(1) Din jurnalul surorilor mele triste

12 aprilie 2012, Joia spălării picioarelor

M-am spovedit. N-o făcusem de un an și ceva, exceptând spovada zilnică, când vorbesc cu Doamne-Doamne despre vrute și nevrute, cerându-mi iertare și-apoi judecându-i pe alții, pentru că altfel nu se poate, așa stă treaba și ăsta-i filmu’. Timpul s-a scurs. Cei douăzeci și opt de ani ai mei au trecut cum trec douăzeci și opt de ani. Nimic nou. Eu sunt aici, El e acolo. Am auzit c-ar vrea păcatele mele. M-am dus și I le-am dat pe gratis.

─  Blagosloviți părinte!

       

Seara, în drum spre denia celor douăsprezece evanghelii, m-am întâlnit cu o fată. Una care frecventează biserica ascoristă de la facultate. Pe vremuri, avea la ea un funduleț mișcător, despicat ca pruna. Azi e numai fustă, de la buric până-n tălpi. Dar, cum se-ntâmplă de obicei cu genul acesta de „fecioare”, i-a rămas un dor arzător, mustind încă de pe atunci, între picioare, și, prin urmare, a început să mă ia la-ntrebări:

─  Ai fost dimineață la biserică?

─  Am fost, i-am răspuns. La catedrală. M-am spovedit doar. N-am stat la liturghie.

─  Vai, frate! Da’ cum a fost posibil!?

─ I-am explicat de ce, dar ea și-a reluat demersul erotic, camuflat în basmaua creștin-ortodoxistă.

─  Tu ai duhovnic?

      

Voiam să-i spun că am unul, cu toții avem, și anume pe El, dar cu siguranță n-ar fi înțeles. Așa că...

─  Am, i-am răspuns, dar nu locuiește în oraș.

─  Păi... și cum de te-ai dus la catedrală ca să te spovedești?

─  Pentru că nu merg la el pentru orice fleac. Ar fi culmea! Gândește-te la oboseala, la stresul și la banii pe care-i voi cheltui doar pentru o singură spovedanie, darămite pentru mai multe, dacă aș fi nevoit să-mi văd duhovnicul pentru te miri ce moft duhovnicesc. Mă duc când îmi permite timpul și bugetul, că să fu sincer, iar în rest, fiind sub pavăza ascultării lui duhovnicești, merg la catedrală sau la oricare altă biserică. E mult mai simplu.

─  Și acolo te spovedești la cineva anume? făcându-mă să înțeleg că n-a priceput.

Doream să se termine cât mai repede. Discuția se-ndrepta spre o chestie de prost gust. Nu-mi plăcea deloc. Dar, uitându-mă la ținuta ei, am continuat.

─  Nu, dragă! Mă duc la cine se nimerește. De vreme ce mă spovedesc lui Hristos, nu stau să mă uit la fața preotului. O dată m-am uitat: când mi-am ales duhovnicul.

Nu mi-a mai vorbit. A rămas în spate ca să pupe troița din curtea bisericii, continuând cu ușile de la intrare și cu cine știe ce i-ar mai fi spus tulburarea obsesiv-compulsivă că tre’ să pupe.

Scolie:

Dragile mele fete care „L-ați găsit pe Domnul”. Vă anunț, cu smerenie, următoarele:  

1. Nu sunteți singurele.

2. Înțelepciunea vine de la Dumnezeu, prin duhovnic, dar și din cărți.

3. Broboada de pe cap nu ascunde prostia.  

4. La fel cum și fusta nu ascunde dorința sexuală (de neînlăturat pe căile „naturale” ale abstinenței din necunoaștere și frică), fie ea mai mult sau mai puțin tăinuită de câte-o vestimentație sobră, de-o înfățișare chircită a corpului, de un glas stins, un chilot tetra sau de paraclisul Născătoarei de Dumnezeu, pe care-l purtați în poșetă.

