Hidoșenie

era cu puțin sub zero grade și s-a făcut întuneric

pășeam încordat pe trotuarul sticlos cu sabia gerului înfiptă-n

mine până-n plăsele

pe marginea străzii printre nămeții ce astupaseră rigolele

cu motoarele torcând taxiurile își fumau somnul de seară

 

pe aleea bușteni la cotitura pieței am dat de silueta firavă

a unui băștinaș ce stătea strâmbat de frig și de neputințe

pe un scaun cu rotile

aproape viu... nu se deosebea de peisajul static al cartierului

 

ghemuit cu mâinile bocnă dârdâindu-i la piept lăsa impresia

că nu-i cu nimic mai mult decât un manechin de testare

pe un jilț electric: tremura din toate încheieturile

 

știam că sună stupid dar l-am întrebat dacă era de-acord

să meargă la căldură

putea să nu-i convină și cu ochii mijiți ca dintr-o piftie să-și

ruleze coșmarul și să nu m-audă

răspunsul a fost afirmativ... am telefonat la urgențe:

nume prenume prezentarea cazului în zece minute...

speranța că se vor grăbi... epifania celor doi voluntari de pe

ambulanță și a unui șofer cu mănuși de nitril...

dificila sarcină de a-l sui în dubă... pân’ la urmă tot per pedes

ținând strâns de mânerele roase ale scaunului cu rotile

 

poarta masivă a spitalului municipal se deschise:

eu și el intrarăm primii   salvarea în spatele nostru

 

pe ușa camerei de gardă ieși în goană o cucoană balșoaie

cearcăne grele halat alb descheiat pantalon bleu din tercot

înaltă...

 

îi luă tensiunea îl întrebă dacă este flămând iar după

încheierea procedurilor îmi atrase atenția că instituția medicală

nu-i adăpost de noapte că ar fi un haos total dacă lumea ar

confunda spitalul cu serviciul de ajutor social că situația de față

mai treacă-meargă însă „data viitoare să nu-i aduceți aici”

fiindcă nu asta e meseria doctorilor că li se-ntâmplă în fiecare

iarnă... că nu le vrea răul dar „așa este”

 

am plecat: sabia gerului... dalbul cerului... coloana de taxiuri

mai lungă   locul în care stătuse... pavat cu omăt

nu mi-am dat seama c-a nins...     habar n-avea că se apropia

crăciunul

 

(posibil să nu fi primit pătura...

pentru el nu va mai fi o data viitoare)

 

Îmi reproşa că nu o prezint cum trebuie

că-n realitate e mai chipeșă că are o grămadă de calități

de ce m-am rezumat la...?

 

învinuindu-mă c-o apreciez pentru prea puțin din ce are

iar ce are ea n-are nimenea că tre’ să-mi schimb ochelarii

c-am priceput infime lucruri despre... 

că până și omul de serviciu „ăla ce pute a usturoi” ar fi în

stare să...

că-i vai de capu’ meu... sunt un vânător de fuste ce nici pe

alea nu le vede bine

 

îi răspundeam că aparențele înșală profesioniștii-s informați 

efleurajele te amăgesc tegumentele dau erori

esențial e... chestiunea din interior

carnea nu-i decât o haină ce ne apără de vremea de afară

la fel și cu celelalte lucruri privite din exterior

incontestabilul poate fi acolo dar e greu de dibuit

 

nu voia să înțeleagă și prin urmare i-am zis:

 

dac-aș fi silit să spun cine ești și ce-nsemni pentru mine

ți-aș cere să-ți înmoi gurguiul în călimară să te apleci peste

coala neatinsă de zile și să nu-l dezlipești până când gurile

de vărsare ale canalelor lactifere nu-și vor fi lăsat cerneala

pe hârtie

 

fiindcă așa te văd eu:

 

soarele albastru de pe cerul propriei mele siberii

spirituale

ochiul omniscient

cel dintâi factor biologic în lumea aceasta lipsită

de viață

 

așa e bine?

 

Mă uit la televizor

n-am făcut-o de multă vreme

de când cu internetul...

 

o familie problematică  certuri apostrofări... circumstanțe

cu tâlc rânjete cu vicleșug

lamentații... suspine... isterii opulente și împăcări șocante

pe final

 

oamenii ăștia nu dorm nu-și fac de mâncare nu stau pe veceu

ei spun că ar avea joburi însă n-am remarcat să fi lucrat

bárem o clipă

n-au rate la bancă... nici clauze de reziliere

 

o dată nu i-am surprins spălându-se pe mâini deși zilele și

nopțile la ei acolo sunt lungi... de cel puțin șase sezoane

nu ca mine unul singur

și cu termenul scadent tot mai aproape

 

nu mănâncă. trăiesc cu doze insuficiente de aer și alcool

ba sughițate într-un intermezzo de dup-o săpuneală zdravănă

în prefața unei vendete

ba ingerate cu calm într-un respiro dintre sunetul tocurilor de

fier și explozia unui conac de opt milioane de dolari  

 

nu i-am văzut lecturând. apariția unei cărți e de neimaginat

în această sagă rural-urbană

eventual etichetele de pe sticlele de vin și paginile

meniurilor...

