fi mai veselă

parc-o văd...

parc-o văd

 

Oameni şi câini

Cățeaua începu să latre de cum pusei mâna pe clanță. Nu era nevoie s-o apăs pentru a pricepe că – nici în ruptul capului său neîmblânzit, cu zgardă de piele la gât, prinsă c-un lanț gros de un nuc – n-avea nici cea mai modestă intenție de-a mă accepta în grupul celor pe care nu i-ar fi mușcat.

Din capătul ogrăzii, mătușa mi-a strigat să nu mă apropii prea mult („Numa câteva zile, până se obișnuiește cu tine”) și că în câteva clipe va sosi o mașină și-o să merg la unchiu’. Îs băieți amabili, zise, șoferi de camion, despre care aveam să aflu amănunte picante în decursul vacanței de vară, simpatici, dintr-un anumit punct de vedere, indivizi cu care am interacționat, relativ decent pe durata celor cincisprezece minute, cât le-a luat să-și urnească „hardughia”, să conducă și să oprească la destinație.

 

─ Hai că mănânci la el.

 

─ Dar mami...?

 

─ Las-o pe mă-ta! Doar n-o să steie toată ziua după curu’ tău. Apare ea mai târziu. Să vină Ghiță de la muncă, se odihnește, ciugulește ceva și apoi l-oi ruga să mergem să te luăm.

 

Stânjenit de neașteptatul situației, am ascultat-o.

 

─ Imediat îți aduc pachetul. Să nu-l pierzi!

 

N-o întrebasem cât de mare era coletul... urma să merg cu basculanta... N-a fost necesar. În câteva secunde, timp în care a cotrobăit prin cămară, a ieșit c-o sacoșă.

 

─ Na! Asta tre’ s-ajungă la unchi-tu.

 

Vârâi antebrațul în plasa legată cu sfoară de cânepă, iar, când mai aveam un pic să palpez hârtia de ziar în care erau ambalate ouăle, tușa îmi dete una peste ceafă și mi-l smulse afară.

 

Razele solare toropeau asfaltul încă intact al șoselei comunale. Deslușeam o serie de huruituri care-și întețeau permanent prezența, precum și niscaiva fluierături și chiote de salut ca între neamurile barbare demult apuse... Se apropiau de poarta îndărătul căreia, mătușa îmi săltase deja sacoșa la nivelul umerilor, fapt ce m-a speriat, crezând că mi-o suie-n cârcă. Cu palma streașină la frunte, se holbă în direcția din care veneau acele sunete, îmi atinse omoplatul și-mi spuse:

 

─ Decolăm. Țin-te bine!

 

Am urmat-o cu supunere, uitându-mă cum împinge zăvorul, cum își trece mâna, de sus în jos, peste rochia estivală și cum își aranjează breteaua ce alunecase până la cot.

Nu mică mi-a fost mirarea când, părăsind spațiul limitativ al curții, am văzut nu un vehicul normal, ca a majorității oamenilor de la oraș, ci o ditai namila cu mațele ghiorțăind la maximum, labele cât casa, duhnind a cauciuc și bitum încinse, la a cărei ureche n-aș fi avut acces, dacă mătușa nu m-ar fi urcat pe tăblia găurită unde îți pui talpa, iar unul dintre cei doi flăcăi nu m-ar fi înșfăcat și nu m-ar fi tras pe banchetă, lângă geam, urmat de plasa ce cântărea jumătate din kilele mele, uimit de grozăvia aceasta pentru adulți, care, în ciuda alcătuirii mastodontice ce-mi dădea fiori, a fost botezată, simplu și pitoresc, Rabă.

Privind-o pe tușa Vichi cum îi dă ultimele indicații tânărului de la volan și cum dispare în unghiul mort al unui accident ulterior, n-am băgat de seamă cum era pictată cabina. Tot interiorul, de la portiere până la plafon, exceptând parbrizul și bordul, era ticsit cu postere înfățișând femei în postúri care mai de care mai provocatoare. În nuanțe albăstrii, decolorate, erau lipite unul lângă altul c-un soi de pastă (corozivă?) aplicată, după cât observai, cu degetul la margini, îngălbenindu-le asemenea unei ciuperci de celuloză.

