Dan Iancu - „Rime de-ngânat la masă” (Agol, 2021)

Cu un limbaj de june zbanghiu fără leac, autorul compune prin tonalități deșucheate o seamă de stihuri potrivite pentru orice amator de poeme fluviu, condimentate cu intimități lubrice și intifade beletristice. Ludicul termenilor aleși „pe sprânceană” nurlesc în inima cititorului o constelație de semne și simboluri înțelese mai mult în spiritul lor decât în literă. O lectură savuroasă, similară butadelor lui Șerban Foarță, datorată unuia dintre cei mai sinceri „golani” ai literaturii române.

 

„am roiuri d’adjective de pripas

înflegmuite (așadar) sub limbă

cum curu-ți de cocotă

              falduri plimbă

stropșite doar de-un chip pe canafas

 

visa-vor dar

              că mă vor duce ei

(hlizindu-se din plombele de minte)

spre-a scotoci în hoituri

              miez de dinte

m-oi răsuci-nspre smârcul ce mi-l vrei

 

sub rădăcini voi crește

                           bunăoară

să-ți fiu doar gaz metan

              iubită țară”                   (p. 21)

(Foto © flickr.com, chrisfriel)

Gabriel García Márquez - „Toamna patriarhului”

De fiecare dată când o recitesc mă transpun în perioada adolescenței. Fraza infinită a magicianului epico-liric îmi hrănea petulanța acelei faze psihobiologice în care grandoarea lui „a fi” poseda avantajul de moment al durabilității. Probabil că a fost lectura eliberatoare prin excelență și una dintre cele mai fascinante experiențe pe care le-am trăit citind. Habar n-aveam de teoria literară a intertextualității, de valențele nebănuite ale romanului latino-american sau de identitatea oedipală a dictatorului etern și anonim din poveste. Plăcerea creștea cu fiecare pagină parcursă din neostoita dorință de aprofundare și imitare a frumuseții deconcertante pe care inteligența creativă a marelui autor columbian o impregnase în manuscrisele tipărite ulterior. Prestanța cezarină a înșiruirii (la prima vedere obișnuită și aparent incoerentă) de cuvinte făcea ca o glandă cefalică să degaje endorfine în neștire, rezultatul fiind o beție de culori ce se metamorfozau în mii și mii de avataruri ale unui univers surreal întru care mă scufundam cu tot cu șlapii de casă și blidul cu popcorn. Însă conjuncturile sunt imprevizibile. Astfel că-n același interval tranzitoriu al „țării nimănui” (poreclă arbitrară atribuită adolescenței), am descoperit și alți temerari ai condeiului, pe care (redevabil trup și suflet primei iubiri) i-am apreciat deopotrivă.