vineri, 30 ianuarie 2015

[Era noapte, târziu, întuneric...]


       Era noapte, târziu, întuneric, sfârșitul glorios al unei zile de noiembrie. Nu ninsese, nu înghețase pământul, ploua mărunt, cu picături reci, ce pișcau bălțile, iar niciunul dintre noi nu avea umbrelă. La braț, pe trotuarul larg – de-o parte clădiri noi și vechi, de-o parte mașini parcate și copaci desfrunziți – umblam, îngemănați de frig, uitându-ne pe unde o să pășim. Taxiurile, ocupate cu miile de comenzi tipice sărbătorilor de iarnă, treceau, în nori de aburi grei, pe străzile și străduțele orașului. Băuserăm ceva, aveam destule haine pe noi, și nu ne era frică să mergem singuri spre casă. Pe porțiuni peticite, ocolind ochiurile de apă, pășeam simultan de dragul lucrurilor făcute împreună. Nu știam de ce tocmai mersul pe jos, dar bănuiam că era un preludiu la ceea ce urma să se-ntâmple cu noi.
       Din când în când, spălați de câte-o perdea rece de apă, ne strângeam mai tare și ne priveam atent în ochi, pentru a fi siguri, în iubirea ce ne-o purtam unul altuia, că nu ne despărțise nimeni și nimic. Nici urmă de tramvaie la ora aceea, nici urmă de prieteni. Doar noi doi și pașii ce păreau că nu se mai termină. Mă duceam la ea pentru prima oară.
       Drumul pieptiș până la etajul trei. Pe scări. Ne-am împiedicat de oalele cu ficuși, am apăsat, din greșeală, pe soneria unui vecin. N-a ieșit să vadă ce se petrece. Am ajuns teferi la destinație. A reușit să bage cheia, am auzit un clanț! După ce-am deschis-o, nevăzând nimic, ne-am prăbușit, trup și suflet, pe podeaua din hol. Unul dintre noi a împins ușa cu piciorul. Nu ne fugărise nimeni. Eram exact unde am dorit să fim.
       Era caldă și plăcută la pipăit – mochetă nouă, făcută la comandă. A pornit a se-ntinde, împingându-se-n mine, să se dezbrace-n mișcări lascive – o mâna sus, una jos –, să respire cu sunete ascuțite și să vorbească-n dodii. Am cuprins-o, ca să nu se mai zbată, cu ambele brațe..., însă nimic. Continua să danseze cu ochii-nchiși, fredonând un cântec straniu în cuvinte nearticulate, ca-ntr-un acces epileptic.
       Iubita mea avea aripi de vultur, iar corpul i se alungise. Din celelalte încăperi au apărut – deschizându-și, prin sărituri pe clanță, ușile – pisici cu clopoțel la gât, mici și enervante, cu mișcări caracteristice animalelor de pradă. Au început să ni se lipească de corp, să se frece de noi și să ne frământe cu lăbuțele lor moi, lipsite de gheare, dând semne că n-o să plece prea curând.
       Pe ea o mulțumea această pățanie și îi venea să râdă. Voiam să mă ridic. Mi-a deschis fermoarul pantalonului și mi-a spus: „Nu, nu, băiețel!” „Te vreau acum”. Surpins, mi-am întors capul, ca să-mi însemn gura, din limbă, cu o cruce, dar atunci s-a întors spre mine, cu aripile-i insistente acoperindu-mă, și m-a sărutat. Respiram amândoi pe nas și simțeam că – prins de timoare și asediat de drăcușorii cafenii, ce mi se strecuraseră pe sub haine, călare pe mine, cu blana lor fină, ce-mi electriza pielea – își ia zborul către naltele sfere ale „plăcerilor interzise”, cum aveam să aflu a doua zi, de la mama-soacră.
       Spre surprinderea mea, dimineață, dup-un duș fierbinte și-o cafea amară, uitându-mă pe hol, n-am găsit niciun fir de păr de pisică. Motanul care-a zbughit-o printre picioarele mele când am dat să-nchid ușa de la baie era singura felină din apartament. Doar bibelourile de sticlă, cu înfățișări animaliere, pe care le șterge de praf în fiecare zi, ar fi putut spune mai multe despre-ntâmplarea de azi-noapte, dar nicidecum acest cotoi ce mirosea a vanilie.
       Astfel că – de fiecare dată când am avut ocazia să mă furișez în budoarul soacrei – am furat câte-o figurină, ca să m-asigur că, la finele operațiunilor, voi putea să dorm liniștit; și nu m-am înșelat. Acum ne culcușim până-n zori. Nici urmă de băgăreți. Doar noi doi și bezna păturii.