Niciodată n-am fost atât de sceptic... Din boxele maronii răbufni combinația dintre o manea sârbească și-o zăngăneală grecească cântată de o duduie excitată la culme, care, rătăcită cu tot cu microfon și orchestră într-un ocean de sinceritate incredibilă, nu mai păstra nicio fărâmă de convenție artistică.

 

─ Ce vru muierea?

 

─ Să nu-l las să se uite înăuntru și să nu-i sparg ouăle. Când coboară puștiul, ne luăm și noi cinci. Pe rândurile de sus îs cele de găină.

 

Întorcându-și către mine mutra ciolănoasă, îmi zise de parcă l-ar fi luat în serios:

 

─ Auzi, piciule, nasu’ la șosea! îndemnându-mă c-o miștocărească ridicare de bărbie să mă uit deasupra oglinzii retrovizoare, unde se aflau trei nimfe goale, cu păr bogat, pân’ la fund, ce-și dezveleau sânii de mărimea lubenițelor puse la murat de tanti Frusina, cu câte un x negru pe sfârcuri, urmare a unei altercații rutiere.

 

Bălai, cu pielea bronzată, purta o cămașă verde cu mâneci suflecate și un pantalon de pânză cafenie. În picioare, acum descălțat de ei, niște șlapi prăfuiți pe care își sprijinea călcâiele.

Șoferul, brunețel, cu moaca pătată, era înzestrat, spre deosebire de colegul său, c-un simț acut pentru muzică, și fredona încontinuu melodia ce zgâria nu doar timpanele ceruite, ci și caroiajul de aluminiu al difuzoarelor ce ieșiseră din șuruburi. Cel din mijloc îl întrerupse, aruncându-i o întrebare. El își scoase țigările din buzunar... – Carpați cu filtru.

 

Evident că nu m-am abținut și m-am uitat prin cabină. Isprava i-a atras atenția și, ghiontindu-l pe celălalt, a vrut să-mi dea de-nțeles că-i cu ochii pe mine. Pe dracu’!

Până s-ajungem la unchi-miu, n-am făcut decât să mă binoclez la cucoanele dezbrăcate din jur, care, spre satisfacția mea, n-aveau nicio jenă în a-și etala păsărica. Atât de tare am fost luat de val, încât am uitat de ouăle de la picioare, și nu rare ori am fost rugat să nu mai lovesc în sacoșă. Unde mai pun că cei doi băieți de țară, dorind să mă impresioneze cu realizările lor sexuale și demonstrând cât îi duce creierul, s-au pornit să discute, fără perdea, despre unele și despre altele, grase și slabe, blonde și șatene avute, nu demult, la pat, prin pădure și în habitaclul lor, chiar pe scaunul pe care ședeam acum, zgâindu-mă pentru a enșpea oară la treimea țâțoasă de deasupra scăfârliilor noastre, intuind că (nu departe de noi, pe planeta ideilor fezabile...) am fi triumfat în alegerea unei lăptărese... Undeva, într-o proximitate sperată, sârboaica ce se tânguia în incintele acustice ne-ar fi deschis cerurile amorului și ne-ar fi acompaniat până la finalizare, când (...în costumele protopărinților, ...captivi între pulpele zeițelor) am fi dezlipit cu dinții benzile de izolir de pe mameloane, eliberându-le canalele lactifere, și ne-am fi lăsat hrăniți de seva galactică fermentată de morișca stelelor, ele ar fi gemut de plăcere, leșinându-ne în brațe, iar maneaua s-ar fi stins, ca nimica, lăsând loc Odei bucuriei.

