Era noapte, târziu, întuneric, sfârșitul glorios al unei zile de noiembrie.
Nu ninsese, nu înghețase pământul, ploua mărunt, cu picături reci, ce pișcau
bălțile, iar niciunul dintre noi nu avea umbrelă. La braț, pe trotuarul larg – de-o
parte clădiri noi și vechi, de-o parte mașini parcate și copaci desfrunziți – umblam,
îngemănați de frig, uitându-ne pe unde o să pășim. Taxiurile, ocupate cu miile
de comenzi tipice sărbătorilor de iarnă, treceau, în nori de aburi grei, pe
străzile și străduțele orașului. Băuserăm ceva, aveam destule haine pe noi, și
nu ne era frică să mergem singuri spre casă. Pe porțiuni peticite, ocolind
ochiurile de apă, pășeam simultan de dragul lucrurilor făcute împreună. Nu știam
de ce tocmai mersul pe jos, dar bănuiam că era un preludiu la ceea ce urma să se-ntâmple
cu noi.
Din când în când, spălați de
câte-o perdea rece de apă, ne strângeam mai tare și ne priveam atent în ochi,
pentru a fi siguri, în iubirea ce ne-o purtam unul altuia, că nu ne despărțise
nimeni și nimic. Nici urmă de tramvaie la ora aceea, nici urmă de prieteni. Doar
noi doi și pașii ce păreau că nu se mai termină. Mă duceam la ea pentru prima oară.
Drumul pieptiș până la etajul
trei. Pe scări. Ne-am împiedicat de oalele cu ficuși, am apăsat, din greșeală,
pe soneria unui vecin. N-a ieșit să vadă ce se petrece. Am ajuns teferi la
destinație. A reușit să bage cheia, am auzit un clanț! După ce-am deschis-o, nevăzând nimic, ne-am prăbușit, trup și
suflet, pe podeaua din hol. Unul dintre noi a împins ușa cu piciorul. Nu ne
fugărise nimeni. Eram exact unde am dorit să fim.
Era caldă și plăcută la pipăit
– mochetă nouă, făcută la comandă. A pornit a se-ntinde, împingându-se-n mine,
să se dezbrace-n mișcări lascive – o mâna sus, una jos –, să respire cu sunete
ascuțite și să vorbească-n dodii. Am cuprins-o, ca să nu se mai zbată, cu
ambele brațe..., însă nimic. Continua să danseze cu ochii-nchiși, fredonând un
cântec straniu în cuvinte nearticulate, ca-ntr-un acces epileptic.
Iubita mea avea aripi de
vultur, iar corpul i se alungise. Din celelalte încăperi au apărut – deschizându-și,
prin sărituri pe clanță, ușile – pisici cu clopoțel la gât, mici și enervante, cu
mișcări caracteristice animalelor de pradă. Au început să ni se lipească de
corp, să se frece de noi și să ne frământe cu lăbuțele lor moi, lipsite de
gheare, dând semne că n-o să plece prea curând.
Pe ea o mulțumea această pățanie
și îi venea să râdă. Voiam să mă ridic. Mi-a deschis fermoarul pantalonului și
mi-a spus: „Nu, nu, băiețel!” „Te vreau acum”. Surpins, mi-am întors capul, ca
să-mi însemn gura, din limbă, cu o cruce, dar atunci s-a întors spre mine, cu
aripile-i insistente acoperindu-mă, și m-a sărutat. Respiram amândoi pe nas și simțeam
că – prins de timoare și asediat de drăcușorii cafenii, ce mi se strecuraseră
pe sub haine, călare pe mine, cu blana lor fină, ce-mi electriza pielea – își
ia zborul către naltele sfere ale „plăcerilor interzise”, cum aveam să aflu a
doua zi, de la mama-soacră.
Spre surprinderea mea, dimineață,
dup-un duș fierbinte și-o cafea amară, uitându-mă pe hol, n-am găsit niciun fir
de păr de pisică. Motanul care-a zbughit-o printre picioarele mele când am dat
să-nchid ușa de la baie era singura felină din apartament. Doar bibelourile de
sticlă, cu înfățișări animaliere, pe care le șterge de praf în fiecare zi, ar
fi putut spune mai multe despre-ntâmplarea de azi-noapte, dar nicidecum acest cotoi
ce mirosea a vanilie.
Astfel că – de fiecare dată când
am avut ocazia să mă furișez în budoarul soacrei – am furat câte-o figurină, ca
să m-asigur că, la finele operațiunilor, voi putea să dorm liniștit; și nu m-am
înșelat. Acum ne culcușim până-n zori. Nici urmă de băgăreți. Doar noi doi și bezna
păturii.
