Cu dragoste (O scrisoare deschisă)

Când Iubirea s-a întrupat, luând cu ea apele de sus, pentru a ne scălda în slava sa de neînțeles pentru noi, cei pierduți în grijile apelor de jos, când Dumnezeu Tatăl și-a plecat fruntea ca să se împlinească cele de mai înainte de vremi, și când Duhul ce susține toate ne-a luminat în vederea priceperii celor ascunse, acum când îngerii și oamenii se unesc în cântul lor de glorificare a Creatorului, cerându-i să mai prelungească vremea lucrării, cu scopul de-a fi mântuiți nu doar „cei aleși”, acum când ar trebui să uităm de necazurile trecătoare și să ne unim forțele (din ce în ce mai slăbite) pentru a le da uitării în brațele Fiului lui Dumnezeu, acum când ieslea nu se rușinează să primească pe Luminătorul Lumii, chiar dacă Lumea a rămas la fel (sub vraja celui viclean), sfruntând, prin propria ei ignoranță, misterul arzător al zilelor de iarnă. Și nu numai pentru atât, ci și pentru toate nedesăvârșirile noastre, acumulate de-a lungul prea multor ani de scindare, vă transmit, pe calea internetului, sincere mele salutări și binecuvântări întru Hristos, Domnul nostru, nădăjduind la o zi fericită, pentru toți, când solzii de plumb ne vor cădea de pe pleoape și inimile de piatră ni se vor topi la auzul glasului Celui ce ne va spune: „Veniți la Mine..., veniți și moșteniți...”, la ziua cea mare a reîntâlnirii – zi ce își reînnoiește obârșia an de an, în zilele de 24 și 25 decembrie.

Cu acest prilej, al vestirii posibilității unui nou început al pocăinței, m-am gândit să vă port în rugăciunile mele și să vă rog ca și voi, la rândul vostru, să purtați pe fiecare dintre cei pe care-i știți sau pe care nu-i știți (indiferent de confesiune și naționalitate) în rugăciunile voastre, pentru o cât mai fructuoasă comuniune cu Dumnezeu și unii cu alții, de vreme ce ne-am înhămat la diversele activități de sacralizare treptată a lumii, împreună cu Hristos, de dragul lui, și nu al vreunui alt motiv, fie el justificabil în ochii unora.  

Vă aduc un îndemn la luptă, nicidecum la odihnă, fiindcă veți avea timp destul pentru aceasta în veșnicia care ne stă în față. La lupta cu voi înșivă, cea mai strașnică dintre toate luptele, la o luptă dreaptă, fără compromisuri, una care să vă țină treji până când pământul va primi ce este al lui, iar Dumnezeu ceea ce este al său, și anume ceea ce a creat în om și (în gelozia-i caracteristică) vrea să țină doar pentru El. Așadar, un război nevăzut în care să repurtați victoria.

Un îndemn special am însă pentru cei care se vor a fi călăuzele noastre în această luptă. Ați ghicit. Pentru păstori. Și-i rog, pe această cale, să nu pregete în a-i cere lui Dumnezeu sfaturile necesare fiecărei probleme, oricât de insignifiantă ar părea la prima vedere. Îi rog să nu se culce pe-o ureche, pe vreun cot ori pe vreun deget, știind că șoferul, atunci când conduce, nu are voie să ațipească. Vă îndemn la veghe, la discernământ, la înțelegere, la iubire.

Se spune că undeva, în Regatul Unit al Marii Britanii, într-o zi de duminică, în biserica goală, o singură persoană stătea în genunchi și se ruga lui Dumnezeu să adune turma risipită, ca s-o poată îndruma pe calea cea dreaptă. Afară, unul dintre localnici arunca cu pietre înspre geamurile pictate ale lăcașului. Neștiind ce se întâmplă și trezit din contemplație, prezbiterul ieși în grabă ca să vadă care era cauza zgomotelor pe care le auzise. Aflându-se în ușă și dumirindu-se despre cine și ce era vorba, îl mustră pe tânărul zevzec ce căuta să nimerească vitraliile cele mai arătoase, și făcu apel la cei ce erau de față ca să-l oprească.

Și unul și altul nu conteneau în lucrarea lor. Păstorul își continua sudalma evanghelicoasă, băiatul nu înceta din aruncatul pietrelor, iar mulțimea se strângea împrejur, mai ceva ca la interviurile televizate. Tabloul era complet.

Văzând că nu răzbește în lupta sa cu necredinciosul, îi ceru lui Hristos să-l trăsnească pe impertinent, ca să se facă dreptate și lumea să vadă atât puterea lui Dumnezeu, cât și a celor pe care El îi ascultă. Pentru că doar așa, credea păstorul, își va putea primi înapoi turma la care râvnise de prea mult timp.

Dar, nu de puține ori, ceea ce-i cerem lui Dumnezeu nu coincide cu ceea ce vrea El. Și, cu toate că mulțimea era din ce în ce mai numeroasă, iar tânărul lăsa impresia că s-a liniștit, iată că Cel Minunat (Ce lucrează prin căi necunoscute nici chiar aleșilor Săi) i-a lăsat pe toți cu gura căscată. În mod deosebit pe prezbiter.

Acesta, visând la pasaje biblice și crezând că Dumnezeu îl ascultă, zâmbea extatic. Doar c-o săgeată luminoasă îl străfulgeră pe loc, și p-ormă să auziră trei cuvinte: Scuze! Am ratat.

