Mă uit la televizor

n-am făcut-o de multă vreme

de când cu internetul...

 

o familie problematică  certuri apostrofări... circumstanțe

cu tâlc rânjete cu vicleșug

lamentații... suspine... isterii opulente și împăcări șocante

pe final

 

oamenii ăștia nu dorm nu-și fac de mâncare nu stau pe veceu

ei spun că ar avea joburi însă n-am remarcat să fi lucrat

bárem o clipă

n-au rate la bancă... nici clauze de reziliere

 

o dată nu i-am surprins spălându-se pe mâini deși zilele și

nopțile la ei acolo sunt lungi... de cel puțin șase sezoane

nu ca mine unul singur

și cu termenul scadent tot mai aproape

 

nu mănâncă. trăiesc cu doze insuficiente de aer și alcool

ba sughițate într-un intermezzo de dup-o săpuneală zdravănă

în prefața unei vendete

ba ingerate cu calm într-un respiro dintre sunetul tocurilor de

fier și explozia unui conac de opt milioane de dolari  

 

nu i-am văzut lecturând. apariția unei cărți e de neimaginat

în această sagă rural-urbană

eventual etichetele de pe sticlele de vin și paginile

meniurilor...

 

niciun indiciu

doar vorbe goale

 

(oare așa va fi în celălalt tărâm?

o să aflu în episodul următor)

 

Când am auzit-o

mi-am spus:

nu e bine ca omul să fie singur. îi trebuie un ajutor

potrivit pentru el

 

când și-a pus capul pe pieptul meu a zis: aud cerul

și pământul cum cântă laolaltă

și a vrut să m-ajute

 

drept care în zilele ce-au urmat am înregistrat

amândoi: ea - vocea ei   eu - bătăile inimii mele

 

cu buza inferioară lipită de reportofon îmi recita impresiile

inventariate iar eu le ascultam cu căștile pe urechi

și reportofonul fixat pe stern

ca să înregistrez dangătele inimii...   ea să le dea play ziua

următoare când avea să-și noteze din nou cuvintele simple

sau verdictul despre ce se întâmplă cu noi cum ar vrea

să fie și cum va fi de fapt

 

în seara respectivă mi le și citea   și tot așa...

până-n ziua a șaptea când privind la toate lucrurile

bune pe care le-am făcut

și mulțumiți de ceea ce-am putut realiza împreună

ne-am odihnit

 

Te aşezi lângă mine...

mă deranjezi ridici plapuma

și-un miros de cloceală îți dă de știre că ziua-ntreagă

m-am tolănit pe canapea ingurgitând succesiv

trei antologii de fabule contemporane

că afară-i frig și-nnorat și-n lirismul douămiist poeții

își taie unghiile cu lama

iar acum mă necăjesc cu cea de-a patra și mi-e lehamite

ca de-o proctoscopie

 

ninge într-un pururelnic ritm alb ninge plictisitor

nici fulgii de zăpadă nu ne mai bagă în seamă

lexicul de speluncă autohtonă nu poate decât să-mi tulbure

nosofobiile invernale și să adeverească o dată în plus

că disimularea narcisică n-are limite

 

mă mir că în timp ce citesc nu tragi de mine

 

poponețul tău e o roată de cașcaval ce se afundă-n saltea

habar n-am ce carte joci dar o joci decent

mă ling pe buze îmi etalez dinții. tu spui: „...lacomule!

îți vreau binele”

 

te iau de mână

ea glisează pe umflătură. amândoi în așteptarea unei erate

pe măsură

gen „Variațiuni pe tema LANGA-BALANGA POETICA”

 

(„până una-alta o viață avem”

adaugi

„de ce s-o irosim pe mărunțișuri?”)

 

[Era noapte, târziu, întuneric...]

       Era noapte, târziu, întuneric, sfârșitul glorios al unei zile de noiembrie. Nu ninsese, nu înghețase pământul, ploua mărunt, cu picături reci, ce pișcau bălțile, iar niciunul dintre noi nu avea umbrelă. La braț, pe trotuarul larg – de-o parte clădiri noi și vechi, de-o parte mașini parcate și copaci desfrunziți – umblam, îngemănați de frig, uitându-ne pe unde o să pășim. Taxiurile, ocupate cu miile de comenzi tipice sărbătorilor de iarnă, treceau, în nori de aburi grei, pe străzile și străduțele orașului. Băuserăm ceva, aveam destule haine pe noi, și nu ne era frică să mergem singuri spre casă. Pe porțiuni peticite, ocolind ochiurile de apă, pășeam simultan de dragul lucrurilor făcute împreună. Nu știam de ce tocmai mersul pe jos, dar bănuiam că era un preludiu la ceea ce urma să se-ntâmple cu noi.

