Chipul oamenilor din tramvaiul 7

este identic cu cel al oamenilor din tramvaiele 6  3  11

și 18 barat: ochi injectați pleoape striate buze subțiri...

                                         

Gândurile fug în urmă rareori înainte la ceea ce-au făcut

în caz c-au apucat să facă ceva. Ei nu-și aduc aminte:

posibil ca șeful... le-a intrat pe-o ureche și le-a ieșit pe

alta ...să aibă un refugiu spiritual numit familie

dar n-au realizat nimic și nici n-o să realizeze prea curând

 

Sleiți... își sprijină tâmpla... privesc dincolo...

Li se oferă o viață ce li se fură... cu fiecare segment de șină

lăsat îndărăt

 

Văd mereu ceea ce a trecut

Viitorul pentru ei nu există

 

Tramvaiele se vor retrage în depou luna va stăpâni iarăși

pământul

Ajunși acasă ei se vor afunda în perne...

O nouă zi s-a dus pentru totdeauna

 

Chirurgul

Privindu-i sânii pleoștiți, ca două meduze încă neputrezite, se afundă și mai tare în șocul pe care-l avusese, și care persista într-un fel de durere plăcută, când a auzit că murise înecată în iazul din spatele casei, cu șase ore în urmă. Goală pușcă, fără urme de violență corporală și de violare de domiciliu, cazul i se păru suspect și ceru – prin scrisoarea trimisă comisarului din cadrul departamentului de criminalistică – ca trupul răposatei să fie dus la clinica sa, mai înainte ca acesta să ia, conform procedurilor, drumul spitalului municipal și, implicit, al morgii de stat.

Îi cădea greu să înceapă autopsia pe un leș de o asemenea frumusețe, cum numai în filmele pentru adulți mai văzuse, așa că-l admiră minute bune până să se apuce de treabă. Părul îi era ud, pielea buricelor degetelor era încrețită, ceea ce o făcea pe Miss Necrologul din acea zi să-i apară abia ieșită din piscină, rece pe dinafară și caldă pe dinăuntru – hopa sus! – pe marginea faianțată a bazinului, zâmbind provocator matelotului iscusit, gata în orice moment să-mblânzească sălbatica zvâcnire din coadă a sirenei ce n-are nevoie de voce ca să-l ademenească, așteptând s-o poarte la apele dulci ale Paradisului, unde ar urma să-și vorbească prin semne și să se iubească prin gesturi... Și tot așa până când cineva va scoate luna din buzunar și-o va agăța de cer.

Îi puse mâna pe genunchi și-l trase puțin spre el. Înaintă în sus, pe coapsa interioară, și palpă pielea fină a femeii ce privea, cu ochii săi albi ca doi ochi de pește, spre tavanul găurit de șiruri lungi de neoane rotunde. Prins de buricul victimei, descoperi un soi de inel cu diamant, iar între inel și pielea acelei zone, o dâră ușoară de apă. Cam cât ar fi putut să țină omul sub limbă. Ceva îl îndemnă să-l atingă, ba chiar să tragă de el, dar ușa trântită a cabinetului de ORL din capătul holului îl opri.

Pierduse destul timp. O ridică de pe platforma înclinată a spălătorului și o așeză pe masa mobílă. După câțiva pași ajunseră acolo unde urma s-o cunoască mai bine. Scăldați în lumina lămpilor scialitice, luă un pahar cu apă și-l bău din două înghițituri. După care se-ntrebă dacă ar putea să-i mintă pe cei de la poliție și să schimbe o fișă de autopsie cu alta, de dragul priveliștii ce i se-ntindea în față, pe orizontala macabră a unei mese acoperite cu mușama albastră, cu brațele lipite de corp, acoperindu-și pubisul, ca o fată mare în noaptea nunții.

Putea s-o îmbălsămeze și să o ducă acasă, îi spunea gândul, sau, mânat de-un fior vechi de artă medievală, să o-mpăieze pe de-a-ntregul și apoi s-o îmbrace cu ceva lejer: o rochie de satin, un capot mătăsos, potrivit cu febra nopților de vară ce vor urma, sau direct goală, c-un prosop de bumbac acoperindu-i pântecul, întinsă pe pat sau pe fotoliu, lângă el, ca să-și poată dormi nopțile și să-și soarbă cafelele în timpul zilelor în care n-avea să se mai simtă singur, părăsit atât de gândurile sale revoluționare, cât și de prieteni – căci o avea pe ea, deci era iubit, iar asta nu-i de ici, de colo.

Cu ea, își spunea, se va purta altfel, nu-și va permite s-o înșele, ca pe multe alte tăcute și supuse pe care le-a avut. Va avea grijă să aibă de toate. S-o răsfețe. O va masa cu ulei de camfor, îi va spăla picioarele, o va pieptăna ori de câte ori vântul stârnit de ventilator îi va încâlci părul, îi va citi povești înainte de culcare. Poate chiar cea cu prințul cel mic, în care își vor face loc și ei – printre rege și celelalte personaje ciudate, fiecare avânt câte o planetă, lucru inimaginabil și lipsit de sens până și pentru mintea unui copil, darămite pentru mintea ei, care nu mai avea niciun suport material, de vreme ce creierul îi fusese aspirat pe nas, iar inima, scoasă în urma unei incizii adânci în coșul pieptului, donată unei clinici particulare, ce la rândul ei a dat-o mai departe, ca dar târziu de nuntă, unui cuplu pricopsit înainte de căsătorie cu un prunc, care avea în ziua morții sale paisprezece ani, ucis într-un accident de mașină: traversa regulamentar pe trecerea de pietoni, când un BMW ce rula șerpuit, pe șoseaua prost peticită c-un fel de bitum amestecat cu piatră măruntă de râu, a lovit-o în plin, fără ca șoferul să mai aibă timp să frâneze sau să se trezească din coma alcoolică în care căzuse, ca-ntr-un butoi cu țuică, lipsit de tuburi de oxigen și ochelari de scafandru, legat la ochi de către o mână invizibilă, ce puțea a drojdie de bere, fără putința de-a o vedea cum cade, venită din cer, asemenea unui înger, în spatele mașinii ce-și continua drumul în viteză – cu o lume a lor, doar pentru ei, o planetă suficient de mare, pe care micul prinț ar fi putut s-o viziteze oricând ar fi dorit, dar nu nainte să-i sune. Să vină și să le povestească câte ceva despre viețile planetare întâlnite în călătoriile lui. Și, -n sunetul valurilor și-al șoaptelor salivânde, să-și ia zborul, ca steaua din vârful bradului de Crăciun, spre celelalte tărâmuri ce merită cunoscute, lăsându-i singuri, așa cum și-au dorit să fie.