 

niciun indiciu

doar vorbe goale

 

(oare așa va fi în celălalt tărâm?

o să aflu în episodul următor)

 

Când am auzit-o

mi-am spus:

nu e bine ca omul să fie singur. îi trebuie un ajutor

potrivit pentru el

 

când și-a pus capul pe pieptul meu a zis: aud cerul

și pământul cum cântă laolaltă

și a vrut să m-ajute

 

drept care în zilele ce-au urmat am înregistrat

amândoi: ea - vocea ei   eu - bătăile inimii mele

 

cu buza inferioară lipită de reportofon îmi recita impresiile

inventariate iar eu le ascultam cu căștile pe urechi

și reportofonul fixat pe stern

ca să înregistrez dangătele inimii...   ea să le dea play ziua

următoare când avea să-și noteze din nou cuvintele simple

sau verdictul despre ce se întâmplă cu noi cum ar vrea

să fie și cum va fi de fapt

 

în seara respectivă mi le și citea   și tot așa...

până-n ziua a șaptea când privind la toate lucrurile

bune pe care le-am făcut

și mulțumiți de ceea ce-am putut realiza împreună

ne-am odihnit

 

Te aşezi lângă mine...

mă deranjezi ridici plapuma

și-un miros de cloceală îți dă de știre că ziua-ntreagă

m-am tolănit pe canapea ingurgitând succesiv

trei antologii de fabule contemporane

că afară-i frig și-nnorat și-n lirismul douămiist poeții

își taie unghiile cu lama

iar acum mă necăjesc cu cea de-a patra și mi-e lehamite

ca de-o proctoscopie

 

ninge într-un pururelnic ritm alb ninge plictisitor

nici fulgii de zăpadă nu ne mai bagă în seamă

lexicul de speluncă autohtonă nu poate decât să-mi tulbure

nosofobiile invernale și să adeverească o dată în plus

că disimularea narcisică n-are limite

 

mă mir că în timp ce citesc nu tragi de mine

 

poponețul tău e o roată de cașcaval ce se afundă-n saltea

habar n-am ce carte joci dar o joci decent

mă ling pe buze îmi etalez dinții. tu spui: „...lacomule!

îți vreau binele”

 

te iau de mână

ea glisează pe umflătură. amândoi în așteptarea unei erate

pe măsură

gen „Variațiuni pe tema LANGA-BALANGA POETICA”

 

(„până una-alta o viață avem”

adaugi

„de ce s-o irosim pe mărunțișuri?”)

 

[Era noapte, târziu, întuneric...]

       Era noapte, târziu, întuneric, sfârșitul glorios al unei zile de noiembrie. Nu ninsese, nu înghețase pământul, ploua mărunt, cu picături reci, ce pișcau bălțile, iar niciunul dintre noi nu avea umbrelă. La braț, pe trotuarul larg – de-o parte clădiri noi și vechi, de-o parte mașini parcate și copaci desfrunziți – umblam, îngemănați de frig, uitându-ne pe unde o să pășim. Taxiurile, ocupate cu miile de comenzi tipice sărbătorilor de iarnă, treceau, în nori de aburi grei, pe străzile și străduțele orașului. Băuserăm ceva, aveam destule haine pe noi, și nu ne era frică să mergem singuri spre casă. Pe porțiuni peticite, ocolind ochiurile de apă, pășeam simultan de dragul lucrurilor făcute împreună. Nu știam de ce tocmai mersul pe jos, dar bănuiam că era un preludiu la ceea ce urma să se-ntâmple cu noi.

       Din când în când, spălați de câte-o perdea rece de apă, ne strângeam mai tare și ne priveam atent în ochi, pentru a fi siguri, în iubirea ce ne-o purtam unul altuia, că nu ne despărțise nimeni și nimic. Nici urmă de tramvaie la ora aceea, nici urmă de prieteni. Doar noi doi și pașii ce păreau că nu se mai termină. Mă duceam la ea pentru prima oară.

       Drumul pieptiș până la etajul trei. Pe scări. Ne-am împiedicat de oalele cu ficuși, am apăsat, din greșeală, pe soneria unui vecin. N-a ieșit să vadă ce se petrece. Am ajuns teferi la destinație. A reușit să bage cheia, am auzit un clanț! După ce-am deschis-o, nevăzând nimic, ne-am prăbușit, trup și suflet, pe podeaua din hol. Unul dintre noi a împins ușa cu piciorul. Nu ne fugărise nimeni. Eram exact unde am dorit să fim.

       Era caldă și plăcută la pipăit – mochetă nouă, făcută la comandă. A pornit a se-ntinde, împingându-se-n mine, să se dezbrace-n mișcări lascive – o mâna sus, una jos –, să respire cu sunete ascuțite și să vorbească-n dodii. Am cuprins-o, ca să nu se mai zbată, cu ambele brațe..., însă nimic. Continua să danseze cu ochii-nchiși, fredonând un cântec straniu în cuvinte nearticulate, ca-ntr-un acces epileptic.