Că-n brațe o legănase și șoferul pe una Crina ce lucra la bufet, și tot aici, în „carlinga erotică”, dar pe la spate cumva..., iar biata fată, căreia „nu-ș’ ce nu-i convenea”, după ore de tratative, precedate de zile în care i-au fost oferite cadouri cumpărate de la o consignație, a aprobat nestăvilita râvnă a bărbatului și s-a lăsat pipăită în locul în care nici soarele nu răsare, încât, conform relatării, n-a reușit să țină-n ea și și-a dat drumul.

 

─ A naibii cățea! Se câcă pă ea.

 

Nefiind familiarizat cu subtilitățile cuvintelor, n-am fost în stare să asociez frazele celor doi interlocutori de care mă despărțeau ani buni de viață, și, până la sfârșitul verii, când mi-a fost dat să trăiesc o revelație, fusei convins că ei au vorbit, din experiență proprie, despre lucruri total distincte.

Abia atunci, cu povestea jivinei care se cufurise, am început să mă uit în față la șoseaua flancată de case pipernicite, și să mă gândesc la posibilitatea unei legături între ce i-o fi spus mătușa Vichi și ce nu trebuia să aflu, pentru c-o astfel de conexiune fizică, între două ființe diferite, era de neînchipuit și de nesuportat pentru mine.

După ce l-am văzut că-și scoate limba din gură și se-apucă să imite, recapitulând orgastic, gesturile sărmanului animal, mi-a venit să vărs; boroboață petrecută în noaptea respectivă, când (după o porție frugală de cartofi prăjiți, presărați oltenește de jur împrejurul unui ou de rață) n-am izbutit să mă împotrivesc revoltei stomacale, vomitând pe covorul în care m-am împiedicat..., aterizând în genunchi.

M-am spălat la o țeavă terminată într-un robinet ce scârțâia când îi roteai mânerul în formă de fluture. Eram cufundat în beznă. Numai luna și amicele ei mă mai puteau ajuta în bâjbâiala posttraumatică.

Cișmeaua era situată în vecinătatea gardului dincolo de care, sub ramurile nucului, stătea javra. Pesemne că dormea iepurește. Bănuiam că unele patrupede văd pe-ntuneric, însă nu eram sigur dacă potaia se număra printre ele. În caz că m-aș fi apropiat, încercând să traversez grădina ce se întindea până la poalele dealului, categoric s-ar fi pus pe hămăit, trăgând de lanț ca să-l rupă.

Dar nu s-a întâmplat. Amândoi eram conștienți de zidul dintre noi, și probabil că și ea fusese stoarsă de arșița amiezii. În consecință, mi-am imaginat doi colți de lupoaică, mi-am luat inima-n dinți și-am rostit ca pentru mine: „Dacă află mama?”

Așa că m-am întors iute și, la rugămințile ei, mi-am băut ceaiul de mentă. A urmat Îngerașul... – ațipind în mai puțin de-un minut.

În scurtă vreme, eu și câinele mătușii deveniserăm cei mai buni prieteni. Nu știu de ce camionagiul a avut nevoie de mai multe zile.

Aniversară ’93

Era toamnă mă-ntorceam de la țară

fusese un sfârșit de săptămână incredibil

 

Prin părul nepieptănat aveam fire răzlețe de fân

Mâncasem copios înainte de plecare asfințitul era splendid

Aveam 9 ani... în curând urma să împlinesc 10

 

Când am intrat descălțându-mă în sufrageria modest mobilată

a apartamentului am văzut-o că vine să mă întâmpine

În mână ținea o coală ilizibilă pe care mi-o flutură prin față

 

Mi-a luat câteva secunde ca să m-adun după jetul de aer

rece cu care mă împroșcase și să mă dumiresc ce era cu

acea filă ruptă din caietul meu de ciorne

 

Cu două zile înainte încă-n febra pregătirii pentru

minivacanța câmpenească m-am desprins din panoplia

de plăsmuiri referitoare la atmosfera rurală în care aveam

să mă desfăt

și mi-am așternut urările vulgare adresate unei puștoaice

de care mă lega mai mult o animozitate decât un amor

Nu era așa dar n-am priceput și i-am redactat o misivă

iar sub epilogul injuriilor elaborate cu tot dichisul

mi-am trecut numele cu majuscule

ANDREI CARE ȚI-O (punct punct punct)