Rădăcina părului îi ieșea în evidență, și, pentru prima oară de când o-ntâlnise, își dădea seama că blondul platinat al scalpului, nu era firescul solar a ceea ce emana când își rotea capul, făcându-l să fluture ireal de frumos, sau când își întorcea privirea și-l putea-i vedea, strâns în coadă, ca o pasăre exotică cu un penaj în nuanțe de galben, ci fusese un dat artificial al unei femei ce trebuia să atragă cât mai multe priviri. Dar asta nu-l deranja deloc, ba, din contră, îl făcu să-și încordeze memoria ca să-și aducă aminte în ce minimarket de cartier văzuse o vopsea identică.

Sfoara de apă, ce curgea în celălalt compartiment al spălătorului, înlăturase urmele de sânge ale cadavrului sosit ieri-dimineață, iar acum spânzura de capătul bombat al unei țevi ce ieșea, ca un mădular turgescent, din perete. Era al unui fost petrecăreț nocturn. Unul care a refuzat să-și plătească consumația. Te miri pentru ce e-n stare să moară omul.

Îl spălase chiar el. N-a durat mult până să se convingă că fanta roșie ce-i traversa gâtul de la o arteră la alta, și care ar fi fost făcută cu un ciob de sticlă sau c-o bucată de tablă, nu era un ultim zâmbet, venit din adâncul sufletului unui om căruia îi place să petreacă până la cântatul cocoșilor, ci grimasa unuia care se ia în serios în tot ceea ce face și care, atunci când a spus c-o să vadă soarele prin cel care n-a vrut să plătească, s-a ținut de cuvânt. Puțin a mai lipsit ca să-și ducă fapta la „bun sfârșit”. N-a fost vina lui: un șir de vertebre greu de convins i-ar fi dat de furcă, înainte ca obiectul crimei să treacă dincolo.

Doar carnea stacojie a buzelor ei, de pe vremea când era-n viață, putea servi ca element de comparație cu lanțul de la gâtul bărbatului. Buzele care, într-un viitor foarte apropiat, vor fi date cu ruj, mângâiate și apoi sărutate, c-un oarecare manierism, de cel care avea să le injecteze mai întâi cu formol. Nasul ei, ca al unui manechin, pudrat din abundență. Obrajii, ca două mere coapte, ce, în loc să cadă, stau să fie mușcate. Ochii de sticlă cu aspect de oglindă, în care să se reflecte tot ceea ce va fi obligată să vadă. Arcadele de deasupra și, nu în ultimul rând, sprâncenele false.

Ea era vârful piramidei alcătuite din toate acele trupuri neînsuflețite care au trecut prin laboratorul lui, de-a lungul unei încă nu destul de lungi cariere în domeniul eviscerărilor și-al îmbucătățirii. O așteptase din clipa în care a despicat, pentru prima dată, pielea fragedă a unui băiețel de nici zece ani, aflat sub influența anestezicelor introduse de cel care nu-și mai încăpea în piele de bucurie la auzul sec, de neegalat, al țesutului epitelial în deschidere.

Să-l fi picat cu ceară n-ar fi renunțat la tezele lui năstrușnice despre morții cei vii ai fiecărei familii ce vrea să-și păstreze demnitatea socială, despre prieteniile ce nu pot fi zdruncinate și câte-n lună și-n stele, și-n galaxiile de gaze nobile de care ar fi fost interesat.

În curând o să apară pe piață un exemplar al noilor tendințe propuse, cu încăpățânarea cocoșilor dresați să atace, de medicul ce-și calmează poftele în morga din suburbia de vest a orașului. Toată lumea-n picioare! Aplauze pentru viitorul laureat al Premiului Nobel!

Când veți citi aceste rânduri el va fi Eroul mondial – răspunsul dat tuturor dependenților internautici, supuși rețelelor sociale, și (ca toată lumea să știe din timp și să nu se mire) Tatăl unei iubirii neveștejite, ce va dăinui până și după restaurarea finală a lumii, când Noul Fiu al Omului se va arăta la față, iar fața lui va fi de zece ori mai luminoasă ca cea a femeii din vârful piramidei, pe care, chirurgul cu aspirații cosmice s-a hotârât s-o păstreze și s-o depoziteze într-un compartiment aseptic din dulapul frigorific, din spatele perdelei semitransparente ce separă sala de operații de micile bazine, faianțate și reci, ale spălătoarelor.

S-a decis. Va face exact cum îi spuse gândul, și-și caută mai departe de treaba lui. La fel cum vă sfătuiesc să faceți și voi, dacă nu vreți să fiți martorii unor scene pe cât de simple în descrierea lor pentr-un scriitor neconsacrat, pe atât de oripilant-incisive și de neșters din minte pentru memoria care a fost atrasă de ele, ca un câine la fecale, încât nu doar cei care vor privi la ce-o să se-ntâmple vor suferi de pe urma curiozității lor nesatisfăcătoare, ci și urmașii acestora (copii crescuți în vremuri de depresii), căci voi veți putea vedea cu ochii voștri povestea de dragoste dintre un chirurg cu viziuni largi și iubita lui, care (moartă nu demult) va fi readusă la un alt fel la viață, și veți avea coșmaruri, în funcție de planeta sub ale cărei auspicii v-ați născut, poate și o serie de temeri posttraumatice, dar fiți cu luare-aminte și luați în urechi cuvintele mele: pruncii voștri vor apuca zilele așteptării restaurării finale, și pentru ei va fi ceva firesc, ca o noapte petrecută pe chat, deoarece fiecare va avea câte o vedenie pe noapte, noaptea se va preface în zi, iar morții lor nu vor mai fi atât de înspăimântători, ca cei din copilăria voastră, ei vor fi materializarea cu mult mai plină de adevăr a ceea ce ați căutat în lumea cu potențial a tinereților voastre, vor fi noul trend în materie „de a fi”, care va arunca istoria în aer, și (în chip curios, dar nu cu totul surprinzător) vor putea să vadă, cu ochii lor făcuți la comandă, cum, din naltul vântos al orizontului, o să se pogoare un tânăr înfășurat într-o manta roșie. Acela va zice: „Bă, proștilor, cine v-a spus, de chiar ați crezut, că doi și cu doi fac patru? Hai, ochii la luminița din vârful degetului meu mijlociu! Am ceva foarte important să v-arăt. Nu durează mult. Priviți aici!... Așa... Așa e bine...”

