Mâine 15 mai, anul de grație 2020, cea mai mare
parte a societății românești va primi o mult meritată gură de oxigen, trecând
de la o insipidă stare de urgență la o incertă (preconizează mass-media) stare de alertă. M-a pufnit râsul când
am auzit-o pomenită prima oară la TV, gândindu-mă imediat la filmul B.D. în alertă...
Dar nu născocirile legislative ale guvernanților
mioritici mi-au stârnit apetitul gazetăresc în miez de noapte, ci faptul că,
deși rezerva națională de hârtie igienică a început să scadă simțitor odată cu
izbucnirea molimei, unora dintre concetățenii noștri nu le mai trece diareea
verbală (oricâte leacuri băbești au ingerat), și e păcat să-i lăsăm să se
stingă în felul acesta – cu spasme intestinale și scârnă la bot.
Ai putea spune că s-a dat startul (oare al
câtelea?) competiției anuale de apărare a slujbelor bisericești, întrucât
partea cea mai mică (și mereu obidită) a populației nord-dunărene s-a angajat
din nou în astfel de sforțări inutil-penibile. Oriunde întorci capul dai peste diverși
„apologeți” răsăriți de prin toate colțurile patriei (adică din ungherele
insalubre ale „izolării” lor cu miros de oliban), care au năvălit pe platfomele
online, mușcând din microfoanele posturilor de radio și strâmbându-se înfuriați
la culme în fața camerelor de luat vederi, ca să afirme că statul polițienesc
de astăzi e mai abitir în restrângerea libertăților religioase decât statul
milițienesc al regimului anterior.
Jalba incredibilă cu care umblă pehlivanii aceștia
în proțap este următoarea: Dacă din data de 15 mai se deschid muzeele și
barurile, de ce nu se deschid și lăcașurile de cult? Cu alte cuvinte, ce motiv întemeiat
au cârmuitorii din târgul Bucureștilor să restricționeze accesul credincioșilor
din întreaga țară la serviciile divine, îndeosebi la sfânta liturghie? Păi ce,
nu ne cuminecăm noi cu trupul lui Hristos? Nu curăță El toate? Lingurița cu
care ni se așază pe limbă dumnezeieștile taine nu e sfințită? E Virusachie din
Wuhan mai puternic ca obiceiurile strămoșești?...
Răspunsurile ar fi simple, dacă am dialoga cu
niște ființe raționale:
1. Convingerile doctrinare sunt un apanaj inviolabil;
2. Fiecărui locuitor al cetății îi este îngăduit
să se roage oricărei creaturi imaginare dorește;
3. Există o toleranță confesională, în măsura în
care principiile și prevederile ideologice ale unei comunități religioase nu
lezează libertățile altei comunități religioase;
4. Cu toate că nu mă închin zeului tău, îți
tolerez alegerea și nu te deranjez; aștept o atitudine similară din partea ta;
5. Un creștin infectat e un semen infectat; în
consecință, un ins ce are destule șanse să îmbolnăvească alți semeni; asta dacă
stabilim de comun acord că un practicant asiduu al ritului ortodox (fiindcă ăștia
lasă impresia c-ar avea două perechi de boașe) este și el om.
6. Cei care frecventează barurile și muzeele n-o
să-și poarte din buză-n buză nici sticla de bere, nici biletul de intrare;
7. Un individ care participă la ritualul
euharistic (fie el un partizan riguros al Congregației Intelectualilor de
Dreapta sau un banal prozelit al cultului dreptslăvitorilor de duminică)
reprezintă un factor de risc pentru membrii familiei și colectivității în care
se va reîntoarce după terminarea slujbei. E posibil ca persoanele respective
(coreligionari au ba) să nu consimtă la o asemenea ispită, și anume: Dacă-s
tari în credință, scapă de boală, iar dacă le tremură balamalele, sunt pierduți.
Și fix în ultimul alineat dibuim cheia
interpretării demersurilor popimii pentru permisiunea oficială a majorității
norodului de a lua parte la miracolul grijaniei. Căci Biserica nu se zbate pentru
sănătatea cotizanților ei (așa cum ar fi normal, și cum pretinde că o face), ci
se zvârcolește și urlă ca din gură de șarpe fiindcă dreptul de a-și exercita
ceremoniile „milenare” îi este interzis. Concluzia reiese limpede din comunicatul
aiuritor al Sfintei Chinotite din Muntele Athos:
„Sfânta Chinonită nu este împotrivitoare măsurilor
de prevenire împotriva coronavirusului și respectă eforturile autorităților de
Stat, ale oamenilor de știință și ale celor ce lucrează în domeniul medical, pentru
a face față pandemiei. Facem, cu ajutorul lui Dumnezeu, ceea ce este omenește
posibil, iar măsurile de protecție au fost luate și sunt respectate până în
ziua de azi, cu grijă și discernământ, și în Sfântul Munte. Totuși, această pandemie și
tratamentul ei nu trebuie să afecteze în niciun caz posibilitatea
credincioșilor de a participa la Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe, având ca rezultat îngrădirea libertății
religioase și a cultului creștin”.
