Rahela e o fată cumsecade. Dintotdeauna a fost așa.
E echilibrată în ceea ce face, și face ce trebuie ca să nu-l supere pe Elohim. Fiindcă
ea este rodul voinței lui nestrămutate, ce nu i-a-mpiedicat pe părinții ei s-o
zămislească și s-o educe în cel mai strict mod cu putință.
De când se știe a fost învățată ce e bine și ce e
rău, și ce e mai mult (și de prisos) decât acestea două. Cuvântul tatălui a
avut în permanență putere de decizie în casa lor, iar neascultarea lui aducea
necazuri și-o aversă de reproșuri din partea mamei. Toți pruncii știau acest lucru
și se subordonau directivelor paterne. Cu atât mai abitir Rahela, ce nu
intenționa să iasă de sub cuvântul tatălui
ei – întruchipare perisabilă a Domnului
nostru, cum avea să audă, cu diverse prilejuri.
Iar la urechile ei au ajuns destule în răstimpul
celor douăzeci și cinci de ani de viețuire după prescripțiile biblice, în care
n-a chiulit (în nicio duminică) de la slujbele adunării neoprotestante din
cartier, lăcaș ospitalier, în care ea și genitorii săi l-au găsit pe Domnul, cu
toate că oficierile i se păreau anoste și trase de păr, îndeosebi atunci când
cei desemnați să-i slujească Tatălui Ceresc nu se încadrau în intervalul de
două ore hărăzit fiecărui serviciu divin și se întindeau la predică și la
cântare, făcând-o pe fata noastră să se îndoiască de anumite chestii.
Dar Rahela trecea repede peste încercările
necuratului și ținea pentru ea mai toate neplăcerile stârnite de asimilarea
tiparelor vieții penticostale. Astfel că, în orice împrejurare delicată s-ar fi
aflat (întru care nevrednicii ar fi avut dubii în legătură cu eficacitatea lui
Dumnezeu), lucrurile stăteau cu totul altfel, și, în consecință, nu ne-o
închipuim pe această ființă candidă capabilă să ispitească pe cineva, afară de
cazul că era prea extenuată ca să sesizeze nuanțele manifestărilor sale, sau fi’ndc-așa fusese voia Demiurgului, și așa o
să fie până ce-și va da creștinescul sfârșit (la bătrânețe), înconjurată de
copii și nepoți.
De ceva vreme Rahela se angajase la o fabrică de
prelucrare a cauciucului și a maselor plastice și era mândră de această
realizare. Un unchi de-al ei o ajutase să fie acceptată pe un post intermediar
de Operator Producție, într-o echipă de proaspeți absolvenți ai facultății de
Inginerie Mecanică, urmând ca – nu peste mult timp, dacă evenimentele își urmau
cursul firesc – să obțină un post (mai bun) de Operator pe probleme de
logistică. Faptul nu putuse decât s-o bucure și să vadă, în această
îndeletnicire (de început de carieră) un element obligatoriu, întrucât orice om vrea să se pricopsească. Trebuia
să pornească de undeva, cugeta ea, dar sub nicio formă nu i-ar fi convenit să i
se ofere cadoul ce nu i se cuvenea.
Ar fi fost un furt și n-ar fi consimțit la un asemenea păcat.
Toată viața se ferise de nedreptățile (oricât de mici) pricinuite aproapelui, sârguindu-se să
le smulgă din rădăcină, și n-avea de gând să le lase să crească tocmai acum. Auzise,
povățuită fiind de pastorii bisericii lui Isus, c-o să fie fermecată de balsamul
lor drăcesc, și p-ormă o să le miroasă cu patimă și-o să le culeagă; locuința construită
pe piloni de nisip se va surpa la cea mai neînsemnată ploaie și la cea mai
ușoară adiere de vânt etc.