5. Când acceptați să vi se dea sfaturi cu privire la viața de familie, agățatul duhovnicesc și evaluările de moment ale băieților pe care-i doriți, uitați-vă bine-bine-bine la cel care vi le oferă. Dacă este căsătorit, întrebați-vă de ce este căsătorit? Dacă nu este căsătorit, întrebați-vă de ce nu este căsătorit? Dacă are copii, de ce are copii? Dacă nu are copii, de ce nu are copii? Dacă are mulți copii, de ce are mulți copii? Dacă are copii puțini... Și tot așa.

6. Nu toți oamenii gândesc ca voi, și...

7. Încercați să nu gândiți cu voce tare, atunci, când vă roade o dorință intimă, fiindcă s-ar putea să vă bâlbâiți sau să vă dați cu stângu-n dreptul. Așteptați nițeluș (precum oile de păstor sau patimile de rațiune) ca dorința să se așeze la loc în inimioara voastră, iar după aceea puteți să vorbiți.

8. Virginitatea nu e o premisă de laudă. Păstrați-o pentru voi. Doar Dumnezeu știe (e treaba Lui cum și cât) să aprecieze așa ceva, nicidecum vreun băiat ori bărbat, fie el fiu de popă, absolvent de teologie sau poet romantic. Exemplele pot continua.

9. Nu încercați să dați lecții altora, atâta timp cât vă pute gura.

10. Părul de pe picioare nu este urmarea firească a unei asceze creștinești sănătoase. Iar dacă a apărut ca efect secundar al unor astfel de exerciții, nu trebuie păstrat prea mult timp: poate deveni un element de slavă deșartă. Deși, nu știu cine v-ar lăuda pentru un asemenea lucru.

11. Câteva cărți de psihologie aplicată v-ar prinde bine.

12. Anumitor preoți și, în general, celor care nu folosesc aparatele de ras (pornind de la ideea că fiecare dintre ei are un minim simț estetic) le stă bine cu mustață. Vouă nu.

13. Atunci când postiți, aveți grijă ca postul să nu postească de voi, iar acțiunile voastre exterioare (văditoare de posteală) să nu fie etalate ca niște obișnuite activități de prosteală. Sau (și mai grav pentru voi, dacă ținem cont că nu vreți să fiți „deconspirate”) să nu fie etalate ca manifestări păcătoase (parcă așa se numesc) ale erotismului vostru neconvertit încă. Așa cum, de pildă, s-a întâmplat în cazul surorii mai sus pomenite. Ea știa, sărăcuța de ea (fiindcă are un duhovnic iscusit în ale tinereților) că atunci când dorește să întreprindă ceva cu un băiat, trebuie să se intereseze și să afle răspunsurile la următoarele întrebări:

a) Băiatul are sau nu un duhovnic? (Bine va fi dacă va ști și pe cine anume.)

b) De câte ori se împărtășește pe lună?

c) Ce are de gând să facă cu viața lui? (Vrea să se căsătorească? E capabil să întrețină o familie? ș.a.m.d.)

d) Cum gândește băiatul? (Se potrivesc în cuget cei doi viitori porumbei sau nu se potrivesc?)

– și așa mai departe prin tot felul de interogări părtinitoare. Și prin urmare, ea a făcut ce-a știut că trebuie să facă. Biata de ea! Numai că, doleanța ei, determinată de o necesitate, și anume căsătoria (dar nu ca o binecuvântare a actului sexual, ci ca un mijloc de sfințire și de integrare a socialului în viața Bisericii), nu mi s-a părut clarificată deloc, în mintiuța ei. Ceea ce pentru sora-blagosoră era doar un avânt firesc, rezultat al unei dorințe normale, pentru mine era un elan pervertit, rezultatul unei dorințe senzuale, care, voalată de intelectul ei tămâiat prea des, îi era prezentată ca o reacție naturală dintre un băiat și o fată, mai ales că ea se împărtășește la fiecare liturghie de duminică, convinsă că și-a depășit limitele animalice. Ceea ce pentru ea se înfățișa ca o serie de întrebări necesare inițiativei pe care o luase (să vadă în ce ape mă scald), pentru mine era doar un șir de afirmații imperative, nici mai mult, nici mai puțin decât acel faimos „Te vreau, te doresc, tre’ să te..., hai să te iubesc!” scris pe garduri și cântat la nuntă, pe care mi-l tot repeta în urechi. Iar ele jinduiau (nu-mi venea să cred) la slujba de seară. Ce bine că am scăpat! Doamne mulțam! mi-am zis în gând, după ce-am văzut că se îndepărtase de mine.