Mai mult gol decât plin

Tuburi cu neon... franzele de gheață

Citesc despre începuturile revoluției franceze

Date cu caracter administrativ

 

Fetele discută despre ce discută ele de obicei

Una vorbește celelalte ascultă. O ascult și eu

Părul strâns la spate jerseu de lână nasturi colțuroși...

 

După douăsprezece ore de muncă ghilotina e la doi metri

de capul ce stă să-mi pice-n poală

Nobili... aristocrați... burghezi... se întrunesc pentru a stabili

prin consens...

 

Cu fruntea lipită de geam își butonează huawei-ul

Tramvaiul se leagănă aidoma unui vapor izbit de valurile

unui ocean de luminițe... plancton fosforescent în migrație

 

Înainte de a coborî s-a uitat la mine. Mai mult decât o căutătură

cu tâlc de flirt n-am putut să-i arunc

Dacă n-aș fi fost atât de obosit   poate

 

Dar cum „patria e o ființă pe care o iubim datorită prețului

pe care ni-l cere și nu speranțelor pe care le avem de la ea”

șatena pășește pe treptele argintii ale tramvaiului numit

neputință cu o găleată la braț în loc de poșetă

 

Vlăguit   îmi hrănesc reveriile

 

În racla ei zăcea căpățâna unui om căruia nu i-a păsat că

lama ascuțită îl va priva de dreptul imprescriptibil

de a iubi

 

Ușile s-au închis... roțile se urnesc...

 

Nici prima și nici ultima nimfă din voiajul unui

pasager profesionist  

 

(7) Din balconul meu de cleştar

contemplu rafalele glaciale ale vântului durerea de molari

țiuitul urechilor și perversitatea unei zile pierdute

căutându-mi de muncă în orașul în care toți se plâng că au

salarii mici însă dețin câte-o mașină străină

parcată în fața cotețului pe care-l numesc garsonieră confort unu

 

Mi-am găsit un post de consultant vânzări (pentru că e-o rușine

să te mai numești vânzător)

după ce-am așteptat mai bine de două luni să plec din țara în

care curge lapte și bere

ca să mă duc zburând peste vămi într-una în care nici nu s-a

auzit o asemenea gogomănie

dar care are străzi curate – numai bune de dormit pe ele

 

Că nu degeaba prin casă... se află o diplomă care atestă studiile

superioare ale unui ins dornic mereu să învețe chestii

și să se adapteze la tot soiul de condiții biotice

încât navighează pe internet cu sufletul deschis oricărei

provocări...

acum ascultă un interviu cu Maria Callas  

 

Numărul vizualizărilor scade cu fiecare episod

 

De jos se aude: Fifi proasto unde fugi cu lesa după tine?

Zici c-o intrat dracu’-n ea. Hai ’napoi la mama!

 

Cum de nu și-a dat seama mai devreme?

Se vedea clar în privirea sopranei...

Păcălit de părul superb coafat... atent la rochie... vocea ce n-o

mai ajuta... buzele austere... dermatograful... ochii ei mari și

luminoși ce nu puteau să tacă

decât întrerupți de o pană de curent

 

M-am ridicat am ieșit pe balcon și le-am auzit pe vecinele

care își plimbau potăile în proximitatea garajelor ridicate ilegal

Sporovăiau cu o sinceritate debordant de stupidă despre cât de

talentate sunt cățelușele lor: Fifi și Bella

până când Fifi probabil sătulă de atâtea laude a luat-o la

sănătoasa

făcând-o pe stăpâna ei să spună adevărul iar pe mine să nu-mi

pară rău că am scuipat peste balustradă

 

Mă pun să mă culc... primesc un telefon:

cică s-ar găsi un loc și pentru mine în lotul celor care

vor să plece la cules de căpșuni în Wonderland...

însă echipa de vis a wonderlandezilor a bătut-o acasă

în această seară pe echipa de vis a Țării Portocalelor

cu nemilostivul scor de 7 la 1 – iar așa ceva nu se face

 

Mi se promite un salariu frumușel. Chiar îmi pare rău

Dar voi rămâne în țara unde curge lapte și bere

Poate la anu’

 

Despre cele mai proaste întrebări

1.

Adesea sunt întrebat, pe tonul unor voci ajunse la maturitate, de ce nu mă însor odată și cât o să mai stau pe tușă, nesătul să privesc cum alții își joacă partida vieții. Tentat să bruschez puțin discursul și să răspund acestor provocări cu replici pe măsură, am stat și am cugetat bine – înainte de-a arunca cu fraze ascuțite spre cei ce-și împart nu doar patul cu persoana iubită și-mi dau lecții de viață –, și-am ajuns la concluzia că un răspuns (la o problemă ce pare falsă) s-ar găsi nu doar în șirul bine drămuit al unor argumente socio-etice, ci și-n dezlânata acțiune a unor banale episoade din viața unor personaje de film.

Fiindcă da, în duminica cea mare și strălucitoare a resuscitării cu peste măsură a celui ce avea să poarte în istorie numele de Iisus Hristos, după o îndelungă iscodeală înspre pulpa de miel ce trona în farfuria cu piuré de cartofi și dup-un pahar de vin pe potriva cărnii acoperite c-un strat subțire de sos de usturoi à la Moldova, în loc să mă duc la biserică și să ascult vecernia poliglotă a Învierii, am hotărât să rămân acasă (lingându-mi rănile gastrice) și să mă uit la un film care a căzut la țanc, după zilele de abstinență peste care am trecut, într-o cadență apăsătoare, iaca azi-noapte, și de care am să-mi amintesc la bătrânețe când, preocupat cu alte lucruri mult mai salutare, voi spera că nu va trebui să trec iar prin ce-am trecut.

Chocolat – o peliculă bine dozată, c-un fir narativ previzibil, dublat, în schimb, de o gestică așezată, firească, a unor personaje jucate ca la carte (am aflat mai târziu că este ecranizarea unui roman), învăluite într-o suflare de basm, cu bune și rele, ceea ce a făcut-o să cadă bine acum, când atât drepții, cât și nedrepții au gustat din carnea sângerândă a vițelului gras (nu a mielului), sacrificat pentru a noastră mântuire – vorba sfântului liturghisitor din vechime.