       Iubita mea avea aripi de vultur, iar corpul i se alungise. Din celelalte încăperi au apărut – deschizându-și, prin sărituri pe clanță, ușile – pisici cu clopoțel la gât, mici și enervante, cu mișcări caracteristice animalelor de pradă. Au început să ni se lipească de corp, să se frece de noi și să ne frământe cu lăbuțele lor moi, lipsite de gheare, dând semne că n-o să plece prea curând.

       Pe ea o mulțumea această pățanie și îi venea să râdă. Voiam să mă ridic. Mi-a deschis fermoarul pantalonului și mi-a spus: „Nu, nu, băiețel!” „Te vreau acum”. Surpins, mi-am întors capul, ca să-mi însemn gura, din limbă, cu o cruce, dar atunci s-a întors spre mine, cu aripile-i insistente acoperindu-mă, și m-a sărutat. Respiram amândoi pe nas și simțeam că – prins de timoare și asediat de drăcușorii cafenii, ce mi se strecuraseră pe sub haine, călare pe mine, cu blana lor fină, ce-mi electriza pielea – își ia zborul către naltele sfere ale „plăcerilor interzise”, cum aveam să aflu a doua zi, de la mama-soacră.

       Spre surprinderea mea, dimineață, dup-un duș fierbinte și-o cafea amară, uitându-mă pe hol, n-am găsit niciun fir de păr de pisică. Motanul care-a zbughit-o printre picioarele mele când am dat să-nchid ușa de la baie era singura felină din apartament. Doar bibelourile de sticlă, cu înfățișări animaliere, pe care le șterge de praf în fiecare zi, ar fi putut spune mai multe despre-ntâmplarea de azi-noapte, dar nicidecum acest cotoi ce mirosea a vanilie.

       Astfel că – de fiecare dată când am avut ocazia să mă furișez în budoarul soacrei – am furat câte-o figurină, ca să m-asigur că, la finele operațiunilor, voi putea să dorm liniștit; și nu m-am înșelat. Acum ne culcușim până-n zori. Nici urmă de băgăreți. Doar noi doi și bezna păturii.

(6) Adesea mă gândesc la moarte

când mintea-mi planează peste tot ce-mi intră-n raza vizuală

și-ar vrea să se închidă pleoapele să nu mai percep și să fiu

judecat...

 

se așază pe pâinea prăjită... nițel unt și condimente

lăsând grăsimea lăptoasă să pătrundă miezul crocant

 

un organism nesătul fără poftă de mâncare

 

...pe cana de ceai pe care abia am ridicat-o ca să-mi ud gâtul

 

o altă menghină

 

...pe cutia cu somnifere de pe noptieră pe mână doctoriței

care a refuzat să completeze o nouă rețetă de teamă să nu

devin dependent

 

...pe faptul că n-am mai vorbit cu maică-mea de mai bine de

șase luni și nici n-am de gând

Trecut de treizeci – anumite relații ar trebui să se stingă dacă

nu intenționează (metonimie? antropomorfism?) să fie ucise

fără avertizare

 

...pe corzile chitarei

Încerc să cânt o melodie de îmbărbătare înainte de Marea

Întâlnire. Dar nici asta nu-mi iese

 

...pe telefonul cu ecran tactil deschizând rând pe rând

mesajele cu îngerași fulgi de zăpadă brăduți masacrați

pace și bucurie

primite nu de mult – ajutoare umanitare parașutate-n deșert

menite să stârpească inaniția din țările defavorizate

– de la cămătarii rubricii Contacte

 

...peste biserica minoriților unde în sara d’ajun un romano-

catolic un ortodox ș-un neoprotestant au stat pe aceeași

băncuță ascultând concertul de colinde dinaintea ceremoniei

celeste la care au asistat rugându-se fiecare pe limba lui

unicului Dumnezeu

chit că așa ceva nu veți găsi precizat în predica de Crăciun

a niciunui reverend preot sau pastor

 

...peste doleanța unui amic de a implora Providența pentru S.

care vrea să treacă la islam și să plece cât mai repede

în Algeria

dar a te ruga e lucru mare și prin urmare îi cer adresa ei

de Facebook că poate îi dau de capăt și o să se mărite

mai devreme

 

...pe umărul meu ca un corb odată cu mâna indiferentă a

Rebecăi care a tras cu urechea la ce-am șușotit adineauri

ș-ar vrea să-mi spună ceva iar eu o ignor

 

...pe făgăduințele mieroase ale trupului

picior peste picior cu ambele mâini pipăindu-mi claviculele:

că s-a obișnuit cu încăpățânarea mea chiar dacă n-o-nțelege

nu-i un cap de țară... cu toții greșim...

și că-ntr-un final pe care creierele oneste și imparțiale n-au

cum să-l anticipeze

nebunii vor izbăvi lumea de la iminenta autodistrugere

 

...de-a lungul gleznelor ei înciorăpate

ce mă fac să uit că n-am trecut de interviul pentru jobul

după care am tânjit din studenție

de-a curmezișul sânilor care stârnesc gelozie printre afrodite

și peste tot ce-am scris pân-acum

 

de parcă ar conta