În pat, la televizor

Stăm amândoi în pat, culcați pe-o rână, știuleți fierbinți, scoși din baia de aburi a cazanului, și ne uităm la televizor. Aceeași emisiune de vineri seara: fețe crispate, nevoite să-l impresioneze pe Marele Juriu cu vocile lor, prin probe eliminatorii, trecute de șapte ori câte șapte, cu melodii mai mult sau mai puțin cunoscute, parte-n duete, parte-n dueluri și parte-n solouri terminate în aplauzele insistente ale nelipsitului Public.

Ne uităm, ne mirăm și privim în gol, dacă e cazul. Mă ridic pentru a lua telefonul. Tu pari nemulțumită și te foiești iritată. Formez numărul, trimit mesajul.

Sunt mulți cei care votează de acasă. Își aleg câte-o voce care știe să cânte și la chitară sau una cu sâni dezgoliți și posterior provocator, și speră că va ajunge în finala competiției, votând-o printr-un apel telefonic sau printr-un mesaj. Alții nu se lasă impresionați de astfel de lucruri ce fură priviri, dar nu sună bine, și votează cu altele (sau nu votează deloc), crezând, cu tărie, în biruința frumosului asupra cacofoniei.

Tu-ți ridici bărbia și mă-ntrebi cu cine. Marele Juriu schimbă grimase, se bâlbâie, râde forțat, și, dup-o seamă de gesticulări inoportune și plicticoase, se ridică din jilțul domnesc, spunând vrute și nevrute, ca să vadă tot poporul că (chiar) știe ce spune, când îl vede și-l mai și aude, explicitând, ca în benzile desenate cu Pif & Hercule, în legătură cu lipsa de personalitate (muzicală) a unei voci ce nu și-a găsit încă sinele melodic, interior și ascuns, ca un șerpișor ce-a adormit în fanta fierbinte a unei castane coapte, plesnită-n două: „Lumea vrea show, vrea mișcare, viteză, acțiune, în vreme ce tu doar mimezi, imiți și repeți (nepleonastic) ceva ce știe toată lumea, un amărât de cântec, pe care (chipurile) tu l-ai mai și acrit”.

Apar lacrimi, cutremure de emoții și-o puzderie de frici. Momente de suspans. Marele Juriu urmează să decidă pe cine va păstra și pe cine va trimite acasă. Luminile reflectoarelor – ce pluteau până adineauri prin aerul stresant al performaței scenice (căci fiecare interpretare este o performanță ce merită aplaudată, așa că: „Aplauze, vă rog!”, ține morțiș să ne anunțe Marele Juriu) – cad dintr-o dată pe fața indecisă a Juriului, iar apoi, după ce decizia va fi fost luată și exprimată verbal, pe chipul vocii prelungite de-un portativ încărcat cu note muzicale vibrânde, ce mai că îngenunchează de bucurie sau de necaz, indiferent de rezultat, după ce-o aude rostită cu părere de rău pentru una dintre voci, și cu zâmbete și-ncurajări pentru cealaltă.

Tu iar îți ridici bărbia și mă-ntrebi cu cine. Adevărul fiind rostit, simt că-i inutil, și nu-ți răspund.

Juriul dă din cap, vocile se-adună pe scenă, prinzându-se de mâini, și încep să cânte ca de final de emisiune. Cade cortina și intră publicitatea.

Schimbi programul și pui televizorul pe-un post de muzică cu imagini viu colorate. Ele îmi rănesc ochii. Dar, fi’n’că te iubesc, sufăr și nu-ți reproșez nimic.

Imaginile se succed cu repeziciune și se intensifică în colorit, devenind de-a dreptul țipătoare. Pe ecran apare, ca din pălărie, Marele Juriu. Rostește ceva la-nceput, iar dup-aceea se pune și cântă despre el și ea, despre ea și el (deși știm cine e el, nu știm cine-i ea), că se făcea că s-a culcat într-un pat și s-a trezit în altul (nici nu s-a spălat pe ochi și s-a ș-apucat să danseze), conduce o mașină, o motocicletă, evită un accident, aleargă, mănâncă, nu se mai spală pe dinți și fuge afară din restaurant, ca să alerge din nou, se sărută cu o persoană pe care, acum nu mai vrea s-o sărute, sau poate că vrea, dar nici el nu-i sigur pe ce și pe cine vrea să... A înnebunit, nu-și mai doarme nopțile, nu mai mănâncă și o vrea, sau îl vrea, înapoi, precum pământul, porția de ploaie. Aleargă iarăși, dar, de data asta, pe contrasens și se lovește de diverși oameni care-i spun: „Bă, ești prost?”, și-l evită în cele din urmă. Toate acestea în timp ce el, sau ea, continuă să cânte fără să falseze, atingând pragurile de notă plină, așa cum eu îți ating punctele nevralgice de sub bărbie. Încerci să-ți cobori fruntea, dar nu te las. Apăs mai departe. Schimbi, furioasă, programul și dai de un alt post de muzică în imagini.

Deși adormise liniștit, lăsând impresia că a iertat-o (sau l-a iertat), Marele Juriu se trezește și-ncepe să danseze pe unde apucă, urmărind aceeași persoană pe care – am sperat în van – se jurase c-a iertat-o.

Eu te strâng cu putere de bărbie. Tu încerci să te opui și mă muști de deget. Te ridici, uitându-te urât la mine, și-mi pui în mână, ca pe ceva ce expirase, telecomanda. „Acum ai s-asculți ce vreau eu să asculți”, îți spun, sărutându-te pe frunte.

Închid televizorul și deschid, dintr-o mișcare, combina muzicală ce n-a fost folosită de ceva vreme, cuz video killed the radio star. Tu n-ai de unde să știi, și nici că-ți pasă. Îmi strecor mâna pe sub capotul tău de diftină. Pufos, mirosind a Lenor. O las să alunece cât mai jos cu putință, și revin prin locurile pe lângă care am trecut – O, vai! – atât de nepăsător. Îți mușc, cu două degete, gurguiul ce refuzase să se-ntărească la prima atingere. Îți ridici bărbia, iar eu îți răspund: „Cu tine, Rebeco”.