Pe scurt: într-un mic și liniștit sat din Franța anului 1959, situat, ca mai toate așezările omenești importante, pe cursul unui râu cu apă lină, își fac apariția două suflete călătoare, o femeie, pe numele ei Vianne Rocher (jucată de frumoasa Juliette Binoche) și fiica acesteia, a cărei nume nu ne interesează pentru că e minoră, amândouă purtate de „vicleanul vânt din nord”, ce le-mpiedică să rămână multă vreme într-un loc. De cum ajung în sat, se și stabilesc într-o casă cu etaj, pe care Vianne o închiriază cu scopul de-a deschide nu o patiserie, cum ar fi crezut toată lumea, ci o ciocolaterie – un local în care se servesc preparate din ciocolată și-n care cacaua, și nu vreun ingredient sintetic cum se obișnuiește astăzi, va juca un rol esențial. Esențial nu doar pentru cei care vor gusta din bomboanele ambalate elegant în pungulițe mai mult sau mai puțin colorate, din pralinele puse în cutiuțe de carton, ca niște inele de logodnă și din cele aranjate sub forma unor raze de soare sau a unor petale așezate caleidoscopic pe farfurii de sticlă și porțelan, sau pentru cei ce se vor servi din forma lichidă și puțin fierbinte a ciocolatei, cu cănile sau cu ceșcuțele, ci și pentru cei care se vor opune acestor mici „pofte drăcești” (și asta nu doar pentru că ciocolăteasa noatră este, zice-se, atee) ce pun în pericol principiile morale ale comunității rurale, conduse de un primar bigot mai catolic decât papa, comunitate ce se afla, atunci când domnișoara Vianne s-a decis să-și deschidă localul, la începutul celor patruzeci de zile din Postul Mare, o perioadă liturgic-ecleziastică bazată pe o seamă de precepte religios-morale, la care primarul nostru vrea să-i convingă pe cei aflați sub aripa sa administrativă, dar și religioasă, să nu renunțe de dragul unor dulciuri afurisite. Idee ce mi se pare genială.

Marele legiuitor moral al societății pe care o „apără” – ce, -n treacăt fie spus, îi scrie predicile noului preot din sat – se simte amenințat de spurcatele boabe de cacao, care, prelucrate cu dichis, iau o multitudine de forme și chipuri și pot ispiti pe oricine calcă pragul magazinului cu produse de ciocolată. Dumnezeu cel mare și tare temându-se de sâmânța maronie a pomului vieții. Iar dacă adăugăm (după cum veți vedea pe tot parcursul filmului) și puțină pulbere de ardei iute și le-ncălzim pe toate la foc mic, puteți înțelege de ce un asemenea film poate fi pe cât de previzibil și de temperat, pe atât de exploziv. Deci, de neratat. Unde mai punem că experta noastră în ale ciocolatei aduce, odată cu ea, și un duh de dreptate socială, de iubire și de bun-simț (am spune noi) occidental, ce îi reactivează pe cei care – din delăsare, din rutină și din faptul că s-au complăcut cu ceea ce nu sunt, în detrimentul a ceea ce ar putea fi – au uitat să deosebească adevărul de minciună și să se bucure de micile plăceri nevinovate ale vieții.

Desigur, tema nu este nouă, scene de acest gen au putut fi întâlnite și-n filme artistice de lung metraj sau în seriale mai vechi, dar bine legate, cum ar fi seria episoadelor Dr. Quinn, Femeia vraci, în care Jane Seymour a jucat rolul vieții sale, inculcând – băieților de vârsta mea, care au văzut-o tratând diverse persoane dintr-o Americă de sfârșit de secol IX – ideea unei superiorități materne în tot ce înseamnă viață de familie, cu extrapolările de rigoare.

Cu siguranță mai sunt și alte filme, și alte modele feminine pe care aș dori să le-ntâlnesc în viața-n care femeile „mele” și cele ale bărbaților de aceeași vârstă cu mine vor să se evidențieze prin numărul de poze postate pe internet, prin hainele strâmte cu care se îmbracă și printr-un comportament îmbâcsit cu un dezinteres total față de orice spirit practic, la care, și ele, ca locuitori ai acestei planete, ar trebui să adere. Cum ar fi, de exemplu, să-și verifice mai rar telefonul și să caște mai des ochii la cine le iese în cale. Și să-nțeleagă, o dată pentru totdeauna, că oricât de mult ar iubi animalele, un bărbat va aprecia pururi o pereche de țâțe ce urmează să alăpteze un pui de om, și nicidecum vreun pui de cățel de la adăpostul Fundației Speranța. Și că, în ciuda aparențelor mediatice, unui bărbat, oricât de bătoc ar fi, nu-i va plăcea să vadă ieșind, prin crăpătura pulsândă din spatele chiloțeilor unei femei, o vietate cu patru picioare, indiferent de cât de drăgălașă ar fi aceasta. Și asta, pentru că cei care aruncă sămânța vor ști mereu ce o să iasă din ea.

Nu vreau să se-nțeleagă că vizez doar acest aspect biologic. Deloc. Dar o intuiție greoaie, ca dup-o damigeană de vin ș-o ladă de bere, vine să mă înștiințeze că numai atunci când vor pricepe acest fapt, voi putea spune, cu mâna pe inimă, că am să-mi iau în serios așa-zisa menire, și-am să-mi caut, cum au făcut-o mulți alții înaintea mea, „jumătatea”. Cât despre celelalte imperfecțiuni ale femeilor din sistemul nostru solar, am să le las în grija dețului de horincă (care pe toate le spală), și-am să mă-ntorc la femeia de ciocolată, cu pantofi roșii, în zilele sfântului și marelui post – ce erezie!

Dar nu despre Miss Vianne mi-am propus să vă vorbesc în mod special, ci despre un alt personaj feminin, doamna Armande, o simpatică septuagenară, interpretată de inconfundabila actriță engleză Judith (Judi) Dench, proprietăreasa localului închiriat de Vianne Rocher, care prin vorbele ei – adresate nepotului pe care n-avea voie să-l vadă, fiindcă era, chipurile, o influență negativă pentru el – adeverește cele spuse, la finalul filmului, de tânărul și neexperimentatul preot al localității, și anume: „Don’t worry too much about not supposed to! Live a little”, confirmând, pentru oricine ar fi interesat de Adevăr, că gura păcătosului adevăr grăiește și că desfrânatele merg înaintea arhiereilor și a bătrânilor înțelepți în împărăția lui Dumnezeu. Și asta n-am spus-o eu, a spus-o chiar Iisus.