duminică, 28 decembrie 2014

(6) Adesea mă gândesc la moarte


când mintea-mi planează peste tot ce-mi intră-n raza vizuală

și-ar vrea să se închidă pleoapele să nu mai percep și să fiu

judecat...

 

se așază pe pâinea prăjită... nițel unt și condimente

lăsând grăsimea lăptoasă să pătrundă miezul crocant

 

un organism nesătul fără poftă de mâncare

 

...pe cana de ceai pe care abia am ridicat-o ca să-mi ud gâtul

 

o altă menghină

 

...pe cutia cu somnifere de pe noptieră pe mână doctoriței

care a refuzat să completeze o nouă rețetă de teamă să nu

devin dependent

 

...pe faptul că n-am mai vorbit cu maică-mea de mai bine de

șase luni și nici n-am de gând

Trecut de treizeci – anumite relații ar trebui să se stingă dacă

nu intenționează (metonimie? antropomorfism?) să fie ucise

fără avertizare

 

...pe corzile chitarei

Încerc să cânt o melodie de îmbărbătare înainte de Marea

Întâlnire. Dar nici asta nu-mi iese

 

...pe telefonul cu ecran tactil deschizând rând pe rând

mesajele cu îngerași fulgi de zăpadă brăduți masacrați

pace și bucurie

primite nu de mult – ajutoare umanitare parașutate-n deșert

menite să stârpească inaniția din țările defavorizate

– de la cămătarii rubricii Contacte

 

...peste biserica minoriților unde în sara d’ajun un romano-

catolic un ortodox ș-un neoprotestant au stat pe aceeași

băncuță ascultând concertul de colinde dinaintea ceremoniei

celeste la care au asistat rugându-se fiecare pe limba lui

unicului Dumnezeu

chit că așa ceva nu veți găsi precizat în predica de Crăciun

a niciunui reverend preot sau pastor

 

...peste doleanța unui amic de a implora Providența pentru S.

care vrea să treacă la islam și să plece cât mai repede

în Algeria

dar a te ruga e lucru mare și prin urmare îi cer adresa ei

de Facebook că poate îi dau de capăt și o să se mărite

mai devreme

 

...pe umărul meu ca un corb odată cu mâna indiferentă a

Rebecăi care a tras cu urechea la ce-am șușotit adineauri

ș-ar vrea să-mi spună ceva iar eu o ignor

 

...pe făgăduințele mieroase ale trupului

picior peste picior cu ambele mâini pipăindu-mi claviculele:

că s-a obișnuit cu încăpățânarea mea chiar dacă n-o-nțelege

nu-i un cap de țară... cu toții greșim...

și că-ntr-un final pe care creierele oneste și imparțiale n-au

cum să-l anticipeze

nebunii vor izbăvi lumea de la iminenta autodistrugere

 

...de-a lungul gleznelor ei înciorăpate

ce mă fac să uit că n-am trecut de interviul pentru jobul

după care am tânjit din studenție

de-a curmezișul sânilor care stârnesc gelozie printre afrodite

și peste tot ce-am scris pân-acum

 

de parcă ar conta

 


luni, 22 decembrie 2014

(6) Din balconul meu de cleştar


cuget că ar fi mai bine să mă deplasez până-n dormitor

unde am să ridic mâinile înspre bolta metalizată a acestei

zile de decembrie am să apropii indecșii și policarii

sub forma unei inimioare – cum fac „vedetele”    

că poate așa mă voi uni cu divinul iar herz-ul va fi în stare

să iubească mai abitir... mai intens... mai eficient

voi putea să iert imediat dușmăniile să accept ca firești

inepțiile și să nu mă mai enervez

...să fiu de treabă să fiu simpatic chiar dacă n-o să scap de

penibilul situațional al afișării unei găoaze prin palmele-mi

unite fantezist

de parcă m-aș binocla prin ea la cer iar el mi-ar răspunde

pe măsură

și aș rămâne – suflet născut din hazard – cu privirea pierdută

între crengile scheletice ale teiului din spatele blocurilor  

cu o mică inimă albastră în dreptul ochilor

sperând că cineva o va...        ca pe brânză

 

Umblă toți cu zambilica-n palme. Zici că-s...

 