Vasăzică: Iubim
trădarea, dar urâm pe trădători. Înțelegem
că aglomerările (premeditate sau întâmplătoare) de persoane constituie mediul
prielnic de molipsire și, implicit, de propagare a unei maladii virale, însă, sub oblăduirea Providenței, suntem
ferm convinși că o așijderi primejdie n-o să ne pască taman pe noi – cei bine
văzuți în ochii scăpărători ai Ziditorului.
Situația poate fi mai ridicolă de atât? Absolut. De
vreme ce însăși BOR s-a opus utilizării lingurițelor de unică folosință în
cadrul celebrării euharistice, declarând răspicat: Ori ne împărtășim cu toții dintr-o singură, sfântă, sobornicească și
apostolească linguriță, ori nu ne
împărtășim defel.
„Recomandarea Institutului Național pentru
Sănătate Publică este recomandarea unei instituții eminamente laice, care,
firește, din grija legată de păstrarea unei siguranțe din punct de vedere
medical-sanitar a emis mai multe recomandări... În legătură cu sintagmele pahar de unică folosință, linguriță de unică folosință, aceste
obiecte nu există în spațiul și în uzul liturgic ortodox. S-au adus în discuție
lucruri inadecvate. (...) În tradiția ortodoxă împărtășirea se face din Sfântul
Potir cu lingurița. Acum începe o discuție lungă, dacă această unică linguriță
poate fi pe vremea limitată a unei epidemii multiplicată, în sensul de a găsi mai
multe lingurițe care să fie păstrate în Sfântul Altar sau să se gândească o altă modalitate de Împărtășire care să nu
aducă nicio atingere evident tradiției liturgice a Bisericii” (Vasile
Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române).
„Așadar, problema Împărtășaniei nu este o problemă
de natură medicală... Niciodată Sfânta Împărtășanie nu a constituit o sursă de
infestare pentru cineva” (inegalabilul V. Bănescu).
În cazul acesta, haideți să efectuăm următorul
experiment: Să se cuminece un grup de pacienți depistați pozitiv la testele pentru
COVID-19 cu aceeași linguriță, după care să se trimită lingurița cu pricina la
un laborator de analize, cu scopul de-a verifica veridicitatea aserțiunilor de
mai sus: este sau nu contaminată lingurița pe care au vârât-o în cavitatea
bucală? Face Atotțiitorul minuni sau nu? Au oare episcopii pravoslavnici
curajul? Sunt curios dac-o mai țâțâí coleric din plisc la capătul acestui episod
revelator.
Ar trebui adăugate însă câteva precizări:
a) odinioară, preotul îi cumineca pe credincioși
cu mâna. Introducerea linguriței în practica liturgică a survenit secole mai
târziu (Ene și Ecaterina Braniște, Dicționar
enciclopedic de cunoștințe religioase);
b) în împrejurări nefavorabile, creștinii au știut
cum să facă rabat de la modul „clasic” de administrare a sfintelor daruri, fără
să neglijeze validitatea sacramentului (oferim spre exemplificare literatura
carcerală a deținuților politici din istoria încă vie a prigonirii Bisericii
din perioada comunistă), trimițându-le – preamărite Sisoe! – prin țevile
ruginite ale caloriferelor defecte din incinta penitenciarelor; după ce în
prealabil săvârșiseră rugăciunea cea mai importantă a liturghiei (Epicleza) pe
pieptul unui pușcăriaș – deoarece în situații de criză, se aplică soluții de
criză.
Doar că dogmaticienii blagocestivi de pe aieste
meleaguri, n-au citit în vasta lor studenție decât pastoralele Sfântului Sinod și
niscaiva broșuri tipărite, la costuri minime, în te miri ce tiparnițe moldovenești
cu instalații medievale.
Dar confesiunile abracadabrante ale oficianților ortodocși
nu se opresc aici, după cum observăm dacă parcurgem articolul ieromonahului
Petru Pruteanu, intitulat – puneți-vă centurile de siguranță! – Împărtășirea
ca martiriu. Cu frică de Dumnezeu,
cu credință și cu dragoste apropiați-vă!
(apărut pe blogul teologie.net în 13/05/2020),
unde, cu o dezinvoltură specifică celor care au adevărul la degetul mic, ni se
aruncă verde-n față că se cuvine (în calitate de creștini) să sfidăm moartea
(nicidecum zeii), întrucât lupta corp la corp cu dânsa „ne ajută să trăim mai mult și mai sănătos... tocmai pentru
că nu ne lăsăm intimidați de false
pericole, care îi omoară atât de repede pe cei ce se lasă speriați și
manipulați”. Asta cam așa e, dat fiind că monahii se fâstâcesc numai în preajma
femeilor care nu poartă batic; ca să nu mai vorbim de cele în fustă mini sau
colanți.
O poezie neschimbată, pe care o ascultăm din zorii
epocii celor dintâi mucenici ai Bisericii. Fapt de care autorul odiosului text
ține cont, făcând referire la una dintre scenele (o vedenie) premergătoare
decapitării în anul 311 a sfântului Petru al Alexandriei.