O femeie șugubeață care cu greu s-ar putea încadra în vreunul din tiparele femeiești îngăduite de Mama Biserică, dar care, prin sinceritatea și autenticitatea faptelor ei, le-ar face pe femeile prealăudate ale lui Dan Puric să se ofilească mai abitir ca smochinul neroditor din pilda evanghelică cu același nume. O gură de aur, mustind de cuvinte veritabile, care, prin ironia dumnezeiască a sorții, au ajuns, purtate de același „viclean vânt din nord”, să iasă din gura tânărului păstor al comunității, în Duminica Învierii: „Nu putem continua să ne măsurăm bunătatea numai prin ceea ce nu facem, numai prin ceea ce ne refuzăm nouă înșine, prin cui ne împotrivim și prin cine excludem dintre noi. Cred că trebuie să măsurăm bunătatea prin ceea ce acceptăm, prin ceea ce creăm și prin cine includem (în viața noastră)”. Altfel spus, să nu mai punem accentul pe ceea ce nu ar trebui să facem, ci să-l punem pe ceea ce trebuie să facem. Un fel de „Iubește și fă ce vrei”, dacă vreți, dar iubește mai întâi, ca să fii sigur c-ai să faci ceea ce trebuie.

Așa că celor ce mă tot agasează cu întrebări de genul când?, de ce? și cât mai aștepți?, le propun să vadă filmul, singuri, fără soții, și să se apuce – de vreme ce vor să-mi dea (vezi, Doamne) o mână de ajutor – să-mi găsească ceva asemănător. Puțintel mai tinere, ce-i drept. Ș-apoi mai vorbim.

Dar tare mă tem că întrebările pe care mi le-au adresat se vor întoarce împotriva lor, pentru că filmul bate-ntotdeauna viața, tot astfel cum și Evanghelia lui Hristos o face, iar bărbătoșii cutezători, de vor putea să fie sinceri cu ei înșiși, nu se vor mai avânta în discuții, și-și vor revizui apucăturile.

Doar dacă vor găsi o asemenea femeie, care va trece cu ușurință peste faptul că, dup-un an de muncă în Republica Semiprezidențială România – trăgând linie sub suma de bani pe care a câștigat-o, din care va fi nevoit s-o scadă pe cea a cheltuielilor de bloc, de chirie și pe cea rezervată alimentelor, uimit de vidul rămas sub linia groasă de pix –, iubitul ei, un român iubitor de țară, n-a reușit să pună deoparte vreun sfanț, m-aș mai gândi la partitura scenico-socială, pe care mulți și frustrați „lideri” de familie și-ar dori s-o interpretez.  

Doar așa vom trăi, eu și ea, din surplusul de bani rezultat din închirierea localului, și, în felul acesta, ne vom putea bucura a little de micile plăceri ale vieții. Altminteri, ne vom bucura de marile plăceri ale muncii, până în ajunul bătrâneților noastre, când, sătui de atâtea binecuvântări primite de la Stat, și luna de pe cer o să ni se pară o nimica toată. Un fleac.

Un fleac își zic și ei. Nó, atunci, căutați, frații mei!

Prohod

toaca bate   bate   bate  

aștept să se facă ora

să se urnească cortegiul

 

boxe imense deschid calea

babuinii se-nghesuie să-l vadă...

ostașii își arcuiesc bicele

pe moace mirarea

drumul crucii drumul crucii...

 

trec căței duși în lese de puștoaice

un pilat gras într-o togă albă pășește

înaintea mulțimii

refrene râsete ocări. se-ncheagă norodul

părinți copii bunici își întorc capul

ăsta-i obiceiul

 

purcede. trec strada văduvită de semafoare

mă strecor în lăcașul ticsit cu evlavioși ce-și țin

în mână lumânarea

și mă izbește mieroșenia celor ce stau în pridvor

înclinându-și fruntea sub un baldachin

 

apare un diacon. binecuvântă

arhiereul ne arată degetul și se duce

unul își suflă mucii altul își netezește părul

babornițele pironite-n strane își fac cruce

 

veșmintele se strâng olaltă

fumul feștilelor îți intră-n pori

ridică brațele pentru închinăciune

se iscă marșul funerar al unor călători

 

rugându-se cântând călcând pe note moarte

îmi pare că-s niște cinici miștocari

nimic nu se-nțelege din ce strigă

bolborosesc o simfonie compusă de dricari

 

și sună ca o antiprimăvară

între niscai roboței făuriți după același chip

cu cel ce șade acum întins pe catafalc

nițel jimbat dar mulțumit

 

ce dacă vine primăvara

atâta iarnă e în noi

știți voi... acele versuri mătăsoase

prea dulci pentr’ unii dintre noi

 

acum poeții își scriu în sânge heroida

cu cioburile sticlelor de vodcă și compot

e-un menuet de spectre postmoderne

pe care să le-mbrățișez io nu mai pot

 

dar hai vă las că-i pe sfârșite

creștinii toți îmi zic să tac

rapsozii aruncă ocheade dubioase

cristoșii lor...

nu par să fi-nviat

 

cobor și vreau s-o dau în rimă

văd în convoiul de mașini oameni de gheață

ce șed în drumul lor spre case

pe aceleași scaune de-o viață

 

sunt cei din corporațiile hadesului...

au stat la ore suplimentare ca să poată

chiar dacă dracul e la fel de negru

măcar în sâmbăta cea mare să se scoată

 

așa cum vin așa se duc din nou la munci

blocați în neputința de-a zâmbi

fi’ndcă eroul lor a fost crucificat numai o dată

iar ei sunt răstigniți în fiecare zi

 

Caraşi, ştiuci şi regine

Era încă-ntuneric – cum bine îi șade unei poezii să înceapă. Numai că de fiecare dată când mă înham la câte-o versificație, aceasta se lungește în fraze și frăzuțe, de ajunge să fie o ditamai saga. Lucrurile mărunte din orice zbatere de pleoapă ies la iveală, și mă simt obligat să le aștern pe hârtie. Astfel că, din banalul unui trezit cu fățăul la zid născocesc o formidabilă resurecție hristică.

Deschid geamul și aștept ca sub pragul ușii de la cameră, asemeni pergolei destinate pozelor de nuntă (recent eveniment oniric la care participasem), să apară babacul și să-mi zică: „Junior, scularea!”