       Din când în când, spălați de câte-o perdea rece de apă, ne strângeam mai tare și ne priveam atent în ochi, pentru a fi siguri, în iubirea ce ne-o purtam unul altuia, că nu ne despărțise nimeni și nimic. Nici urmă de tramvaie la ora aceea, nici urmă de prieteni. Doar noi doi și pașii ce păreau că nu se mai termină. Mă duceam la ea pentru prima oară.

       Drumul pieptiș până la etajul trei. Pe scări. Ne-am împiedicat de oalele cu ficuși, am apăsat, din greșeală, pe soneria unui vecin. N-a ieșit să vadă ce se petrece. Am ajuns teferi la destinație. A reușit să bage cheia, am auzit un clanț! După ce-am deschis-o, nevăzând nimic, ne-am prăbușit, trup și suflet, pe podeaua din hol. Unul dintre noi a împins ușa cu piciorul. Nu ne fugărise nimeni. Eram exact unde am dorit să fim.

       Era caldă și plăcută la pipăit – mochetă nouă, făcută la comandă. A pornit a se-ntinde, împingându-se-n mine, să se dezbrace-n mișcări lascive – o mâna sus, una jos –, să respire cu sunete ascuțite și să vorbească-n dodii. Am cuprins-o, ca să nu se mai zbată, cu ambele brațe..., însă nimic. Continua să danseze cu ochii-nchiși, fredonând un cântec straniu în cuvinte nearticulate, ca-ntr-un acces epileptic.

       Iubita mea avea aripi de vultur, iar corpul i se alungise. Din celelalte încăperi au apărut – deschizându-și, prin sărituri pe clanță, ușile – pisici cu clopoțel la gât, mici și enervante, cu mișcări caracteristice animalelor de pradă. Au început să ni se lipească de corp, să se frece de noi și să ne frământe cu lăbuțele lor moi, lipsite de gheare, dând semne că n-o să plece prea curând.

       Pe ea o mulțumea această pățanie și îi venea să râdă. Voiam să mă ridic. Mi-a deschis fermoarul pantalonului și mi-a spus: „Nu, nu, băiețel!” „Te vreau acum”. Surpins, mi-am întors capul, ca să-mi însemn gura, din limbă, cu o cruce, dar atunci s-a întors spre mine, cu aripile-i insistente acoperindu-mă, și m-a sărutat. Respiram amândoi pe nas și simțeam că – prins de timoare și asediat de drăcușorii cafenii, ce mi se strecuraseră pe sub haine, călare pe mine, cu blana lor fină, ce-mi electriza pielea – își ia zborul către naltele sfere ale „plăcerilor interzise”, cum aveam să aflu a doua zi, de la mama-soacră.

       Spre surprinderea mea, dimineață, dup-un duș fierbinte și-o cafea amară, uitându-mă pe hol, n-am găsit niciun fir de păr de pisică. Motanul care-a zbughit-o printre picioarele mele când am dat să-nchid ușa de la baie era singura felină din apartament. Doar bibelourile de sticlă, cu înfățișări animaliere, pe care le șterge de praf în fiecare zi, ar fi putut spune mai multe despre-ntâmplarea de azi-noapte, dar nicidecum acest cotoi ce mirosea a vanilie.

       Astfel că – de fiecare dată când am avut ocazia să mă furișez în budoarul soacrei – am furat câte-o figurină, ca să m-asigur că, la finele operațiunilor, voi putea să dorm liniștit; și nu m-am înșelat. Acum ne culcușim până-n zori. Nici urmă de băgăreți. Doar noi doi și bezna păturii.

(6) Adesea mă gândesc la moarte

când mintea-mi planează peste tot ce-mi intră-n raza vizuală

și-ar vrea să se închidă pleoapele să nu mai percep și să fiu

judecat...

 

se așază pe pâinea prăjită... nițel unt și condimente

lăsând grăsimea lăptoasă să pătrundă miezul crocant

 

un organism nesătul fără poftă de mâncare

 

...pe cana de ceai pe care abia am ridicat-o ca să-mi ud gâtul

 

o altă menghină

 

...pe cutia cu somnifere de pe noptieră pe mână doctoriței

care a refuzat să completeze o nouă rețetă de teamă să nu

devin dependent

 

...pe faptul că n-am mai vorbit cu maică-mea de mai bine de

șase luni și nici n-am de gând

Trecut de treizeci – anumite relații ar trebui să se stingă dacă

nu intenționează (metonimie? antropomorfism?) să fie ucise

fără avertizare

 