 

Luni de zile după aflarea grozăviei n-am mai mers la țară

de teamă c-o să fiu interogat de rude cu ochii ațintiți spre

mine și apoi între ei – bile de plumb pe rigla gradată a unui

cântar de persoane

ce a fost cu răvașul acela și cum de-a ajuns pe masa la

care-mi făceam temele?

căci acolo îl scrisesem – veritabil poet național

deși n-am recunoscut că am compus așa ceva

 

În consecință sărbătoarea a trecut neobservată

Doar soră-mea n-a ignorat complet evenimentul

Mi-a cumpărat un maculator și-n efortul de a-și stăpâni

râsul mi-a zis: Ia mă pulică! Să ai pe ce să-ți notezi

declarațiile de iubire

 

Mai păstrez albumul și ori de câte ori mă îndrăgostesc

îl frunzăresc în amintirea tortului ratat

 

Acum nu mai jignesc pe nimeni îmi iau singur prăjituri

Cât despre gagici... ziarele au câte-o rubrică

dedicată anunțurilor matrimoniale gen Mariana ochi verzi

Senzații tari

 

Partea nasoală a fost că textele mi-au fost cenzurate

Partea faină... toți băieții au știut că-s slobod la gură

recunoscându-mi astfel talentul

 

Bine’nțeles că m-am umflat în pene și-am comis-o

din nou. Numai că de data asta a fost invers

Mama a fost cea care mi-a luat apărarea

 

Deşi zilele...

Deşi zilele în care mă duc la serviciu sunt aceleaşi

cu cele în care mă întorc acasă

iată că-ntr-o zi ea nu m-a găsit  

Aşa ceva nu s-a mai auzit la noi pe stradă  

și drept urmare a-nceput să sune-n stânga

şi-n dreapta

Când m-am trezit eram înconjurat de bărbaţi

asemănători mie 

într-o tavernă ce mai că plesnea din cauza

îmbrăţişărilor noaste zgomotoase

brâncă la brâncă şi şold la şold

cântându-ne trezirea la adevăr de peste nici

zece secunde din momentul în care unul ca mine

îşi deschise gura şi scoase

pe lângă sunetul unui copac doborât

un damf sulfuros de alcool tutun şi ciorbă

prăvălind uşa cu piciorul

în pas de defilare pe străzile ce semănau între ele

păşind

luând chipul celor învingători

pentru că urmam să fim medaliaţi cu aur

la olimpiada falocratică de anul acesta

Cântam și ne mai rezemam de câte un pom

până când din înaltul senin al cerului

o voce hotărâtă m-a strigat pe nume

şi atunci mi-am amintit că-mi uitasem bricheta

la serviciu

că cineva s-a oferit să-mi aprindă ţigara

iar altcineva să-mi potriveasc’ o cinzeacă

şi că eram la o aruncătură de băţ distanţă de vocea

care-mi repeta să urc cât mai repede-n casă

întreruptă de scurtele şi desele mele intervenţii

lămuritoare

că nu-i casă femeie e apartament cu două camere 

Never say never

M-a sunat să-mi spună că mi i-a expediat prin Western

Ocazia – ziua mea de naștere

Nu-mi trimisese de mai bine de 5 ani... suficient de mare

și-atunci. Puteam să mă-ntrețin. Nu mai era nevoie...