Părul său grizonat, perucă a senectuții, lăsat să-i crească în stilul anilor ’70, îi gravitează deasupra omoplaților și i se asortează cu mustața ce îi acoperă în întregime buza de sus. Un Freddie Mercury de Moldova, un Nietzsche mioritic, un Avraam postmodern, locatar al unui imobil de pe str. Horia, divorțat de vechea lui cucerire, și c-o amantă nouă, care-i prepara în bucătărie gustarea de mic dejun și cafeaua irlandeză.

Televizorul rămăsese pornit și prezenta, în momentele acomodării mele cu lumina blurată a ecranului, cuțitele excelent ascuțite și mopurile ultraperformante ale unei firme producătoare de obiecte de uz casnic, o companie care angajase pentru zona Europei doi tipi celebri în lumea showbizului, niște prinzaci care, prin mirajul cuvintelor prețios meșteșugite și prin expresivitatea gesticulară, ar fi hipnotizat tot mapamondul, inoculându-ne ideea necesității achiziționării unor produse din gama Machete. Cu mine însă nu le-a funcționat șmecheria. Ce rost ar fi avut să-mi procur altele?

 

─ Hai la potol!

 

─ ’Mediat.

 

M-am apucat de treabă, executând câteva exerciții de gimnastică ce (lente, dar suficiente) îmi puseră sângele în mișcare... procedeele de igienă corporală... și m-am dus să halesc. Ouă fierte, muștar, brânză, feliuțe de slănină afumată, pită de secară și-o cană cu lapte. Un festin pe cinste, după o lună de regim alimentar și antibiotice.

De pe frigider, din radioul rusesc al bunicului, răzbătea glasul spicheriței care anunța prognoza meteo pentru următoarele douăzeci și patru de ore. Se preconiza c-o să fie prăpăd. Peturile cu apă erau gata, n-a mai durat mult. Ne-am încălțat și, nu nainte de-a merge la toaletă ca să mă spăl pe dinți și să-mi ușurez bășica, am zbughit-o din apartament.

Cu undița-n mână și cu rucsacul în spinare, coboram tustrei (eu, taică-miu și concubina lui) pe scările blocului redus la tăcere de răcoarea diluată a nopții. Apoi am luat-o la pas pe potecile dintre garaje – grăbiți, dar nu pe fugă. Becurile gălbejite ale stâlpilor de iluminat pâlpâiau. Aleile erau pustii. Majoritatea contribuabililor sforăiau la ora aceea. Un taxi, pe piatra cubică, dispăru într-un gang. În halat bleumarin, o tanti de la curățenie își umpluse găleata și o agăță de ciocul cârn al cișmelei. Un pensionar insomniac, în pijamale dungate, proaspăt dezlipit de salteaua-i burdușită cu gheme de câlți și arcuri scârțâitoare, ședea pe o bancă împrejmuită cu un gard de sârmă zincată, fix în fața treptelor încadrate de câte-un rond de panseluțe. Pitarii nocturni trântiră ușa metalică de la parterul brutăriei. Aduși de spate și cu țigările-n gură, răsuflau greu. Buzele lor lipsite de salivă, încremenite...

Scrutându-i în viteză, tata își aprinse și el una pe care o savură (de parc-ar fi fost prima pe ziua respectivă) până la intersecția de unde pornea șoseaua centrală, scăldată în brianța estompată a lămpilor stradale. Podul peste care urma să mărșăluim, ca să ajungem în apropierea „câmpului de bătălie” stabilit în ziua anterioară, se reliefa în depărtare. Pe la jumătatea drumului, becurile stâlpilor electrici au sucombat, lumina portocalie reanimându-se brusc în clădirile ce ne flancau traseul: în cămara unei garsoniere, în baia cu ferestruică rotundă ce, exoftalmic glob ocular, se profila pe calcanul cenușiu al unui palat țigănesc etc. Acum era rândul lui V. să-și aprindă o pipă. Însă n-o fumă în pripă.

Îndărătul porților se agitau niscaiva potăi ghiftuite de cu seară. Trezite la viață de instinctul de apărare a teritoriului sau din teama de a nu le fi fost deconspirată puturoșenia, lătrau neistovit, fapt ce-mi zgândări dorința de a le înjura cu sete și pe ele, și pe stăpânii lor, mai ales că era atât de liniște încât, dacă javrele s-ar fi calmat și am fi ascultat cu atenție, am fi putut s-auzim cum soarele încolțește printre balcoane.

După câteva minute, trecând de „Podul cu lanțuri”, ne aflam la intrarea în livada cu meri a unui afacerist, o investiție de (se vehicula pe-atunci) jdemii de dolari, supravegheată strașnic de o gașcă de câini ciobănești și de-o pereche de caraule.

Și cum ne prefiram pe lângă pomii fructiferi, lipa-lipa pe dâra de tină bătătorită și presărată cu pietriș ce spinteca merișul, vedem la douj’ de metri o șleahtă de namile blănoase cu chip înfiorător, ce aleargă de zguduie pământul înspre noi – cu niciun gând să frâneze, decât după ce ne vor fi sfârtecat ciolanele. Slavă Domnului că unul dintre paznici fu pe fază și fluieră iute, temperând și chemând la el animalele de pradă ce, ca-n filmele pentru copii, făcură cale-ntoarsă la nici o prăjină distanță.

Când am trecut prin dreptul gheretei cu o canapea, un taburet și-un casetofon turcesc, dulăii păreau atât de inofensivi că nu ne venea să credem. Tata îl îmbié pe gardian cu un păhărel de cafea, desfiletă capacul termosului și-i oferi tânărului străjer recipientul cu licoare magică – un individ c-o mină pleoștită, care, cum stătea el cu bărbia-n piept, moțăind pe laviță, își ridică bretonul și se lumină la moacă. Din odaie ieși un alt paznic (un zdrahon pântecos, nebărbierit de-o săptămână, chelie incipientă, cămașă descheiată și mâneci suflecate pân’ la coate), care ne abordă cu „N-aveț’ o sigară?”

Fără să zăbovească, ca și când l-ar fi servit pe fra-su, V. îi întinse pachetul cumpărat din banii lu’ taică-miu, bașca îl rugă pe milog să ia câte poftește, ca să-i ajungă și pe mai târziu. Hulk Hogan smulse un cui îndesat cu tutun, și-l duse sub nas, apăsă bricheta, mulțumi și, -n rotocoalele sinilii ce îi țâșniră din plisc, răsucit spre partenerul său, îi spuse s-aibă grijă de câini. Le-am urat o zi bună și ne-am continuat călătoria.