14. Când sunteți la strană, fiți foarte atente la modul în care citiți sau cântați. Prin felul vostru de a ciripi sau de a urla, puteți să vă dați de gol când un „Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta...” va suna ca o defulare din lăuntrul frustrărilor voastre legate de neputința (sau ignoranța) în relațiile cu „partea bărbătească”, și va transmite altceva decât ar fi fost normal să transmită.  

15. Dacă vreți să fiți doar cu Dumnezeu, de vreme ce multe dintre voi lasă impresia de amor pentru monahism, nu vă faceți cont pe Facebook sau pe alte rețele de socializare.

16. Iar dacă vă faceți (din binecuvântate pricini), nu mai folosiți sfintele icoane pe post de avataruri.

17. Lăcașul de cult nu este locul potrivit pentru mișcările de gimnastică aerobică. Așa că, atunci când vă aflați în fața vreunei icoane, evitați să vă cambrați fesele și să vă aplecați trunchiurile: le evidențiați pe primele în dezavantajul celor din urmă.

18. În timpul slujbelor renunțați la sms-uri și la orice convorbire telefonică. Chiar dacă v-ar suna PFP-ul, nu cred că ați fi mai fericite, având în vedere că veți încălca „cu smerenie” ordinea valorilor creștinești. Și fie și-așa, chiar credeți că la celălalt capăt al liniei telefonice se află înaltul ierarh al Bisericii? Nu are el altceva mai bun de făcut în timpul slujbelor decât să vă sune pe voi?

19. De vreți să vă căsătoriți, renunțați, din când în când, la batic. Cu această ocazie vom putea și noi, bărbații, să vă vedem fețele.

20. Dacă sunteți de părere că nu aveți nevoie de phallos, vă rog (reverențios) să nu mai lăsați capul în jos (în semn de supunere) când treceți pe lâng-un băiat.

21. În cazul în care sunteți căsătorite, nu-l tratați pe duhovnic ca pe un înger al Domnului a cărui sarcină este să vă anunțe când aveți voie și când nu aveți voie să vă culcați cu cei cu care v-ați unit deja prin taina cununiei. În special, în cazul în care soții voștri nu știu de acest lucru: S-ar putea să afle.

22. În îndreptarele de spovedanie nu sunt trecute toate păcatele. În această privință puteți să stați liniștite. Sau neliniștite, în funcție de ceea ce vă roade.

23. Nu confundați Patericul cu Cartea nunții!    

24. Glasul stins nu este un indiciu al isihiei, așa cum nici bârfele din pridvorul bisericii nu sunt semne ale unei dreptei judecăți.

25. Sunt unii și unele care își chinuie corpurile cu nevoința, dar din lipsa duhului deosebirii (adică a discernământului duhovnicesc) s-au îndepărtat de Dumnezeu (avva Antonie).

Pentru moment, m-am gandit să vă las să luați o mică pauză. Însă fiți sigure că va urma.

─  Părinte, blagosloviți?

─  Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, cu harul și cu îndurările...

Sfintele și tristele

Am plecat cum plec mereu, cu mâinile în buzunare, spre catedrală. Era Vinerea Mare și mă așteptam să fie mulți oameni prezenți la slujba Prohodului, atât de mulți încât îmi imaginam deja coloanele răsfirate, asemenea cordoanelor ombilicale ale unei mame cu sute de prunci, mișcându-se în zbaterile fiecărui ins. Dar n-a fost așa. Vreun bisturiu, știe Domnul, le tăiase cu câteva minute înainte.

Am intrat pe ușa largă și m-am așezat în pronaos, privind, prin lanul de feștile, către cele sfinte și triste:

Îndoiri de gât, plecări de capete, cruci abundente, lumânări modelate dintr-o parafină cu miros otrăvitor, trecute printr-o fustiță de hârtie, fețe aranjate, băbuțe vopsite și moși băloși, ateroscleroși, sfătoși pân’ la ultima suflare, grohăitul unui popă, un cor de femei, o strană bărbătească și-o liniște adâncă ce-mi plesnea în piept, ca o limbă de bronz în burta unui clopot de lut.  