 

Mi-am verificat ceasul ca să fiu sigur că n-am întârziat

și-am sunat la interfon

 

Aflu că are 24 și că e de prin părțile noastre. N-o întreb de ce

practică meseria asta. Tatuajul de pe umăr spunea destule

 

Sfori și șpagate... părul ei îmi acoperă buricul

Ar fi putut să arate de 18 dacă nu și-ar fi pensat excesiv

sprâncenele dacă și-ar fi schimbat nutriționistul dac-ar fi

dormit mai mult și-ar fi ieșit mai des din apartament

 

Etajul 9... calea ferată se împletește cu un no man’s land

și zările încet... încet... se îmbeznau

De mic mi-a fost frică de înălțime

 

În lift n-am semnal

 

Apoi îi telefonez să-i mulțumesc pentru bani

Mi-am luat ceva frumos și toate cele de cuviință

 

Îmi examinez din nou portofelul. Mă uit la ceas:

și jumătate

Poate că mai am timp să-l prind pe ăla de la făr’

un sfert

 

Farmecul tragic al unor clipe

În mai puțin de o oră am ajuns în locul stabilit am sunat-o

după cum ne fusese înțelegerea a coborât purta un tricou

cu țesătură rară peste o pereche de sâni perfecți

și-un blug strâns pe coapse... elastic

 

Hai după mine!

Am urmat-o treaptă cu treaptă privindu-i formele

A deschis ușa m-am descălțat și politicos ca niciodată

am întrebat-o unde-i baia

 

După colț

 

Am deschis ușa... robinetul. Când m-am întors ea stătea

pe un pat zmeuriu cearșaf zmeuriu... noptiere zmeurii...

încadrate de un tapet stacojiu ce-mi dădu senzația

că voi pătrunde într-o enormă cavernă de carne catifelată

 

Mirosul – Bețișoare parfumate

Inima – Tahicardie

Transpirație – Încă nu

Frică – O micuță ezitare

 

Cu capu’ nainte... fie ce-o fi!

 

M-am dezbrăcat și-am lăsat-o să facă ceea ce învățată de

Mama Natură nici nu bănuiam – cu ștremeleagul mozolit

cu ardoare urlând ca de final de partidă – și anume

snaga scriitoricească

 

Din vibrația afecțiunii reciproce care atinge sporadic luciul

indiferenței s-a declanșat dorința de a-i cerși un petic de hârtie

și-un pix

 

N-a fost de-ajuns am cerut câteva coli fata nu știa ce se

întâmplă. Dar atâta timp cât aveam să-i plătesc pentru tratație

m-a lăsat să-mi fac damblaua

În zilele noastre  judeca ea  probabil pe unii îi excită scrisul

 

La plecare i-am mulțumit... ea mi-a spus că e disponibilă

oricând

Nici n-am realizat când am ajuns pe trotuar

 

În sfârșit ceva autentic...! mergând sprinten visător la

steaua-mi literară cu foile-n mână mă pomenesc cu o fostă

colegă... una pe care n-ar fi trebuit să... ca să aflu că între

mine și dânsa se întinde un hău peste care doar o dragoste

onestă poate face punte... granița fusese hotărâtă...

Însă eu stăruiam în ascuns și degeaba încercam să o evit

repetând ca pe un laitmotiv Vanitas vanitatum!

Rezultat pozitiv ioc

 

M-am convins când mi-a revenit damblaua

(dar de data asta în sens invers) și-am început să rup fiecare

pagină...

 

Dâra se întindea cu mici întreruperi până la stația...

unde adâncit în tristețe am hotărât să nu mă mai aventurez...  

și (mai important) să nu mai notez toate fleacurile

 

Însă n-am putut... Când vine   vine

 

Spre serviciu

Același tramvai. Toți mă cunosc

Al treilea scaun de la geam intrarea din mijloc

partea dreaptă

 

Probabil că mă veți vedea citind sau mă veți surprinde

când o să mă pierd cu privirea...

 

Cu tâmpla rezemată de geam ascult scoica marină...

O tanti în vârstă se oprește și mă roagă s-o las să se așeze

în locul meu. Mi-am văzut de citit

 

Îngenunchează și răcnește: „Ajutor lume!” „Mă sufoc!”

și alte căcaturi

 

Nici io nu știu ce-a fost în mintea mea însă m-am ridicat

și i-am făcut semn cu mâna că poa’ să stea

 

Ne apropiam de fabrică... 

