Am plecat cum plec mereu, cu mâinile în buzunare,
spre catedrală. Era Vinerea Mare și mă așteptam să fie mulți oameni prezenți la
slujba Prohodului, atât de mulți încât îmi imaginam deja coloanele răsfirate,
asemenea cordoanelor ombilicale ale unei mame cu sute de prunci, mișcându-se în
zbaterile fiecărui ins. Dar n-a fost așa. Vreun bisturiu, știe Domnul, le
tăiase cu câteva minute înainte.
Am intrat pe ușa largă și m-am așezat în pronaos,
privind, prin lanul de feștile, către cele sfinte și triste:
Îndoiri de gât, plecări de capete, cruci
abundente, lumânări modelate dintr-o parafină cu miros otrăvitor, trecute
printr-o fustiță de hârtie, fețe aranjate, băbuțe vopsite și moși băloși,
ateroscleroși, sfătoși pân’ la ultima suflare, grohăitul unui popă, un cor de
femei, o strană bărbătească și-o liniște adâncă ce-mi plesnea în piept, ca o
limbă de bronz în burta unui clopot de lut.
Mântuitorul stă în mormânt, iar o ceată cocârjată
de făclii bipede îi încălzește corpul de pânză și aur, care o să se topească de-atâtea
vecernii.
Privirile erau ațintite spre mormânt, întrebarea
plutea în aerul fumegos, oamenii tăceau și căutau un răspuns, corurile își
făceau datoria, iar păstorii la fel. Nu-mi doream decât o liniște omenească,
cum rar găsești în astfel de lăcașuri. Nu mă întrebam de ce, ci mă lăsam purtat
de lumină. Mi-am plecat capul, lăsându-mi gândurile sfredelitoare să sape mai
departe. Cât de departe, nu știu. Cert este că nu s-au oprit, ci au continuat
să cerceteze spațiul fatidic în care își făcea simțită prezența o breșă a unui
război pierdut, o luptă în urma căreia am amuțit cu toții, obosiți și plictisiți
de-a munci în zadar.
Iar de-acolo a ieșit un duh de neputință, pe care,
legat de picioarele lui Iisus, așa cum un zvon se înnoadă de câte-o speranță,
îl vedeam desfășurându-se-n lungimea-i nesfârșită, aidoma unui șarpe pornit la
atac. Și nădăjduia și deznădăjduia întru noi, mișcându-ne inimile după pofta
lui neostoită, ca să facem așijderea, lăsându-ne transportați spre zorii unui
timp pierdut și, totodată, nepierdut cu totul. Deși simțeam că mintea mi-o luase
razna, nu era așa.
Pace și o ușoară frică. Iar omul poate să se roage
și cu mintea împrăștiată, poate să nu le mai dea importanță celor ce se foiesc
pe lângă el, să nu-i judece, să se bucure și să se teamă în același timp, așteptând
mai mult decât o predică spusă ca la carte sau o slujbă cântată la unison.
Mă simțeam bine, de vreme ce toate lăsau impresia
că fiecare dintre noi se detașase de universul său și privea acum spre o altă rațiune de a fi. Privirea îmi fusese modificată. Toți erau egali cu mine în
cugete și-n simțiri. Până și unul dintre preoți, despre care auzisem de la un
taximetrist că te trecea ușor la examene dacă-i împingeai o sută de verzișori, până ș-acela îmi era simpatic. Chiar
și femeile în vârstă, care adesea mă agasau cu cerințele lor tradiționalist-populiste,
îmi inspirau încredere prin felul lor tăcut de-a participa la slujbă, dându-mi
de înțeles că știau mai multe ca de obicei.
Toți și toate mărturiseau un ceva care avea
să se întâmple, care urma să le împlinească dorințele, desăvârșindu-le bucuria
interioră, ce se lăsa exteriorizată printr-un zâmbet clar. Încercând să pricep,
m-am trezit ars pe față de-o lacrimă.
Afară se întronase frigul, iar pantalonul îl
dezaproba fățis. Ajuns acasă mi-am făcut un ceai, m-am așezat la masă și, privind
prin aburii argintii, m-am gândit la locul acela din mijlocul bisericii:
Atâta lume și atâtea sunete!
Pentru ce?
Aștept. Ce altceva mi-a rămas de făcut?
Și încerc să nu mă mint singur.
(Foto © flickr.com, François J Denis)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu