Balada mamelor. P. P. Pasolini

Mă întreb ce mame ați avut.

Dacă v-ar vedea acum la locul de muncă

într-o lume necunoscută lor,

prinși într-un circuit nesfârșit

cu experiențe așa de diferite de-ale lor,

ce privire ar avea în ochi?

Dacă ar fi acolo, în timp ce vă scrieți

bucata voastră, conformiști și baroci,

sau o-nmânați unor redactori obișnuiți

cu orice compromis, ar înțelege cine sunteți?

Mame umile, cu o teamă străveche pe chip,

ce ca o boală scofâlcește trăsăturile

într-o albeață care le-ncețoșează, le-ndepărtează

de inimă, le-nchide în vechiul deșeu moral.

Mame umile, sărmane, îngrijorate

că fiii lor o să cunoască umilința

ca să cear’ o slujbă, ca să fie capabili,

ca să nu jignească sufletele privilegiate,

ca să se apere de orice compătimire.

Mame mediocre, care au reținut

cu pioșenia unor fetițe, despre noi,

un unic, gol sens,

cu sufletele într-o lume damnată

să nu cunoască nici durere nici bucurie.

Mame mediocre, care n-au avut

pentru voi niciodată o vorbă tandră,

dacă nu chiar o sordidă dragoste mută

de fiară, în care v-au crescut,

impotenți la chemările autentice ale inimii.

Mame slugarnice, obișnuite de secole

să-și plece capul fără dragoste,

să transmită fetusului lor

străvechiul, rușinosul secret

de-a se mulțumi cu resturile ospățului.

Mame slugarnice, care v-au învățat

cum sclavul poate fi fericit

urându-l pe cel care-i, asemenea lui, legat,

cum poate fi, trădând, binecuvântat,

și sigur, făcând ceea ce nu zice.

Mame feroce, ce intenționează să-și apere

puținul pe care, burghezii, îl posedă,

normalitatea și salariul,

cam cu mânia celui care se răzbună

sau e strâmtorat de-un asediu absurd.

Mame feroce, care v-au spus:

Supraviețuiți! Gândiți-vă la voi!

Să nu vă fie milă și să nu respectați

pe nimeni niciodată, clociți-vă-n piept

integritatea voastră de vulturi!

Iată, umile, mediocre, slugarnice,

feroce, bietele voastre mame!

Care nu se rușinează să vă știe

– în ura voastră – chiar s u p e r b i,

dacă n-ar fi asta o vale a plângerii.

Și uite-așa lumea ceasta vă aparține:

făurindu-vă frați cu pasiuni opuse,

sau patrii inamice, din refuzul profund

de a fi diferiți: de a răspunde

sălbaticei dureri de-a fi oameni.

(Foto © roger-viollet.fr)

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

34.

Despre zei și anateme

Se spune că există două moduri prin care putem pătrunde revelația divină – inefabilul mister al lui Dumnezeu: a) credo ut intelligam, cred pentru a înțelege; b) intelligo ut credam, înțeleg pentru a crede (Fericitul Augustin). În caz că veți frunzări hotărârile Sinoadelor Ecumenice, veți ajunge la concluzia că există și-un al treilea mod, unul bazat pe frică și ignoranță – calea pe care mărșăluim cei mai mulți dintre noi. Nici nu suntem convinși, nici nu pricepem, dar dacă așa a zis Biserica, așa o să zicem și noi. De teama anatemelor, evident.

Pentru a-mi justifica afirmațiile transcriu mai jos șase anatematisme (niște blesteme dogmatizate) ale Sfântului Chiril al Alexandriei adresate lui Nestorie și, implicit, tuturor celor care gândeau și gândesc altfel:

 

Anatematisma II: Dacă cineva nu mărturisește că în mod real Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl S-a unit cu trupul în chip ipostatic și că Unul este Hristos, dimpreună cu trupul Său, adică același Dumnezeu și Om laolaltă: să fie anatema.

 

Anatematisma IV: Dacă cineva atribuie la două persoane, sau ipostase, expresiile din Evanghelii şi scrierile apostolice, fie cele rostite de sfinţi asupra lui Hristos, fie cele rostite de El Însuşi cu privire la Sine şi pe unele le leagă în chip deosebit de omul care se înţelege alături de Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl, iar pe altele ca unele ce sunt vrednice de Dumnezeu, numai de Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl: să fie anatema.

 

Anatematisma VIII: Dacă cineva îndrăzneşte să spună că omul luat de Cuvântul lui Dumnezeu trebuie dimpreună adorat cu Dumnezeu Cuvântul, şi dimpreună preamărit, şi că el este dimpreună Dumnezeu, ca ceva deosebit faţă de altceva deosebit (căci cuvântul „dimpreună” adăugat continuu ne sileşte să înţelegem aceasta) şi nu cinsteşte pe Emanuel cu o singură închinare şi nici nu-I înalţă o singură preamărire, întrucât Cuvântul S-a făcut trup: să fie anatema.

 

Anatematisma IX: Dacă cineva zice că Unul Domn Iisus Hristos a fost preamărit de Duhul, folosindu-Se de puterea Lui ca de o putere străină şi că de la El a luat puterea de a lucra împotriva duhurilor celor necurate şi de a săvârşi minuni între oameni şi nu zice dimpotrivă că şi Duhul prin Care a lucrat minunile este propriu Lui: să fie anatema.

 

Anatematisma X: Sfânta Scriptură spune că Hristos S-a născut Arhiereu şi Apostol al mărturisirii noastre şi că S-a adus pre Sine jertfă pentru noi, întru miros de bună mireasmă lui Dumnezeu şi Tatălui. Deci, dacă cineva zice că Arhiereu şi Apostol al nostru nu S-a născut Însuşi Cuvântul cel din Dumnezeu, atunci când S-a făcut trup şi om la fel ca noi, ci un altul, în afară de El şi mai ales un om născut din femeie, sau dacă cineva zice că El a adus jertfă şi pentru Sine Însuşi, iar nu numai pentru noi, căci nu a avut nevoie de jertfă Cel ce nu cunoştea păcatul: să fie anatema.

 

Anatematisma XII: Dacă cineva nu mărturiseşte că şi Cuvântul lui Dumnezeu a pătimit în trup şi că a fost răstignit în trup, şi că a gustat în trup moartea, fiind Cel Întâi Născut din morţi, întrucât Dumnezeu este viaţă, şi de viaţă făcător: să fie anatema.

 

N-o să ne oprim asupra conceptelor doctrinei creștine (pe care trebuie să le trăiești ca să le susții, contrar ideii că am ști din născare cu ce se mănâncă acestea), ci asupra cunoașterii pur informative (dac-o putem numi în felul acesta) a Dumnezeieștilor Canoane. Ce (mai) reprezintă pentru omul de astăzi „S-a unit cu trupul în chip ipostatic” sau „S-a născut Arhiereu și Apostol al mărturisirii noastre”?

Câți dintre cei prezenți la sfânta liturghie vor putea să explice corect taina imprecațiilor lui Chiril? Și-n caz că n-o să poată (întrucât... din binecuvântate pricini...), nu vor cădea oare sub anatemele Bisericii în care slujesc? Nu sunt ei luați în lunetă de Duhului Sfânt? N-au murit deja? Cine sunt, până la urmă, creștinii? Dogma sau Mila? Legea sau Duhul? Și care-i treaba cu anatemele?

Aνάθεμα, un blestem, un lucru blestemat, obiectul sau omul asupra căruia este invocat numele lui Dumnezeu (fie ca ofrandă sau consacrare în slujba Atotputernicului, fie ca o condamnare din partea Acestuia), din verbul ἀνατίθημι, a pune ceva înainte, a împărtăși, a comunica, a expune ceva.

Luca 21, 5: „...vorbeau despre templu că este împodobit cu pietre frumoase și cu odoare (ἀναθήμασιν)...”; Leviticul 27, 28: „Tot ceea ce (ανάθεμα) omul Îi va dărui (αναθή) Domnului din ceea ce are el – fie  om, fie dobitoc, fie țarină din moșia sa – nu se vinde și nici nu se răscumpără. Toată dania cea sfântă (ανάθεμα), sfântă Îi este Domnului”; Deuteronomul 7, 26: „Urâciune să nu duci în casa ta, ca nu cumva să cazi și tu sub blestemu’n care (ανάθεμα) este ea; dimpotrivă, ca de-o scârbă să te scârbești și ca pe-o urâciune s’o urăști, că blestemată (ανάθεμά) este”.

Însă nu vă temeți! Ceea ce a fost dat lui Dumnezeu a ajuns pe mâini bune.

Revoluția la români

un protestatar se stropește

cu benzină

tanti udrea își aranjează

tamponul

(Foto © time.com)