...pe corzile chitarei

Încerc să cânt o melodie de îmbărbătare înainte de Marea

Întâlnire. Dar nici asta nu-mi iese

 

...pe telefonul cu ecran tactil deschizând rând pe rând

mesajele cu îngerași fulgi de zăpadă brăduți masacrați

pace și bucurie

primite nu de mult – ajutoare umanitare parașutate-n deșert

menite să stârpească inaniția din țările defavorizate

– de la cămătarii rubricii Contacte

 

...peste biserica minoriților unde în sara d’ajun un romano-

catolic un ortodox ș-un neoprotestant au stat pe aceeași

băncuță ascultând concertul de colinde dinaintea ceremoniei

celeste la care au asistat rugându-se fiecare pe limba lui

unicului Dumnezeu

chit că așa ceva nu veți găsi precizat în predica de Crăciun

a niciunui reverend preot sau pastor

 

...peste doleanța unui amic de a implora Providența pentru S.

care vrea să treacă la islam și să plece cât mai repede

în Algeria

dar a te ruga e lucru mare și prin urmare îi cer adresa ei

de Facebook că poate îi dau de capăt și o să se mărite

mai devreme

 

...pe umărul meu ca un corb odată cu mâna indiferentă a

Rebecăi care a tras cu urechea la ce-am șușotit adineauri

ș-ar vrea să-mi spună ceva iar eu o ignor

 

...pe făgăduințele mieroase ale trupului

picior peste picior cu ambele mâini pipăindu-mi claviculele:

că s-a obișnuit cu încăpățânarea mea chiar dacă n-o-nțelege

nu-i un cap de țară... cu toții greșim...

și că-ntr-un final pe care creierele oneste și imparțiale n-au

cum să-l anticipeze

nebunii vor izbăvi lumea de la iminenta autodistrugere

 

...de-a lungul gleznelor ei înciorăpate

ce mă fac să uit că n-am trecut de interviul pentru jobul

după care am tânjit din studenție

de-a curmezișul sânilor care stârnesc gelozie printre afrodite

și peste tot ce-am scris pân-acum

 

de parcă ar conta

 

(6) Din balconul meu de cleştar

cuget că ar fi mai bine să mă deplasez până-n dormitor

unde am să ridic mâinile înspre bolta metalizată a acestei

zile de decembrie am să apropii indecșii și policarii

sub forma unei inimioare – cum fac „vedetele”    

că poate așa mă voi uni cu divinul iar herz-ul va fi în stare

să iubească mai abitir... mai intens... mai eficient

voi putea să iert imediat dușmăniile să accept ca firești

inepțiile și să nu mă mai enervez

...să fiu de treabă să fiu simpatic chiar dacă n-o să scap de

penibilul situațional al afișării unei găoaze prin palmele-mi

unite fantezist

de parcă m-aș binocla prin ea la cer iar el mi-ar răspunde

pe măsură

și aș rămâne – suflet născut din hazard – cu privirea pierdută

între crengile scheletice ale teiului din spatele blocurilor  

cu o mică inimă albastră în dreptul ochilor

sperând că cineva o va...        ca pe brânză

 

Umblă toți cu zambilica-n palme. Zici că-s...

 

În pat, la televizor

Stăm amândoi în pat, culcați pe-o rână, știuleți fierbinți, scoși din baia de aburi a cazanului, și ne uităm la televizor. Aceeași emisiune de vineri seara: fețe crispate, nevoite să-l impresioneze pe Marele Juriu cu vocile lor, prin probe eliminatorii, trecute de șapte ori câte șapte, cu melodii mai mult sau mai puțin cunoscute, parte-n duete, parte-n dueluri și parte-n solouri terminate în aplauzele insistente ale nelipsitului Public.

Ne uităm, ne mirăm și privim în gol, dacă e cazul. Mă ridic pentru a lua telefonul. Tu pari nemulțumită și te foiești iritată. Formez numărul, trimit mesajul.

Sunt mulți cei care votează de acasă. Își aleg câte-o voce care știe să cânte și la chitară sau una cu sâni dezgoliți și posterior provocator, și speră că va ajunge în finala competiției, votând-o printr-un apel telefonic sau printr-un mesaj. Alții nu se lasă impresionați de astfel de lucruri ce fură priviri, dar nu sună bine, și votează cu altele (sau nu votează deloc), crezând, cu tărie, în biruința frumosului asupra cacofoniei.