Așadar, cu inima-n dinți și cu crucea-n stomac,
Rahela se apucă de lucru, obișnuindu-se cu sculatul de dimineață și cu
transportul în comun, și lăsă de înțeles (în primele zile de serviciu) că e-n
stare să facă (până la pensie) toate operațiile de selectare și de fasonare a
materialelor ce le erau livrate pentru a fi asamblate cât mai rapid posibil,
conform planului de muncă. Era chibzuită în alegerea componentelor esențiale
subansamblurilor de bord, și a fost repartizată la secția de interioare auto,
reușind să-și controleze gesturile, oarecum mecanice, ca să fie sigură că
piesele sunt așezate corespunzător fișelor de post. Rând pe rând îi cunoscuse
pe cei din grupul ei, și, fără să le divulge sprijinul pe care-l primise la angajare (căci nu se cădea), încercă
să se integreze perfect în formația
de lucru.
Doar că socoteala din cap nu se potrivește mereu
cu cea din realitate, și, încet-încet, își pierdu din concentrarea și din
entuziasmul primelor zile, iar la finalul călătoriei (de patru luni) prin
caznele sortatorilor, când zorii unei alternative mai convenabile și mai
bănoase se mijiră, protagonistei noastre i se acrise de travaliile întreprinderilor
industriale și voise să renunțe la tot și la toate, devenind agitată,
neîndemânatică, iar, uneori, chiar răutăcioasă.
Fata era, evident, depășită de situațiile noi ce
surveneau săptămânal, ipostaze la care nu se adapta cu una, cu două, având
nevoie de o afluență considerabilă de energie psihică pentru a fi aptă să le
surmonteze, tărie pe care nu o avea și n-o găsea, indiferent cât de riguros ar
fi căutat, nici în jumătățile de oră ale pauzelor de masă și nici în sferturile
de oră ale rugăciunilor în care se adâncea ca să afle un răspuns la problemele
care o apăsau. Năvodul minții ei era aruncat departe, în largul nemărginit al
oceanului de relații pe care le-nchegase cu prietenii, fiindcă se străduia să
n-aibă dușmani. Însă de fiecare dată, după ce fusese tras la mal, el rămânea
gol, băltind de apa oribilă a deznădejdii în care se scufundase cu mulți ani în
urmă, la cererea părinților, când îl primise pe Domnul în suflet, și-n care
urma să se înece, supravegheată indiscret de privirile altruiste ale „fraților”
de la serviciu – oameni care nu doreau decât ca ea să-și vadă de treabă și să
tacă.
Pentru că (uitasem să vă zic), fiind sub efectul
egolatriei induse pe căi extrem de cunoscute (dacă sunteți interesați de
procedeele manipulării maselor) de către păstorii omniscienți, Rahela s-a
apucat să împartă, în stânga și-n dreapta, opinii
despre cum s-ar cuveni să se lucreze în colectiv, făcând remarci usturătoare la
adresa câtorva muncitori, fapt ce i-a făcut pe aceștia s-o ignore și s-o lase
pradă decepțiilor apărute (aidoma unor tâlhari) în familia de la fabrică, cum îi plăcea ei să se exprime. Curând, tot mai
mulți colegi au observat transformarea, căci vorbele ei (bulgări de foc
rostogoliți sub acțiunea legilor fizicii) ajunseseră să influențeze întreaga echipă
în adoptarea unei rezoluții.
E drept că, văzându-se rămasă-n urmă, cu șanse
minime de a reduce decalajul, n-a știut să facă altceva decât să se roage.
Numai c-a făcut-o în maniera în care a fost instruită, dând din gură ca
proasta, și-n loc să-și vadă de lungul nasului și de scurtimea tălpilor, a reînceput
să de-a ordine, exact ca un căpitan, cerându-le celor care n-o văzuseră încă în
atotputernicia ei inepuizabilă să ia aminte la ceea ce avea să le comunice, ca și când nu era
de-ajuns că se certa cu cei care știau mai multe decât ea, ci ar fi vrut (dacă
i s-ar fi înmânat) și o tichie de mărgăritar, pe care s-o poarte țanțoș, în
văzul lumii.
Era clar că, înainte de a-și începe activitatea în
cadrul departamentului de logistică, nu se împăca cu ideea c-o să rămână în
memoria colectivului de producție ca un nevolnic, lipsit se soluții imediate.
