(6) [Adesea mă gândesc la moarte...]

...când gândul îmi zboară și se așază pe tot ceea ce

mă înconjoară și-mi intră în raza vizuală a ochilor care ar

vrea să-și închidă pleoapele pentru totdeauna

ca să nu mai vadă și să fie judecați pentru acest

lucru aducător de neplăceri

de vreme ce nu poți avea ceea ce ceri iar să trăiești printre

lucruri dezagreabile nu-i nici măcar o opțiune pentru cel

care mai vrea să trăiască

 

Se așază pe bucățile de pâine prăjită peste care am trecut cu

lama unui cuțit îmbrăcat în unt și am presărat ce altceva decât

sare lăsând grăsimea lăptoasă să înmoaie substanța uscată

și caldă a feliilor   hrănindu-mi organismul nesătul

dar fără poftă de mâncare

             

Se așază pe cana de ceai pe care de-abia am putut-o duce

la gură

Am băut ca să-mi ud gâtul ce mi se strângea...

O altă menghină

             

Se așază pe cutia goală de somnifere de pe noptieră

precum și pe mână dreaptă a doctoriței care va refuza

să semneze o nouă rețetă de teamă să nu devin dependent

deși mă gândeam să le mai iau o singură dată

 

Se așază pe faptul că n-am mai vorbit cu maică-mea

de mai bine de șase luni și nici n-am de gând prea curând

Am trecut pragul vârstei de treizeci de ani iar anumite relații

ar trebui să se stingă treptat dacă nu doresc – de parcă ar fi

persoane – să fie ucise fără avertizare

 

Se așază pe coardele metalice de la chitară când încerc să

cânt o melodie de îmbărbătare înainte de Marea Întâlnire

Dar nici asta nu-mi iese

 

Se așază pe telefonul cu ecran tactil și îmi deschide rând

pe rând mesajele cu îngerași fulgi de zăpadă brăduți

masacrați pace și bucurie primite nu de mult ca pe niște

ajutoare umanitare din camioane parașutate-n deșert

menite să pună capăt înfometării din țările defavorizate

de la prietenii înscriși la rubrica Contacte

 

Se așază și peste biserica minoriților din centrul orașului

în care în sara d’ajun

un fost romano-catolic un ortodox și-un neoprotestant

au stat pe aceeași băncuță de lemn și au ascultat

concertul de colinde dinaintea serviciului divin

la care au asistat și ulterior s-au rugat fiecare pe limba lui

aceluiași Dumnezeu

cu toate că așa ceva nu veți găsi precizat în frumoasa predică

de Crăciun a niciunui pastor preot ortodox sau romano-catolic

 

Se așază și peste dorința unui alt prieten

de a spune o rugăciune pentru S. care vrea să treacă

mâine la islam și să plece cât mai repede în Algeria

dar a te ruga e lucru mare și prin urmare îi cer adresa ei

de Facebook că poate îi dau de capăt și o să se mărite

mai devreme decât ar fi crezut

 

Se așază pe umărul meu ca un corb

odată cu mâna rece a Rebecăi care a tras cu urechea

la ceea ce-am șușotit adineauri în timp ce scriam

ș-ar vrea să-mi spună ceva iar eu o ignor

 

Se așază pe vorbele dulci ca mierea ale limbajului

trupului   picior peste picior cu ambele mâini mângâindu-mi

claviculele

Îmi spune ca s-a obișnuit cu încăpățânarea mea

chiar dacă n-o înțelege nu-i un cap de țară

cu toții greșim

și că într-un final pe care mințile imparțiale n-au cum să-l

prevadă

nebunii vor izbăvi lumea de la autodistrugere

 

Se așază de-a lungul picioarelor ei înciorăpate

ce mă fac să uit că n-am trecut cu bine de interviul pentru

jobul pe care îl doream încă din anii de studenție

și de-a latul sânilor care îl fac gelos pe însuși Dumnezeu

 

