Să ne rugăm Domnului

Am plecat cum plec mereu (mă știți deja, sunt un călător iremediabil), mânecând cu mânecare adâncă spre biserica din satul în care urma să particip la slujba de duminică dimineață. În bătaia soarelui somnoros ce mă aștepta de după dealul din curba șoselei pe care, cu băgăjelul în spinare, m-am încumetat să merg, visam la lumea veche, dar neuitată, a așezărilor din Țara Moților.

Pe șosea, puține mașini. În dreapta mea, un râu de munte, menit să-mi accentueze simțirile credinței către ceea ce urma să mi se-nfățișeze înaintea ochilor dornici de o liturghie ca la țară. Voiam să aud cum vor cânta femeile îmbrobodite, să văd cum va ieși popa cu sfintele daruri, cum se vor închina enoriașii, ca și când s-ar fi înțeles dinainte, cum se pleacă și se ridică capetele, mâinile și banii pentru cutia milei (Domnu’ să primească!) – gesturi ale zonei în care urma să pătrund din motive de lealitate matinală față de hotărârea luată, și anume să iau parte la o comuniune bisericească, nouă pentru mine. Nici prin gând nu-mi trecu că o să-ntâmpin o nesimțire crasă legată de viața Bisericii, cea despre care citisem că e una în duh (martoră și participantă) cu cea a lui Hristos (Mântuitor, spun textele biblice), cel care a făcut posibilă coborârea lumii de sus în cea de jos, a universului credinței în mlaștina disperării. M-am trezit, ca prostul ce nu pricepe gluma, într-o lume certată cu Dumnezeu.

Ajuns în fața bisericii, le-am abordat pe cele două băbuțe care stăteau, ca mine, privind la cer, martore ale întârzierii Împărăției.

─  Bună dimineața! N-a-nceput slujba?

─  Nu, nu.

─  Și unde-i preotul? A venit?...

─  Ba! schițând un zâmbet. Aveți treabă cu el?

Cu Dumnezeu aș avea eu treabă, am spus în gând, fiindcă gura fu mai deșteaptă și se stăpânise la timp.

─  Nu. Eram doar în trecere.

Am așteptat douăj’ de minute, după care am reluat.

─  S-a mai întâmplat să întârzie?

Iar ele cu calm și c-un soi de uimire 

─  Ei, o fi-ntârziind și el ca tăt omu’, dar treb’e s-apară.

─  Și stă departe de-aci?  

─  Sus pe vale, prima casă, pe partea dreaptă. Dar dacă nu vine pân’ la unșpe, nu mai vine deloc.

─  Păi cum așa?... Vine cu mașina sau pe jos?  

─  Nu, pe jos, că n-are mașină.

Am mai așteptat vreo două-trei minute, timp în care s-a apropiat de noi o altă femeie. Îmbrăcată elegant – cu ușoarele-i loviri de tocuri – a trezit în mine întrebarea dacă n-o fi chiar doamna preoteasă. Unde mai pui că ne-a întâmpinat cu un salut (pe care l-am uitat) și c-o afirmație (pe care am reținut-o):

─  Păi popa e plecat la hram la mănăstirea M. Îi cu episcopu’ și cu ce’lalți preoți.

─  Și a anunțat pe careva că n-are să mai vină? simțind că ne ia de proști și că va răspunde, ca-n filmele cu Stan și Bran, că, desigur, a anunțat-o pe ea.

─  Păi s-a-nunțat, cu vocea ei cristalină, asemenea râului din apropiere.

─  Unde? Când? Și, atunci, oamenii aceștia (luându-i în considerare și pe cei care urmau să sosească) de ce-au venit la biserică?

─  S-a anunțat din gură-n gură. S-a anunțat de ieri. Dar aveți ceva treabă cu el?

─  Nu, doar așa... Voiam să văd cum e slujba la sat. Știți..., eu vin de la oraș. Și..., mă rog, asta este. Poate altă dată.

După ce mi-a explicat cum pot să ajung la mănăstirea M., am rămas să fac autostopul pentr-un scop de zile mari: participarea la o liturghie arhierească în incinta unui lăcaș plin cu chipuri îngerești, nu atât de renumit ca altele, dar bine cotat în zonă, și nu în orice zi a anului, ci chiar de prăznuirea Sfinților Români.

Dar șoferii nu și-au oprit mașinile ca să mă ia cu ei, în drumul lor, pe șoselele Grădinii Maicii Domnului. Erau ei mânați de sângele veritabil al unui neam de războinici, apicultori și mari iubitori de adevăr, dar acesta nu s-a manifestat în rotirea volanelor. Fapt ce m-a făcut să cred că în spatele lor nu erau românii noștri, veșnic săritori, ci șoferii străini oferiți de Providență ca să-mi încerce credința.