Un camionagiu a pierdut controlul autocisternei și-a intrat

în noi fără să mai apese pedala de frână

 

Creierii femeii erau acum la picioarele mele

Trupul – un popic decapitat

 

Am fost transportați la cel mai apropiat spital

Siluete albastre umblau de colo-colo și puneau tot felul

de întrebări

 

Ele nu-mi cereau să mă ridic de pe scaun ci mă pofteau

să mă-ntind pe năsălie 

 

Da’ și mâine e o zi. Cineva tot o să mă întrebe 

 

Pe marginea dulapului din bucătărie

O sticlă de ulei – atât mi-am dorit să rețin

 

La masa înaltă din mijlocul încăperii cățărat pe scaun

priveam în direcția sticlei maronii din vârful căreia se

desprinsese o bandă metalică subțire ușor de-ndoit

 

Și mi-am propus să țin minte

 

nu supa arsă a mamei pe care o mâncam ca pe-o tocăniță

înmuind una după alta bucăți de pâine proaspătă

de la Alimentara

nu cine se afla în stânga mea și terminase

nu palmele pe care i le-a aplicat

probabil băut probabil nervos probabil prea mâhnit

nu glasul care ne-a trimis pe balcon ca să luăm aer

iar noi am luat și pentru mama ținându-l în piept

cât am putut 

nici faptul că după ce ne-am întors supa a avut alt gust

 

ci sticla de pe marginea dulapului... cu dopul ei de tablă

...eticheta ce mai avea puțin și se dezlipea

 

Atât a contat pentru mine și încăpățânat m-am forțat să

memorez acest amănunt: bucătăria...   sticla de ulei...

1980 și ceva

 

De pe balcon liniile de tramvai păreau să ne fi trasat

drumul pe care ar fi trebuit să-l urmăm

Speriat de înălțime am strâns-o pe soră-mea de mână

 

După nici trei zile am fost trimiși la bunici

mama i-a intentat proces lui tata și a plecat din oraș

Când am părăsit apartamentul sticla era acolo

N-o mișcase nimeni

 

Adevărata fericire

este rară și niciodată inoportună tramvaiul pe care tocmai

l-ai ratat a deraiat se zice că mai durează până eliberează

linia și nimeni... absolut nimeni dintre cei de la serviciu

habar n-are unde te afli

 

Ca într-un déjà-vu sunetul de joncțiune al celor două

metale se apropie ușile se deschid și totul revine

la normal

 

Răsăritul se lasă așteptat – la fel și adevărata

fericire

 

Undeva în lumea asta vastă

avea părul prins în cozi. era – of! – cum rareori i se dă

bărbatului să vadă când nu-i cu nevasta lângă el

iar eu eram obosit mai s-ațipesc pe scaun

 

conversa cu o prietenă despre dilemele existențiale

specifice vârstei

adolescente nepârguite 

 

neonul segmentului nostru de tramvai le evidenția chipurile

jenate de căutăturile mele ce nu reușeau să ajungă

unde și-ar fi dorit

 

cu căștile pe urechi detașat de ambianța ordinară

a transportului urban puteam visa că fetișcanele

vorbesc despre mine: că mi-au remarcat sprâncenele

stufoase barba nerasă și – ca pachetul să fie complet

unghiile de la picioare ce ieșeau din sandale

 

stațiile rămâneau în urmă în timp ce reptila metalică

de treij’ de tone înainta de-a lungul liniilor ca o prelungire

artificială a unui esofag imens... invizibil...

dar palpabil

 

crăiasa călătoriilor mele și-a tras omoplații înapoi

a pupat-o pe cea care urma să coboare odată cu mine

și-a aranjat rochia și a sărit de pe trepte direct pe plăcile

de ciment unde – surpriză! – nu o aștepta nimeni

 

nu tu cortegii de adulatori nu tu grupuri de followeri

nu tu șmecherași cu oferta de a o duce acasă în proțap

 

stația era pustie

așa cum și sufletul ei continuă să fie

 

ajuns acasă cu sudalmele între măsele căci la NonStop

n-au mai avut beck’s

aștept în dreptul cabinei de lift – fute-i-ar sfinții!