Mântuitorul stă în mormânt, iar o ceată cocârjată de făclii bipede îi încălzește corpul de pânză și aur, care o să se topească de-atâtea vecernii.

Privirile erau ațintite spre mormânt, întrebarea plutea în aerul fumegos, oamenii tăceau și căutau un răspuns, corurile își făceau datoria, iar păstorii la fel. Nu-mi doream decât o liniște omenească, cum rar găsești în astfel de lăcașuri. Nu mă întrebam de ce, ci mă lăsam purtat de lumină. Mi-am plecat capul, lăsându-mi gândurile sfredelitoare să sape mai departe. Cât de departe, nu știu. Cert este că nu s-au oprit, ci au continuat să cerceteze spațiul fatidic în care își făcea simțită prezența o breșă a unui război pierdut, o luptă în urma căreia am amuțit cu toții, obosiți și plictisiți de-a munci în zadar.

Iar de-acolo a ieșit un duh de neputință, pe care, legat de picioarele lui Iisus, așa cum un zvon se înnoadă de câte-o speranță, îl vedeam desfășurându-se-n lungimea-i nesfârșită, aidoma unui șarpe pornit la atac. Și nădăjduia și deznădăjduia întru noi, mișcându-ne inimile după pofta lui neostoită, ca să facem așijderea, lăsându-ne transportați spre zorii unui timp pierdut și, totodată, nepierdut cu totul. Deși simțeam că mintea mi-o luase razna, nu era așa.

Pace și o ușoară frică. Iar omul poate să se roage și cu mintea împrăștiată, poate să nu le mai dea importanță celor ce se foiesc pe lângă el, să nu-i judece, să se bucure și să se teamă în același timp, așteptând mai mult decât o predică spusă ca la carte sau o slujbă cântată la unison.

Mă simțeam bine, de vreme ce toate lăsau impresia că fiecare dintre noi se detașase de universul său și privea acum spre o altă rațiune de a fi. Privirea îmi fusese modificată. Toți erau egali cu mine în cugete și-n simțiri. Până și unul dintre preoți, despre care auzisem de la un taximetrist că te trecea ușor la examene dacă-i împingeai o sută de verzișori, până ș-acela îmi era simpatic. Chiar și femeile în vârstă, care adesea mă agasau cu cerințele lor tradiționalist-populiste, îmi inspirau încredere prin felul lor tăcut de-a participa la slujbă, dându-mi de înțeles că știau mai multe ca de obicei.

Toți și toate mărturiseau un ceva care avea să se întâmple, care urma să le împlinească dorințele, desăvârșindu-le bucuria interioră, ce se lăsa exteriorizată printr-un zâmbet clar. Încercând să pricep, m-am trezit ars pe față de-o lacrimă.

Afară se întronase frigul, iar pantalonul îl dezaproba fățis. Ajuns acasă mi-am făcut un ceai, m-am așezat la masă și, privind prin aburii argintii, m-am gândit la locul acela din mijlocul bisericii:

Atâta lume și atâtea sunete!

Pentru ce?

Aștept. Ce altceva mi-a rămas de făcut?  

Și încerc să nu mă mint singur.

(Foto © flickr.com, François J Denis)

De vorbă cu bunul-simț (partea a doua)

O durere din ce în ce mai apăsătoare se cuibărește în sufletele tinerilor ortodocși. Discutând cu ei despre relațiile lor cu alți membri ai bisericii din care fac parte, am constatat că se plâng adesea de inconsistența acestora. Mai precis, spun ei: Cum putem să relaționăm cu ceilalți tineri din biserică, dacă organizarea ei liturgică împiedică acest lucru?

Pe scurt:

O prietenă mi-a mărturisit că îi este foarte greu să se apropie de un băiat pe care îl văzuse în biserică, deși acesta o privise de câteva ori. Ea la fel, și așa mai departe din privire-n privire, până când melopeea lor afectivă a luat sfârșit odată cu finele slujbei și deschiderea porților la ieșire. Fată fiind, i-a fost rușine să-l abordeze în curtea bisericii, mai ales că ieșise din sfântul lăcaș după ce avusese loc o liturghie și, prin urmare, avea o sensibilitate mărită pentru cele, să le zicem, spirituale, lucru ce evident o stânjenea: „Adică cum?... Ies de la slujbă și... țop! în brațele lui? Nu se poate”.