duminică, 7 decembrie 2014

În pat, la televizor


Stăm amândoi în pat, culcați pe-o rână, știuleți fierbinți, scoși din baia de aburi a cazanului, și ne uităm la televizor. Aceeași emisiune de vineri seara: fețe crispate, nevoite să-l impresioneze pe Marele Juriu cu vocile lor, prin probe eliminatorii, trecute de șapte ori câte șapte, cu melodii mai mult sau mai puțin cunoscute, parte-n duete, parte-n dueluri și parte-n solouri terminate în aplauzele insistente ale nelipsitului Public.
Ne uităm, ne mirăm și privim în gol, dacă e cazul. Mă ridic pentru a lua telefonul. Tu pari nemulțumită și te foiești iritată. Formez numărul, trimit mesajul.
Sunt mulți cei care votează de acasă. Își aleg câte-o voce care știe să cânte și la chitară sau una cu sâni dezgoliți și posterior provocator, și speră că va ajunge în finala competiției, votând-o printr-un apel telefonic sau printr-un mesaj. Alții nu se lasă impresionați de astfel de lucruri ce fură priviri, dar nu sună bine, și votează cu altele (sau nu votează deloc), crezând, cu tărie, în biruința frumosului asupra cacofoniei.
Tu-ți ridici bărbia și mă-ntrebi cu cine. Marele Juriu schimbă grimase, se bâlbâie, râde forțat, și, dup-o seamă de gesticulări inoportune și plicticoase, se ridică din jilțul domnesc, spunând vrute și nevrute, ca să vadă tot poporul că (chiar) știe ce spune, când îl vede și-l mai și aude, explicitând, ca în benzile desenate cu Pif & Hercule, în legătură cu lipsa de personalitate (muzicală) a unei voci ce nu și-a găsit încă sinele melodic, interior și ascuns, ca un șerpișor ce-a adormit în fanta fierbinte a unei castane coapte, plesnită-n două: „Lumea vrea show, vrea mișcare, viteză, acțiune, în vreme ce tu doar mimezi, imiți și repeți (nepleonastic) ceva ce știe toată lumea, un amărât de cântec, pe care (chipurile) tu l-ai mai și acrit”.
Apar lacrimi, cutremure de emoții și-o puzderie de frici. Momente de suspans. Marele Juriu urmează să decidă pe cine va păstra și pe cine va trimite acasă. Luminile reflectoarelor – ce pluteau până adineauri prin aerul stresant al performaței scenice (căci fiecare interpretare este o performanță ce merită aplaudată, așa că: „Aplauze, vă rog!”, ține morțiș să ne anunțe Marele Juriu) – cad dintr-o dată pe fața indecisă a Juriului, iar apoi, după ce decizia va fi fost luată și exprimată verbal, pe chipul vocii prelungite de-un portativ încărcat cu note muzicale vibrânde, ce mai că îngenunchează de bucurie sau de necaz, indiferent de rezultat, după ce-o aude rostită cu părere de rău pentru una dintre voci, și cu zâmbete și-ncurajări pentru cealaltă.
Tu iar îți ridici bărbia și mă-ntrebi cu cine. Adevărul fiind rostit, simt că-i inutil, și nu-ți răspund.
Juriul dă din cap, vocile se-adună pe scenă, prinzându-se de mâini, și încep să cânte ca de final de emisiune. Cade cortina și intră publicitatea.
Schimbi programul și pui televizorul pe-un post de muzică cu imagini viu colorate. Ele îmi rănesc ochii. Dar, fi’n’că te iubesc, sufăr și nu-ți reproșez nimic.
Imaginile se succed cu repeziciune și se intensifică în colorit, devenind de-a dreptul țipătoare. Pe ecran apare, ca din pălărie, Marele Juriu. Rostește ceva la-nceput, iar dup-aceea se pune și cântă despre el și ea, despre ea și el (deși știm cine e el, nu știm cine-i ea), că se făcea că s-a culcat într-un pat și s-a trezit în altul (nici nu s-a spălat pe ochi și s-a ș-apucat să danseze), conduce o mașină, o motocicletă, evită un accident, aleargă, mănâncă, nu se mai spală pe dinți și fuge afară din restaurant, ca să alerge din nou, se sărută cu o persoană pe care, acum nu mai vrea s-o sărute, sau poate că vrea, dar nici el nu-i sigur pe ce și pe cine vrea să... A înnebunit, nu-și mai doarme nopțile, nu mai mănâncă și o vrea, sau îl vrea, înapoi, precum pământul, porția de ploaie. Aleargă iarăși, dar, de data asta, pe contrasens și se lovește de diverși oameni care-i spun: „Bă, ești prost?”, și-l evită în cele din urmă. Toate acestea în timp ce el, sau ea, continuă să cânte fără să falseze, atingând pragurile de notă plină, așa cum eu îți ating punctele nevralgice de sub bărbie. Încerci să-ți cobori fruntea, dar nu te las. Apăs mai departe. Schimbi, furioasă, programul și dai de un alt post de muzică în imagini.
Deși adormise liniștit, lăsând impresia că a iertat-o (sau l-a iertat), Marele Juriu se trezește și-ncepe să danseze pe unde apucă, urmărind aceeași persoană pe care – am sperat în van – se jurase c-a iertat-o.
Eu te strâng cu putere de bărbie. Tu încerci să te opui și mă muști de deget. Te ridici, uitându-te urât la mine, și-mi pui în mână, ca pe ceva ce expirase, telecomanda. „Acum ai s-asculți ce vreau eu să asculți”, îți spun, sărutându-te pe frunte.
Închid televizorul și deschid, dintr-o mișcare, combina muzicală ce n-a fost folosită de ceva vreme, cuz video killed the radio star. Tu n-ai de unde să știi, și nici că-ți pasă. Îmi strecor mâna pe sub capotul tău de diftină. Pufos, mirosind a Lenor. O las să alunece cât mai jos cu putință, și revin prin locurile pe lângă care am trecut – O, vai! – atât de nepăsător. Îți mușc, cu două degete, gurguiul ce refuzase să se-ntărească la prima atingere. Îți ridici bărbia, iar eu îți răspund: „Cu tine, Rebeco”.  


sâmbătă, 29 noiembrie 2014

(5) Adesea mă gândesc la moarte


ca la un coșmar recent:

 

unul dintre autorii mei preferați îmi dăduse întâlnire

ca să-mi citească în premieră din manuscrisele râvnite de o

editură notorie

dorind nu-ș’ ce sugestii sfaturi... sau plănuia să testeze

piața: oare cum reacționez la noile tendințe în materie

de perfecțiune prozaică

 

și – turnură imprevizibilă – transformându-se în propria lui

soție

bălaie dolofană cu fese pretențioase ce-mi reproșau că nu

fac bine ce fac

 

M-am trezit înainte de finish cenzurat de subconștient

uitând cele spuse de bietul autor care se străduise

să-mi explice ca și cum eu n-aș fi priceput ce-i ieșea

pe gură

 

Nu-i suficient de experimentat să recunoască o moacă

adulterină

Încă mai avea dubii...