pe cei de la etajul zece

 

vârâtul cheii în ușă declanșează depresia

 

lumea e-o enormă pușcărie       îmi spun

deja mă simt mai bine

 

înjur din nou amintindu-mi că nici astăzi nu voi avea

apă caldă

deschid televizorul îl închid mă spăl îmi tai unghiile

și mă pun la somn

 

undeva în lumea asta vastă cineva a făcut la fel

încă un analgezic înaintea orelor de coșmar  

 

Balada vânzătorului de duminică

e atâta seriozitate în jur încât tuburile de aer conditionat

pompează slava unei zile de februarie

mocheta s-a acoperit de brumă nările mă ustură iar

musculițele cad ca scoase din priză

 

privirile celor ce intră se opresc pe obiectele care le ies

în cale și totodată pe nimic

 

nu e birtul de gară regională sau vreun târg second-hand  

nici finele unei serate literare când asculți în surdina ațipirii

adiacente o seamă de enunțuri clișeizate

 

sunt în locul din care nu poți să scapi oricât te-ai strădui

acel inevitabil numit responsabilitate ocupație

scârbiciu

 

fără ifose de menestrel notoriu ce se-mbată de fiecare dată

înainte să stoarcă un dram de tărie poetică

distilată...                        aici se muncește!

nu sub amenințarea zilei de mâine că n-ai ce pune pe masă

și tragi nădejde că mai ai o litră...

                             aici mereu se muncește!

nu spleenul artistic în fața datului existențial

al vieții  s o c i o c u l t u r a l e 

nici pomeneală

 

liricitatea izvorăște din nuvela Eu la cheremul altora

editura Morții mă-tii

și nu oricând chit că e un cuvânt frecvent la noi în firmă

ci în ziua una a săptămânii când omenirea deși ar trebui

să se odihnească

iese-n oraș pentru înc-o porție de window shopping

 

așa că stăm drepți și-i salutăm când intră-n magazin

apoi le ducem trena   

evident că nu cumpără. nici n-au venit pentru asta

important e că sunt aici

interesați vezi doamne de anumite produse ca să nu

pară ruinați în ochii noștri

 

prea târziu

 

ei nu lucrează ASTĂZI așa că te interoghează...

noi – cioporoase păsărele ale haikuurilor negustorești

ripostăm cu amabilitatea artificială de care dăm dovadă

în astfel de împrejurări

 

morga afișată de cei pe care îi folosim pe post de muze

ne inspiră până la refuz... mai să ne iasă pe nas și pe gură

auziți cum sună:

 

ah romanțele dimineții când îți ciocăne în grilajul metalic

și te-ntreabă la ce oră deschizi prăvălia!

 

ah cum se mai învârt asemeni unui roi de muște în jurul

căcatului până când bagi cheia în broasca dispozitivului...!

 

ah întrecerea olimpică

când se aruncă cu capul înainte ca să vadă... ați ghicit

oferta zilei!

 

ah cum după o tură de magazin se întorc zgâriați pe muian

 

ah mersul lor legănat ca al gâștelor la scăldat

 

ah tunetul glasurilor... că marfa nu-i bine aranjată că promoția

nu-i tentantă

 

ah poezie... cum te scobori – lumină de neon – pe mașina

de spălat rufe și pe frigiderul turcesc cu sistem antiîngheț

aidoma ciclonului zămislit între ușa deschisă de la depozit

și cea de la intrare!

 

tu ne învălui cu ariile-ți chermezice iar universul mercantil

e invadat de mii și mii de semințe de plop... vată de zahăr...

 

nu pentru c-am fi celebri dacă tre’ să dăm crezare acestui

cancer neuronal numit beletristică ci fi’n’c-avem apetitul

crescut i-am mânca de vii pe cei care ne calcă pragul

însă nu din rațiuni de self-control

ci pentru că și noi suntem în stare

să spunem lucrurilor pe nume

de dragul unor me... me...

metafore