Antonio Doda - „Primele fobii” (Editura Cartea Românească, 2022)

Un volum cu perspective largi, minate sistematic cu un biografism genuin, ce maximizează prin sinceritate și naturalețe textura plăpândă a versurilor. Tânărul scriitor (pasionat și de pictură) nu-și estompează câtuși de puțin limitele artistice, delectând prin imagini metaforice ce încântă ochiul și inima iubitorilor de poezie:

„ca un set de creioane pentru copii/fericirea/are puține nuanțe” (p. 9);

„stăm împreună/doar ca să-mi hrănesc imaginația” (p. 12);

„a picat internetul – /copiii urlă bezmetic ca haitele de lupi”,

„...noaptea golește străzile/și felinarele reîncep să bârfească” (p. 17);

„oamenii la geamuri/discută cu porumbeii/de parcă sunt rudele care i-au părăsit”,

„geamul – deschis/în locul certurilor ascult vântul” (p. 23);

„nu mi-am mai văzut familia și prietenii/cu toate că/ne întâlnim zilnic” (p. 27) ș.a.m.d.

Cartea este străbătută (atât cât să nu deturneze filonul narativ de la scopul său primordial: profilaxia spirituală: „bolnavii mor/deconectați de la aparate/eu de la cuvinte” – p. 42) de un laitmotiv pe care doar cei introvertiți îl pot experia cu adevărat.

 

nu mă simt vinovat

 

nu mă simt vinovat că iubesc necunoscutul

în locul celor cunoscuți

 

că nu vorbesc cu nimeni

și nu mă simt singur

 

anesteziile din spitale sunt tot ce simt

piesele ascultate sunt tot ce

mai văd

 

nu mă simt vinovat că iubesc o poezie despre o fată

mai mult decât pe fată

 

că nu cred în superioritate

nici pe pământ

nici în ceruri

 

nu mă simt vinovat că nu răspund la telefon cu zilele

 

dumnezeul multora

a creat o poezie

el crede că a creat pământul

dumnezeul meu nu a creat nimic     (p. 47)

Ioan Mateiciuc - „Anchilopoetica” (Alexandria Publishing House, 2020)

Ioan Mateiciuc descrie o societate mecanicizată (-antă) în care „simpla” existență implică (fără doar și poate) faptul-de-a-fi-în-lume, adică un fenomen redus la un ansamblu de accesorii ce se upgradează necontenit atât de-a lungul, cât și de-a latul fluviului care o să ne înghită într-un final pe toți (determinism implacabil, căci fiecare dintre noi e dator cu o moarte):

„ce lume veche roșie/ca o membrană plutind deasupra/cadavrelor indexate” – o aluzie la teritoriul Africii (leagănul omenirii), denumit și continentul negru – culoare pe care autorul o îndulcește prin filtrul credinței sale iudeo-creștine (panteon al civilizației europene și, conform sinoadelor politice, al întregului mapamond).

„e liniște și rețeaua e la viteză mare/cadru după cadru/cu buzele umede/ne luăm în brațe și trecem în log off” – somnul ca o prefigurare a exitusului.

„ne îngrijorează/că ceva bun se mai poate întâmpla/că o vom privi pe marla din spate/la fiecare update” (p. 24) – „marla”, un alt nume pentru Yahweh, cel căruia Moise i-a putut vedea doar „spatele” (Ieșirea cap. 33). Analizat etimologic, cuvântul antrenează după sine și o latură matrimonială a condiției umane – femeia (marla – mârlă – mârlire - a (se) mârli; expresia „a (-i) cădea mârlă pe pârlă” = a se îndrăgosti de cineva) –, cea despre care Freud mărturisea că este „un continent întunecat”.

Poetul făurește o „baladă” a încovoierii, a ploconirii (anchilo) în fața unei infinități de rețele fără firewall (p. 23), acționate, exact cum ai manevra niște fantoșe, de cel la care se raportează pentru a-și actualiza ființa: „oglinda în care îmi refac chipul/repetitivrepetitiv ca o jucărie cu cheie/e dincolo de viața în care încercam/să cânt/jazz mimând fericirea” (p. 23).

Totodată el își dă în vileag neputința cauzată de realitatea condiționării, exhibând, pe alocuri, câteva dintre spaimele sale cu valoare epitetică: smochine injectate cu cefort, fiole de carmazepină, celecoxibum, tuse convulsivă, comă, metastaze multicolore, ventilații non-invazive, șocuri anafilactice, sângerări ale urechilor, perfuzii, un flacon de diazepam, transfuzie etc., tânjind însă după o reconciliere eshatologică: „aștept dimineața bună în care viața mă va alege/așa cum tăcerea îl va alege pe munch” (p. 25)

 

⁕⁕⁕

 

„astăzi

ne vom costuma în oameni și

vom ieși în stradă

cine știe. poate

nu ne va recunoaște

nimeni”

Bogdan Lypkhan - „Wishing Light” (Fractalia, 2017)

Versete laconice, ce țintesc în „miezul problemei”, perforând vintrele machiste și fuzelajul oricărei stime de sine masculin-dominante („acei tineri puternici/biologici/nu/ca mine” – p. 87).

Un redutabil (și caritabil) concert al disergiei virilice sub aspect temporal, căci poetul s-a ramolit, iar snaga nu mai circulă prin instalație ca altădată („cînd te-am futut/nu apăruseră/încă/supermarketurile” – p. 91; „nu m-ai ales ca bărbat/aceasta este foarte clar/îți plac/spermoșii” – p. 53).

O atmosferă nosferatică, asezonată cu stoguri mițoase cu iz de flower (și luzăr) power („cînd pădurile noastre/pubiene/vor sta pe deplin/liniștite/una lîngă alta/va însemna că/totu-i perfect” – p. 77) și cu vestigii explicite ale unei (auto)sabotări plurivoce („...sînt un bukowski/fără pulă” – p. 107).

Din volum nu lipsesc însă episoadele idilice (cu perdea) și mirajul (nu atât de erotic, pe cât de tandru) al salvarii („într-o bună zi/Dzeu/va teleporta/spre mine/iubire//o barcă/ireal de albă/cîndva” – pp. 116-117).

Citind dintr-o suflare, gândul mi-a zburat inopinat la punkiștii trupei The Offspring și-al lor [No] Self Esteem, deși (judecând după competențele sportive precoce) aș fi preferat hitul tocilăresc al celor de la Fountains of Wayne – Stacy’s Mom [has got it goin’ on].

 

: :

 

„looking for the green

light

ca Gatsby

așa priveam

spre camera ta

cu plasă de țînțari

verde”