Trebuia să compenseze cumva. Doar că această compensație (în care a pus, una
peste alta, idei și sugestii ce nu-și aveau rostul) a costat-o scump – auzisem
ieri (la o beută), de la cel care săvârșise următoarele:
Deoarece melițá încontinuu, și cum în fabrică se
zvoniseră unele chestiuni cu privire
la sora Rahela, într-una din ultimele ei zile în calitate de colegă de breaslă
cu cei care se șterg pe mâini direct de salopetă, un băgător de seamă, trimis
în probă la secția de interioare, a urmărit-o până la toaletă, și, în momentul
în care a deschis ușa de la compartimentul pentru femei, a prins-o de braț, a
tras-o spre el, a împins-o spre peretele opus, și, lipindu-se de ea, c-o mână
ridicându-i fusta peste fese, i-a șoptit la ureche, ca un sfat de bun-rămas,
că-i dispus să meargă mai departe, în caz că și ea ar fi de acord. După care
i-a dat drumul.
N-a mai venit la serviciu, motivându-și absența cu
un concediu medical ce i s-a prelungit până-n ultima zi. A mimat o răceală la spate,
deși era august, reușind astfel să nu mai dea ochii cu familia ei. Nu a povestit nimănui cele întâmplate, dar avea
certitudinea lăuntrică – întărită de orele de rugăciune intensă la care s-a
dedat în dormitorul ei – că toți știau ce s-a petrecut pe culoarul dinspre
toalete și că singurul mod în care ar fi izbutit să treacă biruitoare peste
puzderia de clevetiri, era să nu-și coboare mâinile în vremea rugăciunii, silindu-se,
cu ajutorul proniei celeste, în ceea ce era de făcut pentru a depăși impasul spiritual
în care se afla.
Un
om care stă pe loc e un om învins, iar la prășit nu te uiți în urmă,
și-a spus, în timp ce plângea, într-o noapte. Îi cerea lui Doamne-Doamne s-o
ierte pentru că-l sedusese pe tânărul care a agresat-o prin fusta ei cochetă,
pe care a și donat-o unui centru de refugiați, laolaltă c-o serie de obiecte
vestimentare. Lacrimile fierbinți, de pe obrajii ei reci, i-au furnizat snaga
indispensabilă propășirii, întrucât erau unul din darurile pe care Ziditorul le
dă celor care I se roagă – semn că-i are în vizor și că le agreează pocăința.
Acum (un pic mahmur), când mai am oleacă și termin
de scris, mi-e greu să mi-o imaginez pe această fiică a Noului Israel stând
pe-un scaun rotativ din piele ecologică, completând acte și tabele în incinta
birourilor aflate în subordinea administratorului financiar al firmei, ca și
cum nimic nu s-ar fi întâmplat. E drept că tipul care o băgase în jʼ de mii de
sperieți era de altă părere și că javra a
primit ce meritase devenise un laitmotiv dialogal în beția cruntă și
confesivă întru care ne-am complăcut toată noaptea, ca o turmă de foci
naufragiate în apropierea unui țărmure de gheață, într-o mare de alcool, însă
asta nu schimbă profesiunea mea de
credință. Mai ales că boroboața sa, intimidant-provocatoare, i-a adus un
peșcheș nesperat, date fiind faptele: auzind despre cele consumate și simțindu-se
nedreptățită, o fufă de la o altă secție îl abordă imediat pe inculpat și-i
propuse un târg pe care nu putu să-l refuze, ceea ce-l făcea să devieze de la
demersul său inițial, iar asta cu atât mai puțin pentru el și cu atât mai mult
pentru mine. Fiindcă ceva a fost omis din poveste, și, oricât m-aș da de ceasul
morții, nu-mi va fi lesne să descopăr. Îl las pe viitorul ginerică în
repurtările fără perdea ale triumfului în materie de femei și băutură,
închinându-i un pahar de Cuba Libre,
și conchid cu un îndemn la moderație, având grijă să nu-mi pătez foaia.
Presupunând că s-ar fi ținut de cuvânt, oare nu
alta ar fi fost fata cu care urmează să se căsătorească peste câteva zile? Nu
alta ar fi fost povestea?
Dar așa-i când te-apuci de-o treabă, și nu ești
sigur c-o poți isprăvi.