Ce nu știe călugărul teologhisitor este că aplecarea
morbidă spre martiraj era un element distinctiv al așa-zișilor creștini autentici, spre deosebire de circumspecția
caracteristică anumitor partide gnostice, aflate într-o perpetuă rivalitate cu
cei care voiau (și care au reușit) să hotărască soarta Bisericii:
„Patologia unora e bunul-simț al altora. Pentru
Ignațiu († 107) și alți martiri care i-au călcat pe urme, dornici să sufere o
moarte violentă pentru credință, nu era deloc exagerat... Autorii
proto-ortodocși considerau această râvnă de a muri pentru credință drept o
marcă a religiei lor și, de fapt, chiar o foloseau ca linie de demarcare care
îi separa pe credincioșii adevărați (adică cei care împărtășeau perspectivele
lor teologice) de «ereticii» mincinoși de care se îngrijorau așa de tare...
Unul dintre tratatele gnostice de la Nag Hammadi... adoptă exact poziția
contrară, susținând că martiriul pentru credință e ignorant și nesăbuit. Din
această perspectivă gnostică, un Dumnezeu care ar pretinde jertfe omenești
pentru sine ar fi întru totul vanitos – Mărturia
adevărului 31-37” (Bart D. Ehrman, Ce
s-a pierdut din creștinism. Bătăliile
pentru Scriptură și credințele pe care nu le-am cunoscut, Humanitas, 2018, p.
230).
Și iată cum în vâltoarea evenimentelor recente,
constatăm că urmașii heterodocșilor de atunci (cei care vă sugerează acum
întrebuințarea lingurițelor de unică folosință) au perfectă dreptate. Căci dacă
vreodată un creștin sadea ar vrea să se
războiască cu virusurile sezoniere, o poate face e x c l u s i v în intimitatea
ermetizată a existenței sale domestice. Dar nicidecum în compania (directă sau
indirectă) a altor oameni. Fiindcă a te duce la slujbă cu intenția de a te
împărtăși, știind că după o oră-două vei merge să-ți faci cumpărăturile sau
să-ți vizitezi rudele, nu e nici un argument logic în favoarea decesului tău
„apoteotic” și nici o pledoarie pentru intervenția ta „salutară” de a vindeca
lumea de gripă și de ateism. Dacă vrei să mori, fă-o de unul singur. Nu-i
implica și pe ceilalți, mai ales că nu e nimeni obligat să-ți accepte ideile și
să se ralieze cu tine împotriva lui Moș Crăciun.
Să ne închipuim totuși pentr-o clipă că aveți
dreptate, și că împărtășania este într-adevăr un martiriu, iar cei convertiți
la religia iubirii sunt gata să se
confrunte și cu Sarsailă și cu Doamna cu coasa, câți credincioși s-ar încumeta
să se apropie de potir în cazul în care viroza ar fi atât de letală, încât la
fiecare adunare ar secera dintr-o sorbitură jumătate dintre enoriașii prezenți
în lăcașul de închinare? Atunci să vă vedem cum o să reacționați! Momentan nu-i
decât o gargară de fațadă.
Și nu vă mai plângeți pe la ușile virtuale ale
rețelelor de socializare că s-a dezlănțuit o nouă persecuție a „soldaților
mesianici”, că e zadarnic. Vi s-a dus demult vestea (încă de prin anii de
glorie ai Școlii de la Tübingen) că sunteți o șleahtă de ipocriți cu acte-n
regulă.
„Discuțiile care vin să propună practici ciudate
de împărtășire... lovesc în sensul și rostul însuși (sic!) al Cinei de Taină...
Subiectul este mult mai grav decât se încearcă a fi prezentat. Este pentru
prima dată în istoria de 2000 de ani a creștinismului când autoritățile
statului fac legi în altar”, ne atenționează profilactic părintele Savatie
Baștovoi pe pagina sa de Facebook.
Pesemne că el ar fi preferat să trăiască în evul
sângeros al migrațiilor popoarelor (barbare), când pe pristolul de piatră plasat
deasupra presupusului loc în care fusese înmormântat Iisus, din interiorul
Bisericii Sfintei Învieri de la Ierusalim, au fost aduse sacrificii păgâne sau în
răstimpul 1004 – 1013 când califul fatimid Al-Hakim bi-Amr Allah („domnitor
prin porunca lui Allah”) s-a pornit (din fanatism sau nebunie) într-o prigoană
a creștinilor, ordonând distrugerea Bisericii Sfântului Sepulcru – de vreme ce
situația de față i se pare a fi una fără precedent, una extrem de serioasă.
Nimeni nu plănuiește să vă pună călușul în gură și
nicio organizație oculto-sanitară nu vrea să vă diminueze dreptul fundamental
al libertății de conștiință. Ba din contră, unii vor să vă sprijine în
acțiunile voastre. Astfel că sunteți slobozi să vă onorați datinile cultice
oriunde și oricând. Trebuie doar să fiți prudenți, ca să nu vă transformați în
persoanjele „malefice” care vă bagă insistent bețe-n roate, ajungând din vajnici
propovăduitori ai luminii, niște ambasadori febrili ai întunericului.
(Foto © flickr.com, michael_swan)
