Trei anotimpuri în decurs de-o săptămână. Un
comensualism climatic, pe spezele sufletului meu. A plouat când nu m-am așteptat.
La indicațiile meteorologului de serviciu, am purtat umbrela cu mine pe oriunde
am umblat, și, compliant hybrisului mereu deșănțat al câte unei nopți albe, cu
cer înstelat, am lăsat-o după ușă, convins că aversele nu-s decât un ciopor de sugestii
negative proiectate ex corpus.
Ambuteiaj și tevatură în intersecție: „Dă-te, bă!
Nu vezi că am prioritate?” Se grăbea ca tot omu’ să prindă niște drob în țiplă și ouă lăcuite. În
vuietul motoarelor furibunde, preoții catedralei execută ultimele retușuri
pentru dineul pascal de la ora doișpe. Îl sun pe I. să văd dacă-i liber
diseară. „Fără lumânări din parafină și sacou negru”, îi zic. „Stăm la șuetă...
În cazu-n care nu se înnorează”.
Zi extenuantă. Apt pentru muncă de la 5:30. M-am
întins în pat să mă relaxez, am adormit înainte de chindie și m-am trezit buimac
de cap imediat după apusul soarelui. Niciunul dintre noi nu mai era dispus
să-și miște hoitul. Am convenit să ne întâlnim mâine. Poate că vremea va fi mai
prietenoasă.
Câinii se agită în spatele porții. Încolonați de
sărbătoare, actorii se îndreaptă către scenă, unii cu candele roșu-vampir în
mâini, alții, în jeb. Stâlpii electrici înfipți în trotuare flanchează
circuitul ampermetric al iluminării. Trecătorii sunt ostensibil entuziasmați,
din cauza abstinenței alimentare a păresimilor. Ținute destul pe jarul firii
umane, mai au puțin și-o să dea în clocot.
Merg să papagalicească în surdină versiunea românească
a unui tipic liturgic. Tradiția nomocanonică își revendică haraciul. Pastorala IPS-ului
fusese postată pe site-ul Arhiepiscopiei cu treișpe zile-n urmă, semn că Învierea n-are cum să se amâne. Ierarhul
dogmatizează orația festivă, cu prilejul slobozirii enoriașilor spre mesele pantagruelice.
„Citirile biblice ale slujbelor folosesc cuvinte ce înalță pe credincios la
înțelegerea tainei creștinătății...”. Mai bine ar fi folosit necuvintele.
Nicio dovadă a resuscitării hristice și-un
conglomerat de chestiuni nesoluționate (dar încă ardente) pășesc agale pe aleea
ce leagă Templul Consolării de Lupanarul Durerii. În urma lor, fumul unor simboluri
(adică substitute) existențiale și izul rezidual al unui eveniment inodor.
Cu
moartea pre moarte călcând – intonează ca proștii, lipsiți de experiența morții și cultivând
speculații cu final fericit. Nipson
anomimata mi monan opsin! – răbufnește din adâncul unui labirint de
îndoieli nesatisfăcute.
Iar ca recrudescența bolii să înregistreze valori aberante,
adaug Hai sictir, Hristoase! Dacă
nu erai tu, mai devreme sau mai târziu, intervenea altcineva ca să ne salveze. Pentru
unii deja a sosit. Aveai impresia că ești unicul „mântuitor”?
Toți aleșii
poporului propovăduiesc mirajul puterii. Înșirate pe un belciug, cheile
zornăie în buzunarele lor cu fermoar. Odată introduse și răsucite, trăim nestingheriți,
cu iluziile intacte. Când vor fi scoase, o să ne odihnim, în pace, pentru prima
oară.
(Foto © lesphotosderobert.com)