 

Fără scuze din partea mea bătrâne

Nu-s io de vină

 


sâmbătă, 22 noiembrie 2014

(5) Din balconul meu de cleştar


îmi închipui că cineva îmi ascultă monologul

 

N-am mai scris de mult. Ce folos?

Când văd atâta material pe toate gardurile mă apucă un

sentiment asemeni unei tulburări obsesiv-compulsive

ce-și face cuib în inima celui care-și părăsește apartamentul:

patru camere două băi debara... dotate cu produse electronice

conectate la priză

etajul șapte al unui bloc-turn în care liftul nu funcționează

penele de curent sunt frecvente... instalațiile electrice

cedează...

 

Așa și eu mă joc cu aprehensiunile cotidiene

de-mi vine să mă întorc acasă înaintea tramvaiului ce ar fi

putut să m-ajute în acest sens

dar a trecut nepăsător... ca să-mi deschid dosarul cu ciorne

să aleg la întâmplare... să adaug cât mai multe rânduri...

că poate în acest fel voi scăpa de tensiunea psihică a

insuficientului și nimicului din viața irosită pe balcon

compunând balade neinspiraților pe care am încercat de-atâtea

ori să-i ignor

ca să pun și eu o țiglă pe acoperișul postmodern al templului

literadurii române

 

bănuind nu cât de mult vor suferi prietenii ci cât de puțin o să-i

bucure pe străini cuvintele scrise apăsat cu vârful peniței de

iridium

să vadă cu ce contribui la veșnica alipire a slovelor pentru o

cauză nobilă

aleasă cu migală de personajul ale cărui texte trasate pe nisip

au rămas până azi și-s lesne de recunoscut când vine vorba de

Cât? Cum? și Ce valoare? în fața forului celor o mie și una de

pereți burdușiți... din Biblioteca Județeană pe care am vizitat-o

de curând ca să-mi iau porția săptămânală de cultură

și ca să-mi las cererea de participare la concursul pentru

ocuparea postului de bibliotecar cu studii superioare

și tot tacâmul

că dé... numai înconjurați de-un ocean de litere pot unii să-și

înfrunte demonii

pe bărcile de salvare ale editurilor ce-i așteaptă cu brațele

deschise în caz că au ceva bani puși deoparte  

de parcă în urmă cu o lună tovarășii de muncă ai lui

Kafka râdeau de peripețiile tânărului funcționar Josef K

iar alaltăieri Visul lui Cărtărescu sau primul tom

din trilogia Orbitor era refuzat de mai toate editurile

bucureștene pe considerente de incompatibilitate

afectiv-estetică cu cititorii postdecembriști

 

Așa că n-am stat la chibzuială m-am apucat de învățat

că poate-i rost de ceva bănet pe partea cealaltă a biroului la

care am să stau și-am să meditez în timpul rezervat pauzelor

de lucru

la cele scrise pe data de 21 nov. anul alegerilor prezidențiale

când – după ce am terminat de urmărit în paralel

Vocea României și un Behind The Music dedicat Christinei

Aguilera – mi s-a umplut paharul defulărilor necesare

 

Am salivat din abundență mi-am pocnit degetele

de nerăbdare și dându-l pe gât am așteptat să urce

și să coboare cât mai iute prin vene

otrava nelipsită a creațiilor literare – aleanul

 

Albumul Christinei de pe YouTube îmi ține de urât

Mă uit la ceas. 3:59 a.m.