O înțeleg foarte bine, cum tot la fel de bine îl înțeleg și pe băiat, care are dreptul să aibă reținerile lui când vine vorba să agațe o fată. Asta după ce, cu câteva minute înainte, fusese martorul răstignirii lui Hristos și a încercării Sale de a ne descotorosi de păcate, învrednicindu-ne de gustarea corpului Său dătător de viață – una nouă, care nu se lasă amăgită de frumusețea acestei existențe trecătoare, fie ea cu fustă sau fără.

Cred că înțelegeți ce vreau să spun, dacă ați simțit pe propria piele astfel de întâmplări care v-au lăsat un gust amar, ce s-a prelins până-n coșul pieptului, acolo unde, nu de mult, fusese o inimă care bătuse în ritmul fugos al unui timp liturgic ce s-a risipit. Și e normal să se întâmple așa, de vreme ce nu toți putem să-L iubim pe Dumnezeu cu o inimă egală, în rațiunile ei, cu cea a unui Antonie cel mare, Dionisie Areopagitul sau Ioan Botezătorul, deși fiecare dintre noi, cu iubirile și neiubirile sale, poate să guste din harul mântuirii, împins de o poftă pe care doar Domnul o poate califica drept bună sau nebună. Orice om are nedesăvârșirile sale cunoscute „în parte” (1 Cor. 13, 9) care, doar raportate la o Rațiune Supremă, pot să-și depășească inadecvarea în spațiul sacru – prin mila Logosului, Ce ne cunoaște îndeaproape, prin întrupare.

Dar nu numai această problemă, cea a relaționării dintre sexe pentru o cauză nobilă (căsătoria) are de pierdut de pe urma greșitei gestionări a resurselor umane (că să mă exprim politically correct) din cadrul lăcașului de cult, ci înseși relațiile interumane dintre tinerii ortodocși și, implicit, dintre toți participanții la viața socială din afara lăcașului de cult, o viață care, în viziunea unor teologi de marcă, ar trebui să se lase înrâurită de cea eclezială, după cum bine spunea cineva, referindu-se la aspectul acesta simbiotic: „o extindere a liturghiei în afara pereților bisericii văzute, până la zidurile celei nevăzute, chemându-i pe cei de sus să se alăture celor de jos”. Însăși respirația Bisericii (centrifugă, din liturghie spre lumea de afară și centripetă, din lume înspre taina liturghiei) are de pierdut din cauza neghiobiei (de la vlădică până la opincă) în ceea ce privește transformarea timpului extraeclezial într-unul benefic menținerii noastre în același duh de unitate, pe care îl tot invocăm la fiecare slujbă.

Cât de greu ne este, să reinstaurăm, de exemplu (mânați de același duh creștinesc al primelor veacuri), modelele de iubire socială, întâlnirile frățești sau agapele, care nu sunt nimic altceva decât niște continuări ale timpului eclezial? Pentru că toți simțim o nevoie imperioasă de a ne cunoaște între noi. Și când văd că nu se realizează acest lucru, abia mă abțin să nu-i critic pe cei pe care Dumnezeu i-a pus călăuze ale despătimirii noastre, fie ei episcopi, preoți, diaconi sau simpli oameni care fac parte (cu sau fără voia noastră) din consiliile bisericești.

Cu anevoie îmi este să privesc cum, după fiecare slujbă, zecile de persoane prezente la actul sacru al convorbirii divino-umane (sau cum frumos spune Sfântul Isaac Sirul despre rugăciune, la timpul prielnic pentru sfințenie) își văd de drumul lor, cu gândul la masa de duminică sau la orice altceva, împinși din spate (sau trași din față) de teama de a comunica cu cei cu care, cu câteva clipe înainte, L-au mărturisit pe Hristos – El Cap al corpului Bisericii, ei organe ale aceluiași corp (mădulare unii altora – Ef. 4, 25), declarându-se părți angrenate într-o interdependență, ridicată la rangul de taină.