Dar și peste tot ce-am scris pân-acum

de parcă ar însemna ceva pentru oricine ar fi citit că adesea

în zilele de sărbătoare eu mă gândesc inevitabil la moarte

(6) [Din balconul meu de cleştar…]

...privesc lumea în față și cuget că ar fi mai bine să merg

în dormitor unde am să ridic mâinile înspre cerul metalic al

acestei zile de decembrie am să apropii indecșii și policarii

sub forma unei inimioare

cum fac mai toate „vedetele” mediatizate din zilele noastre

 

pe care mijlociul o s-o pătrundă de mai multe ori ieșind și

intrând în ea ca-n brânză

că poate așa mă voi uni cu divinul iar inima de carne va fi

în stare să iubească mai abitir... mai intens... mai eficient...

voi putea să iert imediat dușmăniile unora să accept ca firești

prostiile altora și să nu mă mai enervez atât de repede

aidoma nevrozaților care omit să-și ia tratamentul. Așadar să

fiu de treabă să fiu simpatic chiar dacă nu voi putea scăpa de

penibilul situațional al afișării unei găoaze prin palmele-mi

unite oarecum fantezist

de parcă aș privi ajutat de ea la cer iar cerul mi-ar răspunde

pe măsură și aș rămâne – suflet născut din hazard

al nimănui

pierdut cu privirea între crengile scheletice ale teiului

din spatele șirului de blocuri  

cu o mică inimă albastră în dreptul ochilor

sperând că va veni cineva și o va străpunge cu un deget

 

Umblă toți cu zambilica-n palme de zici că-s florărese

Poți să le cumperi pe toate

În pat, la televizor

Stăm amândoi în pat, culcați pe-o rână, știuleți fierbinți, scoși din baia de aburi a cazanului, și ne uităm la televizor. Aceeași emisiune de vineri seara: fețe crispate, nevoite să-l impresioneze pe Marele Juriu cu vocile lor, prin probe eliminatorii, trecute de șapte ori câte șapte, cu melodii mai mult sau mai puțin cunoscute, parte-n duete, parte-n dueluri și parte-n solouri terminate în aplauzele insistente ale nelipsitului Public.

Ne uităm, ne mirăm și privim în gol, dacă e cazul. Mă ridic pentru a lua telefonul. Tu pari nemulțumită și te foiești iritată. Formez numărul, trimit mesajul.

Sunt mulți cei care votează de acasă. Își aleg câte-o voce care știe să cânte și la chitară sau una cu sâni dezgoliți și posterior provocator, și speră că va ajunge în finala competiției, votând-o printr-un apel telefonic sau printr-un mesaj. Alții nu se lasă impresionați de astfel de lucruri ce fură priviri, dar nu sună bine, și votează cu altele (sau nu votează deloc), crezând, cu tărie, în biruința frumosului asupra cacofoniei.

Tu-ți ridici bărbia și mă-ntrebi cu cine. Marele Juriu schimbă grimase, se bâlbâie, râde forțat, și, dup-o seamă de gesticulări inoportune și plicticoase, se ridică din jilțul domnesc, spunând vrute și nevrute, ca să vadă tot poporul că (chiar) știe ce spune, când îl vede și-l mai și aude, explicitând, ca în benzile desenate cu Pif & Hercule, în legătură cu lipsa de personalitate (muzicală) a unei voci ce nu și-a găsit încă sinele melodic, interior și ascuns, ca un șerpișor ce-a adormit în fanta fierbinte a unei castane coapte, plesnită-n două: „Lumea vrea show, vrea mișcare, viteză, acțiune, în vreme ce tu doar mimezi, imiți și repeți (nepleonastic) ceva ce știe toată lumea, un amărât de cântec, pe care (chipurile) tu l-ai mai și acrit”.