Pășind cu o vigilență iepurească pe barele de fier ce înveleau al doilea pod (țevi voluminoase, încovoiate în jos la ambele capete), am observat că mâlul din vecinătatea torentului era cu juma de metru mai închis la culoare față de lutul arinos ce urca, în pete de verdeață înnegrite de soare, până-n extremitatea cimentată a canalului. Ochii de vultur ai pescarului experimentat zăriseră înaintea mea diferența aceasta, și, mijindu-și pleoapele, dregându-și vocea, cu privirea ațintită către norișorul ce se contura spre miazănoapte, la marginea jgheabului de beton, ca o stea în vârful unei baghete miraculoase, îmi zise:

 

─ S-a micșorat. Să vezi ce-o să prindem azi!

 

Peste câteva clipe, devansând conductele încinse și tufele de cătină albă, desculți, cu sandalele la brâu, am traversat un vad cu teren sedimentar și-am luat-o, călcând prudent pe celălalt mal, către aval, așezându-ne într-unul dintre povârnișurile sinuoase ale gurii de vărsare a Bistriței.

Ajunși în locul cu pricina, pe care tatăl meu îl cunoștea ca-n palmă (pe-acolo își risipise anotimpurile din junețea lui proletcultistă), ne-am dezechipat, instalându-ne cum se cuvine: ne-am lungit vergile telescopice, ne-am pregătit gutele... aranjatul plutelor, râmelor, viermilor... s-au aruncat cocoloașe de mălai, boțuri înmuiate mai întâi și strânse iarăși în pumni, ca să nu se desfacă instantaneu în străfundurile hăului... înfiptul momelii în cârlige, ajustarea adâncimii și lansarea, din poignet, pe suprafața lucioasă a apei. Calculând-o greșit, eu și cu V. furăm siliți să ne săltăm monturile, c-o mână ținând de undiță, cu cealaltă trăgând lesne de dopul fusiform – ca reglate din nou să le azvârlim, după cum le-a fost menirea.

Pentru cei de-acasă era dimineață. Pe cer, aspida solară își relaxa peristaltic inelele cărnoase, descriind o spirală ce se încovriga alene, perpetuându-și învârtirea, încet și sigur, vestind numai caniculă celor aflați pe baltă.

Ortacii se adunau, se salutau, își aprindeau mult râvnitele ciubuce ticsite cu mahorcă și, după verificarea trusei cu unelte & accesorii, se urneau în capturarea monștrilor. Juvelnicele, întinse de când sosiseră, erau imersate în masa sticloasă strecurată transgresiv printre tulpinile de stuf ce îngroșau peninsula. Mișcate arareori, amăgeau spectatorul – fiind aidoma unor ciorapi pentru prins fluturi, camuflați în frunzișul erect al vegetației fluviatile de niscai puradei înțepeniți acum pe scăunelele lor pliabile, plictisiți să mai vâneze lepidoptere pe panta abruptă a neantului ce curgea spre lacul ce se ițea la orizont.

În spate însă, în golfulețul căptușit cu rogoz, dădea impresia că stagna. Scăzând vizibil, nu mai reușea să depășească grindul nisipos din care mușcase când porțile barajului din amonte fuseseră ridicate. În caz c-ar fi fost coborâte permanent, ar fi rămas captiv, fără nicio șansă de comunicare cu restul lichidului abisal, și-ar fi stat la cheremul pescarilor amatori și-al crotalului de foc din văzduh, ce părea să se fi domolit, vrând să-și unească terminațiile pentru a forma o sferă orbitoare imensă, c-o forță centrifugă ce făcea ca fluidul acelei gârle să se miște-n cerc (simplă oglindire a firmamentului pe pământ), un șarpe astral ce-și rodea cu succes carapacea de gaze oțelite, contorsionându-se și săpând prin lovituri percutante în mutrele noastre transpirate, în umerii încă drepți, în brațele și-n picioarele complet expuse, înroșind pielea care-ncepea să usture, căci, brăzdată-n fâșii sesizate doar la microscop de lamele caustice ale Zeului Ra, era unsă cu sarea lichefiată a sudorii.

Vârându-și nasul în plasa cu merinde și scoțând un flacon cu ulei de măsline, m-a întrebat dacă vreau să mă dau. Deja la bustul gol, m-am opus invitației mai mult din frica de a suferi vreo „combustie spontană”, și nu pe motiv că imaginile ce mi se iviră-n minte (examinam cum și-l plimbă pe muchia despicată a sandvișului cu parizer și ardei, analizând crăpătura fragedă și lubrifiată...) ar fi creat iluzia unei păstăi umezite, ce avea să-i ajungă, conform tranzitului intestinal, în miezul șoldurilor protejate de vestigiile blugilor grena, decupați sub curbele apetisante ale feselor, și s-o mănânce, eu s-o scarpin și să-i torn untdelemn pe rana-i crudă, de nevindecat.

Deși metresa lui se născuse cu un decalaj de treisprezece primăveri și-n ciuda faptului că-n perioada estivală dormeam cu ea sub același acoperiș, tata nu lăsa să i se ginească vreo urmă de suspiciune facială. Vărgat de ridurile ce vin odată cu vârsta, rămânea impasibil chiar și-n zilele toride (când drăguța era mai mult despuiată), alungând, prin tremurul mustății, orice adiere „incestuoasă”.

Oricum nu-mi ardea de legăturile periculoase ce puteau s-apară. Iar asta, nu pentru că o femeie în plus mi-ar fi stocit butoiașele și nici din cauza inocenței cu care-și slobozea fleanca, ci fiindcă tartorul suprem, până și-n cele mai senine aspecte existențiale, izbutește să eclipseze cu statura lui impozantă de voleibalist, oricui îi stă în cale, și cele mai îndrăznețe cugete sau planuri de viitor. În umbra lui nu se dezvoltă decât ciupercile comestibile, cele otrăvitoare fiind stârpite de pâcla de tabac ce anihilează germinarea sporilor unor plante inferioare. Mintenaș își suflă pe nări îndoiala, și îți poți lua adio de la indiferent ce intenție ascunsă ai fi nutrit între circumvoluțiunile creierului. Cu cât te străduiești s-o afunzi mai tare în noianele melcate ale memoriei, cu atât ești pătruns mai abitir de ceața uscată a L&M-ului ce-ți împăienjenește vederea interioară, de nu mai știi de tine și nici de socotelile tale. Te panichezi, iar el realizează că ceva e-n neregulă. Atât îți trebuie să se scoale de pe fotoliu. Io unul nu-mi doream asta. Studiam cum își molfăie sandvișul... Destul mi-era că mă bombarda soarele.

Per pedes către capătul micului promontoriu, cu șapca pe frunte, m-am axat pe știucile și bibanii pe care voiam să-i înhaț cât de curând, fiind ferm convins (expresia preferată a prezentatorilor TV din materialul publicitar matinal) că beldițele îngrămădite la terciul de porumb aruncat în minciog și puse în căldărușa de plastic (c-o sfoară din rafie sintetică în loc de toartă, ce mă ajuta să o proiectez peste păpuriș și s-o recuperez precaut) reușeau să-mi fie benefice.

Le împungeam cu o precizie uimitoare sub minuscula lor coloană vertebrală sau introduceam un Mustad Dropshot în dreptul boticului, și apoi catapultam montura, ce nu mai avea nevoie de plumb, cât mai în larg, dar cu discreție, ca nu cumva s-o smucesc și să pierd nada care, de cum reintra în mediul ei natural, era liberă să înoate. Nu după mult timp, pluta pe care o fixam de obicei cam la patruzeci de centimetri distanță de vârtejul cu agrafă din vârful firului principal, de unde acroșam forfacul, se scufunda în meandrele râului și bănuiam că un baboi sau o mârliță a înghițit chiticul. Nu era musai să ridic repede lanseta... să înțep peștele. Împlântat în limba băloasă a hrăpărețului, spinul neiertător al cârligului nu-i dăduse vreun prilej de eschivă. Trebuia doar să-l aduc la liman, să văd cum se strofoacă (deliciul meu) să evadeze – pleașca ulterioară, ce nu putea fi mai babană de patru sute de grame. Cu un monofilament de 0, 25 era floare la ureche.

Seniorul și iubita sa insistau la caras. Cât despre subsemnatul, întreaga zi am stat pe bibănei și pe știuci de-o șchioapă, umblând cu căldărușa după mine, până mi s-au murat beldițele. Mare mi-a fost mirarea când, spre chindie, ispitindu-mi ursita cu un exemplar fleșcăit de plevușcă, am fost cât pe ce să m-aleg cu o ditai baracuda, mai dihai decât toate cu care mă lăudasem pân-atunci. Însă, din păcatele pescarului diletant care eram pe vremea aceea, uitasem să schimb forfacul la momentul potrivit, și, uzat peste măsură, cedă când îmi fu lumea mai dragă, plesnind între dinții tăioși ai răpitorului ce nu făcuse decât să dea de două ori din cap, suficient cât să mă lase cu buzele umflate și cu ochii în soarele ce friza un apus demențial.

Întorcându-mă la cel ce urma să-mi țină un scurt discurs pe tema înnoirii forfacului, am constatat că V. nu mai era acolo și că alăturea de el, bucurându-se de un Camel fără filtru, ședea badea Mihai, care, c-o palmă pe genunchi și cu cealaltă la tâmplă, trăncănea năuc despre ce pățise cu vacile. Că se fofilase nu-ș’ ce dihor în grajd și le pișcase nu-ș’ de unde, de-a fost constrâns să solicite expertiza veterinarului – alți bani, altă distracție.

Fi’ndcă n-avu să-i plătească, îi ceru nevestei. Aia, șomeră..., o trimisese la mă-sa și veni la o plătică (adică la un șpriț), expulzându-și zăduful pe gură și fumul pe nas. De-abia putu să se ridice, atât de supărat era. Noroc că dom’ Bucur s-a hotărât să-l conducă acasă. Închipuiți-vă prin ce cotloane acvatice ar fi ajuns să-și înece amarul, în caz că nu intervenea el.

În intervalul acestei camaraderii des întâlnite între tovarășii de damigeană, mi-am văzut de ale mele, în așteptarea peștișorului de aur. Nici vorbă să-mi rupă firul, căci boaba de mămăligă amestecată cu pâine râncezea pe fundul albiei, în efortul ei de-a ademeni un teleostean fără dantură.

Câțiva cărășei n-au rezistat tentației și au pus botul. Unul mai arătos s-a năpustit direct în peretele de stuf, încurcându-mi guta, și-a scăpat. Restul au alunecat în tigaie și (împreună cu cei ce fuseseră deja înșfăcați și suplimentați cu nițel orez și-un blid de cartofi) ne-au fost de folos pentru cele trei zile cât a stat V. cu noi – dați prin făină de grâu & susan, rumeniți la aragaz, de ne-am lins pe degete și a priori, și a posteriori.

Apropiindu-se, mi-a atins ceafa și m-a întrebat unde-i tata. Părea obosită și mirosea a iarbă cosită. Când am plecat am luat-o pe dig, ocolind lacul de acumulare: „Că-i bine, fecior, să cunoști ș-alte rute”. Mă uitam la ei. Se înțelegeau din priviri.

Am cinat pe la zece. Radioul confirma că, într-adevăr, fusese o zi tropicală. Și-a aprins un L&M și mi-a spus că mâine o să mergem iară, că badea Mihai n-are după ce bea apă, dar că-i om cumsecade ș.a.m.d.

 

─ Ai chef de-un meci?

 

L-am refuzat. N-avea decât să joace singur. Cele 300 de partide alese ale lui Alehin tronau pe pat, legate fedeleș într-o culegere cartonată – cartea lui de suflet.

Ce-mi păsa dacă genealogia șahiștilor din familie se oprea la mine? Lucruri pe care încercam să le uit. Altele pe care mi-e imposibil: Tata ar fi cumpărat cuțite numai în situații limită. Le poliza pe cele tocite până se subțiau. Cum credeți că economisea parale pentru țigări? Reclamele sporovăiau de pomană. Cât despre mopuri, e o poveste specială. Una pe care, chit c-aș vrea, nu pot să v-o rezum într-o pagină.

N-am mai deschis tembelizorul, ci walkmanul, pe un post de radio, și-am ațipit cu căștile pe urechi. După încheierea programului muzical a început un episod din emisiunea „Teatru Radiofonic Serial”. Când m-am trezit era prea târziu. Narațiunea mă perforase ca briceagul de campanie, un calup de unt.

A doua zi, moleșiți, cu pălăriile de paie pe creștet și cu bețele-n mână, printre numeroase povețe pescărești, mi-a explicat că: „Îi mai OK să-ți sacrifici regina, decât să iei mat”.

Nu l-am băgat în seamă. Era așa de cald, că mi se topiseră călcâiele.

Însă am priceput.