Am aflat că are un copil și ceva îmi spune că va mai

naște unul sau doi

N-a luat niciun premiu la Cerbul de Aur însă a primit

o stea pe Hollywood Walk of Fame

 

Mai puțin și vor răsări stelele și pe strada mea

 


sâmbătă, 15 noiembrie 2014

O zi de duminică


Mașina aproape că gonea pe șoseaua ce lega mica așezare, înverzită și cochetă, de strada principală care ducea spre orașul pe care voiam să-l vizităm, cetate a vinului spumant, aflasem de pe internet, și a prăjiturii din pișcoturi muiate-n cafea amestecată cu cremă de ouă, zahăr și smântână, stropită cu suc de lămâie, a cărei denumire mă ridică, și acum, în extazul culinar ce-l așteaptă, după numai o înghițitură, pe orice gurmand care se respectă.
În stânga munți, în dreapta dealuri. Prin boxele stereo, niscaiva radiouri venețiene ne preconizau o zi frumoasă și ne recomandau o seamă de cântece ușoare din anii ’90. Geamul din dreapta spate era pe jumătate deschis, lăsând valuri reci și bălegoase de țară să intre cu viteză și să ne inunde nările, sătule de izurile apartamentelor tip duplex.
Roiuri de musculițe se năpusteau pe câte un animal istovit de soare, de prin curțile bine-ngrădite. Câțiva bulgări de scârnă brăzdau, înaintea noastră, asfaltul recent vopsit pe margini și pe mijloc, împroșcând pe lături, când vehiculul trecu peste ei, făcându-i una cu șoseaua.
Ne simțeam bine: dormiserăm suficient în noaptea ce trecuse, ne-am băut cafelele cu lapte, înfulecând și câteva croasante cu unt și miere pregătite de cu seară, așezate lângă lada frigorifică în care aranjarăm băuturile răcoritoare și sandvișurile cu brânză și salam. Nu aveam mulți kilometri de parcurs, dar pentru că urma să ne aflăm pe drumurile unei țări străine, cu greu ne puteam stăpâni sentimentele de înstrăinare și abandon, așa că mai bine era să fim pregătiți când reacția firească a organismului aflat în impasul orientării într-un spațiu insolit va apărea și ne va lovi cu foame. Și ca să fim siguri că n-o să murim, mai luarăm și-o pungă cu fructe.
N-aveam să vedem cine știe ce până la momentul terminus, când cheia va fi scoasă din contact, portierele se vor deschide, iar tălpile noastre nerăbdătoare vor atinge trotuarul măturat zilnic. Cu toate acestea, călătoria trebuia făcută.
Dar încă n-am ajuns. Ne aflam în merțanul negru, cu geamuri prăfuite, în încercarea de-a găsi pe marginea drumului ceva demn de atenția noastră letargică, după mic dejunul frugal în sortimente și bogat în cantitate. Că n-am putut să las să se usuce, pe frigider, ultimele bucăți de pizza, zvârlindu-le pantagruelic în gura clătită la intervale neregulate cu porții serioase de lapte. Iar după un asemenea festin matinal, un pui de somn nu era decât bine venit, mai ales că bancheta din spate era toată numai a mea, stând covrig, c-o mână între picioare, ascultând, în surdina timpanelor astupate de zgomotul interior al digestiei, muzica de la radio.
Ne-am deplasat în condiții bune. Nu radare, nu cozi, nu cale ferată, nu tu claxoane peste claxoane, ambuteiaje și alte inconveniente rutiere. Carabinierii erau pe drum, după cum se aștepta fiecare, dar, spre surprinderea noastră, aveau același scop, adică s-ajungă cât mai repede și-n siguranță în localitățile pe care voiau să le viziteze. Ultima zi dintr-o săptămână muncitorească și prima dintr-un șir de șapte, încreștinate cu două mii de ani în urmă, dintr-o Italie care-și respectă tradițiile.
Cafenele deschise, chioșcuri de ziare, restaurante, baruri și tutungerii cu un T mare deasupra. Cam asta ni s-a dat să vedem. Din când în când ne opream, coboram din mașină și-aruncam câte-o privire în jur, mai mult ca să treacă timpul, și nu ca să admirăm vreo revelație arhitectonică, urmare a unei revoluții culturale precoce, ci obișnuitele forme geometrice ce țin de comerțul sfârșitului de săptămână: scaune de lemn, ce dădeau tărcoale meselor de aceeași culoare, uși fragile, pe-ale căror geamuri, mirosind a spirt și lămâiță, stătea agățată o plăcuță cu APERTO, fără un interval orar menit să ridice problema intrării sau a plecării. Timpul însă nu crea probleme. Clopotele anunțau veșnicia. Îi invitau pe toți la ospăț. Cești dintr-un porțelan rezistent erau așezate, în formă de piramidă, în câte-o tavă cu margini răsfrânte, cu gurile-n jos, spălate, de-o parte și de alta a neadormitelor mașini de cafea, renumitele espressouri, ținându-ne companie, doi români ghidați de-un italian, și el străin de locul în care urma să ne tocim pantofii, prin magazinele ieșite-n cale, și să cinăm într-o piațetă pavată cu dale de piatră, înainte de-a o lua îndărăt spre casă, căci am găsit un local ieftin, ce ne-a sedus de la prima vedere.
Iar, dac-am ajuns unde ne-am propus, am căutat un loc de parcare în apropiere de centru, deși, privită în ansamblu, întreaga urbe avea un aspect turistic de nivel 1, unele străzi lăturalnice și unele canaluri cu ape săltărețe poftindu-ne în Țara Minunilor, mult mai interesante, mai enigmatice. Dar noi voiam în locul hărăzit de Zeii Protectori ai Cetății, timpuri mult prea îndepărtate ca să știm unde și când avusese loc conclavul, și cum de reușiseră să-i convingă pe oameni c-ar putea să construiască un așa oraș în care să asist la un prânz între două tinere italience, cu ciorapi până la genunchi, fuste-n carouri, pe o bancă de pe malul unui puzzle din cărămizi ruginii, să văd cum își flutură sandvișurile și cum aruncă ambalajul, chiar sub bancă, niște bile de staniol.
Dar serviciul de curățenie este bine pus la punct, și din senin, cu fața plouată, apăru unul de la salubritate, ce-și vârî necuviincios, dar necesar, brațul cu mânecă suflecată sub cracii înciorăpați ai fetelor, și scoase – ca un veritabil prezervativ uman ce era, ca să arunce-n sacul ținut în cealaltă mână – mototoalele de aluminiu, care sclipiră pentru ultima dată în iarba splendid tăiată de același braț, înainte să dispară, laolaltă cu alte cocoloașe de dezinteres public, în punga neagră și fermecată a bărbatului prezent la datorie, după față român, după gestică sleit, cu șapcă galbenă și pantalon verde, belit în genunchi, asortat cu vesta și tricoul de pe el, toate din dotarea firmei ce-l angajase. Un om al spațiilor verzi, ignorat de cele două fete, până când privirea lui fu observată și înțeleasă. Atunci se ridicară, își puseră pe umeri gentuțele cu Hello Kitty și merseră pe o altă bancă.
Văzând că pătura de firmituri, purtată de vântul care se pornise, începe să se întindă mai mult decât s-ar fi așteptat, se încruntă și-și miji ochii scăldați de soarele ce-i ocoli cozorocul, menținându-și privirea sfredelitoare asupra celor două ragazze, slobozind, atât cât să-l audă, o salbă de înjurături pe moldoviniește, tocmai bună de atârnat la gâtul domnișoarelor.
Soarele ardea și arunca, pe fiece obiect întâlnit în cale, lumini pertinente, care-l omorau pe cel aflat în viață, și-l înviau pe cel care a sucombat. Grăbiți, am uitat să luăm cu noi ceva de pus pe cap, să ne protejăm, și, prin urmare, am pășit doar pe trotuarele adumbrite de ziduri – terminate-n creneluri și balcoane din aceeași rocă, adusă cine știe de unde, cu ferestre de lemn tare, vopsite în culori închise, cu sticlă curată, de se vedeau tablourile și bibelourile dinăuntru, iar, din loc în loc, ca niște bureți sălbatici în nuanțe calde, deloc periculoși, presărate cu umbrele și reclame la bere și paste –, păstrându-ne forțele pentru mai târziu, când urma să fim mai obosiți ca la-nceput.