Apar lacrimi, cutremure de emoții și-o puzderie de frici. Momente de suspans. Marele Juriu urmează să decidă pe cine va păstra și pe cine va trimite acasă. Luminile reflectoarelor – ce pluteau până adineauri prin aerul stresant al performaței scenice (căci fiecare interpretare este o performanță ce merită aplaudată, așa că: „Aplauze, vă rog!”, ține morțiș să ne anunțe Marele Juriu) – cad dintr-o dată pe fața indecisă a Juriului, iar apoi, după ce decizia va fi fost luată și exprimată verbal, pe chipul vocii prelungite de-un portativ încărcat cu note muzicale vibrânde, ce mai că îngenunchează de bucurie sau de necaz, indiferent de rezultat, după ce-o aude rostită cu părere de rău pentru una dintre voci, și cu zâmbete și-ncurajări pentru cealaltă.

Tu iar îți ridici bărbia și mă-ntrebi cu cine. Adevărul fiind rostit, simt că-i inutil, și nu-ți răspund.

Juriul dă din cap, vocile se-adună pe scenă, prinzându-se de mâini, și încep să cânte ca de final de emisiune. Cade cortina și intră publicitatea.

Schimbi programul și pui televizorul pe-un post de muzică cu imagini viu colorate. Ele îmi rănesc ochii. Dar, fi’n’că te iubesc, sufăr și nu-ți reproșez nimic.

Imaginile se succed cu repeziciune și se intensifică în colorit, devenind de-a dreptul țipătoare. Pe ecran apare, ca din pălărie, Marele Juriu. Rostește ceva la-nceput, iar dup-aceea se pune și cântă despre el și ea, despre ea și el (deși știm cine e el, nu știm cine-i ea), că se făcea că s-a culcat într-un pat și s-a trezit în altul (nici nu s-a spălat pe ochi și s-a ș-apucat să danseze), conduce o mașină, o motocicletă, evită un accident, aleargă, mănâncă, nu se mai spală pe dinți și fuge afară din restaurant, ca să alerge din nou, se sărută cu o persoană pe care, acum nu mai vrea s-o sărute, sau poate că vrea, dar nici el nu-i sigur pe ce și pe cine vrea să... A înnebunit, nu-și mai doarme nopțile, nu mai mănâncă și o vrea, sau îl vrea, înapoi, precum pământul, porția de ploaie. Aleargă iarăși, dar, de data asta, pe contrasens și se lovește de diverși oameni care-i spun: „Bă, ești prost?”, și-l evită în cele din urmă. Toate acestea în timp ce el, sau ea, continuă să cânte fără să falseze, atingând pragurile de notă plină, așa cum eu îți ating punctele nevralgice de sub bărbie. Încerci să-ți cobori fruntea, dar nu te las. Apăs mai departe. Schimbi, furioasă, programul și dai de un alt post de muzică în imagini.

Deși adormise liniștit, lăsând impresia că a iertat-o (sau l-a iertat), Marele Juriu se trezește și-ncepe să danseze pe unde apucă, urmărind aceeași persoană pe care – am sperat în van – se jurase c-a iertat-o.

Eu te strâng cu putere de bărbie. Tu încerci să te opui și mă muști de deget. Te ridici, uitându-te urât la mine, și-mi pui în mână, ca pe ceva ce expirase, telecomanda. „Acum ai s-asculți ce vreau eu să asculți”, îți spun, sărutându-te pe frunte.

Închid televizorul și deschid, dintr-o mișcare, combina muzicală ce n-a fost folosită de ceva vreme, cuz video killed the radio star. Tu n-ai de unde să știi, și nici că-ți pasă. Îmi strecor mâna pe sub capotul tău de diftină. Pufos, mirosind a Lenor. O las să alunece cât mai jos cu putință, și revin prin locurile pe lângă care am trecut – O, vai! – atât de nepăsător. Îți mușc, cu două degete, gurguiul ce refuzase să se-ntărească la prima atingere. Îți ridici bărbia, iar eu îți răspund: „Cu tine, Rebeco”.