Aceeași prietenă, ofuscată pe bună dreptate de tâmpeala ortodoxă, a făcut o comparație între tineretul nostru (lipsit de o axă de valori în jurul căreia să-și închege viața) și cel neoprotestant, care (deși rătăcit și lipsit de substanță, nu-i așa, dragi ortodocși?) are un sistem eclezial al cărui timp de rugăciune și de părtășie cu frații este bine determinat și administrat.

Au seri pentru tineret, au programe de catehizare atât pentru copii, cât și pentru adulți și au locurile lor unde se întâlnesc pentru diverse discuții și activități de tot felul. Au un simț aparte (educat prin diverse metode), sănătos, practic, ce privește atât interrelaționarea generațiilor actuale îmbisericite, cât și a viitorimii ce se vrea așijderea. Și asta, ținând cont de toate greșelile de care au fost și sunt acuzați.

Dar iată-i! Tinerii lor se căsătoresc la vârste fragede (dacă ne gândim la media de vârstă a celor care se căsătoresc astăzi), au din ce în ce mai mulți copii, au școli particulare cu profil creștin, organizează tabere în cadrul cărora au loc dezbateri pe teme religioase și acțiuni în masă pe diverse subiecte ce țin de lumea socioculturală etc. Au ceva ce nouă ne lipsește. Numiți-l praxis, numiți-o roadă a credinței, incursiune în mundanul cotidian sau curajul mărturisirii, dar nu uitați de el. Căci acel ceva pe care ei îl au, iar noi nu-l avem, va fi martor la apropiata judecată a activităților noastre pro sau contra aceluiași duh, carele toate le plinește.

Nici nu mă mir că unii dintre tinerii Bisericii creștine ortodoxe dezertează din oastea Domnului nostru, pentru a sluji în oastea altuia (zicem noi), doar pentru că acolo au simțit ei că pot să-și manifeste (corp și suflet) dragostea ce I-o poartă, o dragoste ce nu se lasă convinsă de palavrele teologizate ale unei Biserici ce nu și-a mai spus cuvântul de multă vreme. (Asta dacă am înțeles deja că Dumnezeu își întrupează cuvintele, adică le materializează).

Dar dacă tot am pomenit de critica la adresa celor care ar trebui să ne îndrume pe calea împărătească, voi aminti în treacăt despre o conferință organizată de A.S.C.O.R. Arad, la care, pe o temă fierbinte în Biserica de astăzi, invitatul serii, PS-ul Nicodim al Severinului și al Strehaiei a ținut o cuvântare (ce i-a aparținut în proporție de 10%), o cuvântare legată de viața de familie, de căsătorie și de tineri, fapt care a constituit încă o dovadă în favoarea neprelucrării mesajului divino-uman (despre care se tot debitează în mediile teologice), mesaj care nu este tradus corect și nu servește unicului său scop, și anume să fie accesibil oamenilor de pretutindeni, dar îndeosebi celor care se lovesc de aceste necunoscute intitulate Tineri, Căsătorie și Familie, deci o problemă colectivă ce i-a cam luat maul Biserici (doar dacă vorbim de perioada dintre ultima jumătate a secolului XX și zilele noastre).

După ce s-a scuzat (spunând că nu este vrednic să țină o prelegere despre viața de familie, despre tineri și despre căsătorie, deoarece el nu are o familie ca noi toți, cei din sală, de vreme ce este monah, cu toate că s-a folosit de scrierile unui alt episcop, monah deopotrivă, cele ale Sfântului Ioan Gură de Aur) a început (cu o dicție suspectă și cu bruște stopări de frază ce trădau o necunoaștere a textelor pe care le avea în față) să citească o seamă de cuvinte ce aparțin unui secol IV decontextualizat și inabordabil pentru o mentalitate postmodernă.