Tu-ți ridici bărbia și mă-ntrebi cu cine. Marele Juriu schimbă grimase, se bâlbâie, râde forțat, și, dup-o seamă de gesticulări inoportune și plicticoase, se ridică din jilțul domnesc, spunând vrute și nevrute, ca să vadă tot poporul că (chiar) știe ce spune, când îl vede și-l mai și aude, explicitând, ca în benzile desenate cu Pif & Hercule, în legătură cu lipsa de personalitate (muzicală) a unei voci ce nu și-a găsit încă sinele melodic, interior și ascuns, ca un șerpișor ce-a adormit în fanta fierbinte a unei castane coapte, plesnită-n două: „Lumea vrea show, vrea mișcare, viteză, acțiune, în vreme ce tu doar mimezi, imiți și repeți (nepleonastic) ceva ce știe toată lumea, un amărât de cântec, pe care (chipurile) tu l-ai mai și acrit”.

Apar lacrimi, cutremure de emoții și-o puzderie de frici. Momente de suspans. Marele Juriu urmează să decidă pe cine va păstra și pe cine va trimite acasă. Luminile reflectoarelor – ce pluteau până adineauri prin aerul stresant al performaței scenice (căci fiecare interpretare este o performanță ce merită aplaudată, așa că: „Aplauze, vă rog!”, ține morțiș să ne anunțe Marele Juriu) – cad dintr-o dată pe fața indecisă a Juriului, iar apoi, după ce decizia va fi fost luată și exprimată verbal, pe chipul vocii prelungite de-un portativ încărcat cu note muzicale vibrânde, ce mai că îngenunchează de bucurie sau de necaz, indiferent de rezultat, după ce-o aude rostită cu părere de rău pentru una dintre voci, și cu zâmbete și-ncurajări pentru cealaltă.

Tu iar îți ridici bărbia și mă-ntrebi cu cine. Adevărul fiind rostit, simt că-i inutil, și nu-ți răspund.

Juriul dă din cap, vocile se-adună pe scenă, prinzându-se de mâini, și încep să cânte ca de final de emisiune. Cade cortina și intră publicitatea.

Schimbi programul și pui televizorul pe-un post de muzică cu imagini viu colorate. Ele îmi rănesc ochii. Dar, fi’n’că te iubesc, sufăr și nu-ți reproșez nimic.

Imaginile se succed cu repeziciune și se intensifică în colorit, devenind de-a dreptul țipătoare. Pe ecran apare, ca din pălărie, Marele Juriu. Rostește ceva la-nceput, iar dup-aceea se pune și cântă despre el și ea, despre ea și el (deși știm cine e el, nu știm cine-i ea), că se făcea că s-a culcat într-un pat și s-a trezit în altul (nici nu s-a spălat pe ochi și s-a ș-apucat să danseze), conduce o mașină, o motocicletă, evită un accident, aleargă, mănâncă, nu se mai spală pe dinți și fuge afară din restaurant, ca să alerge din nou, se sărută cu o persoană pe care, acum nu mai vrea s-o sărute, sau poate că vrea, dar nici el nu-i sigur pe ce și pe cine vrea să... A înnebunit, nu-și mai doarme nopțile, nu mai mănâncă și o vrea, sau îl vrea, înapoi, precum pământul, porția de ploaie. Aleargă iarăși, dar, de data asta, pe contrasens și se lovește de diverși oameni care-i spun: „Bă, ești prost?”, și-l evită în cele din urmă. Toate acestea în timp ce el, sau ea, continuă să cânte fără să falseze, atingând pragurile de notă plină, așa cum eu îți ating punctele nevralgice de sub bărbie. Încerci să-ți cobori fruntea, dar nu te las. Apăs mai departe. Schimbi, furioasă, programul și dai de un alt post de muzică în imagini.

Deși adormise liniștit, lăsând impresia că a iertat-o (sau l-a iertat), Marele Juriu se trezește și-ncepe să danseze pe unde apucă, urmărind aceeași persoană pe care – am sperat în van – se jurase c-a iertat-o.

Eu te strâng cu putere de bărbie. Tu încerci să te opui și mă muști de deget. Te ridici, uitându-te urât la mine, și-mi pui în mână, ca pe ceva ce expirase, telecomanda. „Acum ai s-asculți ce vreau eu să asculți”, îți spun, sărutându-te pe frunte.

Închid televizorul și deschid, dintr-o mișcare, combina muzicală ce n-a fost folosită de ceva vreme, cuz video killed the radio star. Tu n-ai de unde să știi, și nici că-ți pasă. Îmi strecor mâna pe sub capotul tău de diftină. Pufos, mirosind a Lenor. O las să alunece cât mai jos cu putință, și revin prin locurile pe lângă care am trecut – O, vai! – atât de nepăsător. Îți mușc, cu două degete, gurguiul ce refuzase să se-ntărească la prima atingere. Îți ridici bărbia, iar eu îți răspund: „Cu tine, Rebeco”.