Obosit, m-am întors de unde pornisem, nu înainte de-a telefona unui prieten, certat și el cu soiurile rumânești de tristă amintire și de a-i relata cele pățite. La care el, cu franchețe, mi-a replicat că e o problemă de administrare, de logică, de gândire și de credință, în cele din urmă. Așa-i, am continuat, dar dacă eram în locul acelui preot, iar episcopul m-ar fi chemat la hram, fără să-mi găsească un înlocuitor, l-aș fi refuzat, cu tot fastul ceremonios al slujbei arhierești pe care l-aș fi pierdut de dragul sau din obligația, neplăcută uneori, de-a sluji pentru trei babe, câțiva moși și-un băiat de oraș, de vreme ce nu slujesc numai lor, ci și mie însumi, și tuturor oamenilor de pretutindeni, și nu în ultimul rând lui Hristos, cel care m-a uns, din vistieria Treimii, cu a sa ungere, ca să-mi păstoresc turma până la moartea ce nu a survenit încă, luptându-mă pentru cea din urmă oiță ce s-a transformat în căpriță și confundă iarba cu mătrăguna și apa dulce de izvor cu țițeiul, de zice că-i Cola, încercând – pe cât mi-a fost dat să primesc – să plinesc vremea liturgică a epifaniei credinței Bisericii, luptându-mă cu timpul istoric, din al cărui păs am să mă ridic, în rugăciune, și-am să rup cerurile prin invocarea Duhului Sfânt, și-am să aplic legea cuvântului, precum și pe cea a credinței, de acolo, din micul lăcaș de cult, păstorind și profetizând în misiunea pe care o am, aceea de a-i aduce, de a-i menține și de a-i veghea pe cei încredințați mie de Domnul, în încercarea lor de a atinge Absolutul, așa cum i-am primit și cum ei continuă să fie, în cioareci sau catrințe, cu unghiile curate sau cu doliu sub ele...

Pe mine cade sarcina de a releva, într-o primă fază, lucrurile noi de sub soare și de a spăla ochii celor ce nu le văd, de a le da hrana necesară transformărilor lor lăuntrice (nu mici și bere), urmate de dezbrăcarea hainelor vechi și purtarea celor noi, țesute de Duhul Celui ce a venit și are să mai vină, de Cel ce se dă spre hrană la fiecare sfântă liturghie, pentru ca tot cel ce cere să primească – adică și cel de la țară, și cel de la oraș, și cel din parohie, și cel din mănăstire –, ca să nu flămânzească în casa pâinii și apoi să aibă motive de dezvinovățire în fața acelui plenar: pentru ca toți să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină...

Pe când aici erau nevoiți să stea la Ia-mă, nene! ca să ajungă la liturghia în care, un sobor de preoți ce și-au abandonat parohiile (să nu faci ce face popa!) slujea într-o mănăstire de dragul sărbătorii naționale, vezi doamne, a creștinilor români.

Prin urmare, frățioare, iată-mă din nou pe drum, liturghisind cu tine la telefon, ratându-mi întâlnirea „epocală” cu sfințenia satului românesc și cu etosul unui spațiu prea des lăudat de utopiștii paseiști care-și scriu memoriile pe zidurile pline de urină ale blocurilor sătule de vacarmul orașelor ce privesc spre viața de la țară ca la cea mai sigură scăpare... O fugă și nimic mai mult.

Mă auzi?

Stai liniștit, a continuat el. La oraș e la fel. Când arhiepiscopul nostru îi cheamă pe unii preoți la mănăstirea B., în bisericile lor nu se mai slujește defel. Așa-i peste tot. Așa cred ei că-i normal.

Măcar un lucru să ne unească, mă găndeam în timp ce călcam asfaltul fierbinte al șoselei naționale. Dacă nu-i unul bun, e unul rău, pentru că e modul în care am fost învățați să trăim, noi, românii: să ne coagulăm în jurul suferințelor pe care noi înșine ni le pricinuim.

Mi-am aprins o țigară, iar ea îmi afumă iuțeala minții. Se pare că dracul, a cărui iarbă o vărsam deja în plămâni, nu stătu mult pe gânduri și-mi trimise un gând de petrecere: o scrumieră în formă de mitră, în care presăram cenușa unei iluzii, folosindu-mă de cele trei degete încărcate cu semnificații creștine, în vreme ce contemplam și încercam să mă lupt cu gândul ce transforma mitra într-un potcap ascuns printre corolele galbene și violacee ale florilor de pe pământurile sălbatice ce mărgineau șoseaua neagă, în timp ce eu, la bustu’ gol, mă rugam Domnului să nu leșin de căldură.

Visam la apa din frigider, la dușul rece pe care urma să-l fac, la înghețata cea de toate zilele, la cărțile din bibliotecă, la internet, la un documentar cu flori pe care doar călătorul singuratic le poate admira, un cadru intim al întrebărilor ce merg direct la rădăcină, ca secera culegătorului năimit cu ziua, și mă-ntrebam cine m-a pus să plec dis-de-dimineață și să mă-ncred în alții, când e ușor să fii ceea ce nu ești, mai ales că el nu se-ncredea în ei, pentru că-i cunoștea pe toți și nu avea nevoie să-i dea cineva mărturie despre om, fi’ndcă el însuși cunoștea ce era în om...