Din cele două boxe negre (ce se-ncadrau perfect în atmosfera sălii festive a Facultății de Maxime Teologice) ieșeau, rând pe rând, fraze atipice de genul: Tinerii ar face bine să se căsătorească pe la 14-15 ani, oricum, cât mai devreme..., Femeia trebuie să fie vistiernicul familiei..., să dea cu sapa, să facă mâncare, să spele... Băiatul să nu se uite la frumusețea exterioară a femeii..., și tot felul de fraze care l-au descalificat pe mădularul de seamă al Bisericii, parte pentru incapacitatea sa de a adapta discursurile unui Părinte al Bisericii de secol IV la anii izbăvirii noastre, parte pentru că nu și-a citit textele înainte. (Sau poate că avea probleme cu vederea. Cine știe?)

Iar acestea sunt doar un mod de a spune că a venit nepregătit, fiindcă am fost neplăcut surprins și de neinspirata alegere a textelor. După cum se știe, Sfântul Ioan Hrisostom, prin scrierile sale, a adus un elogiu fecioriei, nicidecum căsătoriei, urmând, printre altele, cuvintelor duhovnicescului Pavel: „cel ce își mărită fecioara bine face; dar cel ce n-o mărită și mai bine face” – 1 Cor. 7, 38. Dacă alegerea textelor ar fi aparținut unui neica nimeni, aș fi înțeles și aș fi trecut peste, dar aceasta a fost rezultatul strădaniei unui om al Bisericii (care, colac peste pupăză, studiază Patrologia). Așa că...

Să mai adaug la acestea aplauzele asurzitoare de la sfârșitul conferinței, măgulitoarele cuvinte ale prezentatorului ascorist referitoare la vorbele de duh ale invitatului, anunțarea orei până la care episcopul ar fi putut să rămână, și anume ora 8, conferința începând în jurul orei 6, precum și alte câteva neajunsuri ale acestei întâlniri frățești?

Se știe că cei care frecventează astfel de evenimente se amăgesc mereu cu fel de fel de cuvântări reducționiste, mai mult sau mai puțin asemănătoare celei expuse de părintele Nicodim, cuvântări ce nu fac altceva decât să-i mențină în starea laodiceeană în care se află și-n care se complac, cu zâmbetul pe buze. Ei cred că sunt pe drumul cel bun și au nevoie doar de câteva confirmări ocazionale – conferințele de genul acesta.

Dar cuvintele lui Iisus: „că n-am venit să-i chem pe cei drepți la pocăință, ci pe cei păcătoși” – Mt. 9, 13, cui le lăsăm? Ei, pentru aceștia din urmă aș fi vrut să aud un sfat care să le fie, într-adevăr, de-un real folos. Am cerut prea mult?

       

P.S. Să nu uit!

Intrând pe site-ul A.S.C.O.R. Arad am găsit pe prima pagină următorul fragment ce aparține părintelui Dumitru Stăniloae:

„Dacă mi s-ar cere să trimit un mesaj îndeosebi unei singure categorii sociale, l-aș trimite tinerilor, ca să pornească mai departe de unde am ajuns, printr-o îndelungă experiență, la vârsta mea, ca să nu mai piardă timpul ce le stă înainte, încercând să caute drumul cel adevărat. Cuvântul de sfătuire pe care sunt înclinat să-l dau în urma întregii mele experiențe de viață ar fi: Alipiți-vă cu toată credința adevărului lui Hristos și siliți-vă să sporiți din unirea cu El într-o nesfârșită înnobilare, prin asemănarea cu El, Care fiind Dumnezeu și întrupându-Se pentru veci ca Om, a ridicat la suprema înălțime umanitatea Sa și o va înălța și pe a noastră, ajutându-ne să creștem în iubirea Lui și a semenilor noștri”.

Nu pot decât să deschid una dintre cărțile părintelui Stăniloae și să citesc: „Cu cât mai puternică, mai rezistentă va fi credința lui, cu atât e mai sigur că voi crede și eu, și crezând voi învia ca eu al comuniunii, ca adevărat eu. Semenul meu trebuie să creadă tare ca să mă învie și pe mine, iar eu, la fel, va trebui să mă silesc să cred în el ca să pot învia și să devin un credincios adânc dacă vreau să salvez la rândul meu pe alții”.

Voi ați găsit un astfel de om în care să credeți?

(Foto © flickr.com, Khiem Vang)