Așa că îl rog pe Dumnezeu să nu se mai scuze și să rateze în continuare, folosindu-se mereu de harul său pătrunzător, ca să-i atingă pe toți cei care sunt puși acolo, cu menirea de a ne povățui spre Lumina Vie a Dumnezeirii.

„Între creștini, a accepta să fii numit «părinte» înseamnă să-ți afirmi dorința de a dispărea tu însuți, de a fi golit și deposedat de tine însuți pentru ca paternitatea lui Dumnezeu să poată da curs imensei sale iubiri. Înseamnă a te recunoaște făgăduit, prin jurământ, acestei exigențe care nu reține nimic pentru sine, ci lasă tot spațiul pentru Dumnezeu” (Joseph-Marie Perrin).

O Naștere a Mântuitorul fericită vă doresc! Și nu uitați, cineva vă iubește.  

Al vostru al tuturor, de tot binele voitor

(dar ortodox doar cu numele, căci greu e urcușul Ortodoxiei)

Andrei-Codrin Bucur, Episcop peste mine însumi

†

Cine vine la Mall?

Pășește, pășește, pășește cu un calm artificial, tipic decrețeilor – fascinați de belșugul de dulciuri și de jucării – ce nu pot să spună dacă visează sau dacă cineva le-a pregătit o farsă neinspirată, perpetuându-și, din reflex, siguranța motrică, de zici că și-a dat doctoratul în „știința mersului pe tocuri” – țac-țac-țac!, ca o felină încălțată.

Suspectăm de unde vine, dar dacă ne-a trecut pragul hai să o primim cum se cuvine, se apropie alene, cu aerul condiționat în pletele-i blonde-cerate, e tot mai aproape, cu pulpițele înfășurate-n jeanși și cu sutienul debordând de-o indecență săltăreață, aproape, simt cum mă strânge ecusonul, mai aproape, ca un ghimpe, uitându-se înainte, semn că e stingherită și încearcă să epateze sau, cel puțin, să nu se facă de râs... Ce râs? ce felină? și ce strop de heroină ți-ar opri timpul în loc? Ea se gudură prin preajmă, mai cu foc – nu stă locului.

Știam că va căuta să impresioneze de când am văzut-o intrând în magazin, cu privirea răsfrântă în interior (bárem de s-ar cunoaște pe sine), nu în exterior, cum majoritatea mușteriilor o practică atunci când doresc să-și cumpere pantofiori de sezon; însă ea nu se numără printre cei mulți, ea e unică – ca stejaru-n câmpie.

Și cum se cuvine să abordezi astfel de apariții ale unui character indelebilis, neacoperit nici de masca unui fond de ten, ce amintește de șicul cutrelor preislamice, nici de poziția corpului, prea ferm în clătinarea sa, nici de expresia rigidă a feței ce ascunde o sclifoseală pisicească, și (nici măcar în treacăt) de pantofii bărbătești de velur, în numeroase culori, spre care se îndreaptă, absentă la diversitatea modelelor pentru femei printre care pășește cu un calm artificial, propice tigroaicelor crescute în spiritul emisiunilor lui Dan Negru, adică pidosnice – ca cea de la care am pornit povestirea, ce, cu parolele ei timide, pe limba boticului său încrețit, a dorit să...?

─ Știți cumva unde sunt pantofii pentru femei?

─ Da, pițiponcimea voastră. Tocmai ați trecut pe lângă ei.

⁕

De cinșpe minute îi tot probează, se uită la ei, se uită pe perete, caută un alt model care să-i suscite interesul, se duce din nou în fața oglinzii spălate recent (căci a fost zi de curățenie) și îi privește când dintr-o parte, când dintr-alta, poate că lumina rece a neoanelor este de vină, Vă rog să ne scuzați, însă n-avem lumânări. S-a întors de unde plecase și se așază pe taburet. Urma răsuflării de nemulțumire i se simte încă în atmosferă.

Deși nu-i vorba de vreun rest de ceapă călită, totuși un ingredient sau un produs gastronomic pare să-i fi afectat stomacul. Simptomele unei măcinări lăuntrice i se disting pe muian. Ceva..., o enzimă, o secreție sau un gând îl supără pe bietul om. Se binoclează la ultimele două perechi pe care i le-am adus (după scurtele lui oscilări fizice și psihice de du-te-vino) și mă-ntreabă, cu un aer ce mă surprinde prin franchețea celui care a rostit-o și care-mi așteaptă răspunsul menit să-i astâmpere plămânii obosiți de alergarea-i amorfă:

─ Pe care să-i iau?

I-am indicat pe cei asupra cărora meditase vreme îndelungată în fața oglinzii, fapt ce l-a mulțumit, replicându-mi că și lui îi plăcea mai mult acel model, că îl întinereau prin coloritul lor la modă, ce contrasta cu vârsta sa înaintată, oferindu-i un suflu nou, în trend cu duhul veacului, o nouă înfățișare și, prin urmare, o tărie de caracter pe care o uitase în sertărașul noptierei căpătate în dar, cu puțin timp înainte de noaptea cea mare a devenirii întru soț, unit cu persoana iubită pe cearșaful bine-ntins de pe alcovul amintirilor atât de feciorelnice, încât le pierduse urma, odată cu schimbarea mobilierului din dormitor. Iar acum dădea semne că și le-ar fi amintit, ațintindu-și ochii spre sneaker-șii de piele. Și deschizându-și gura, așa cum prezbiterul își cheamă adunarea la cuminecare, spuse:

─ Îi iau!

Doar trei secunde a durat bucuria omului nevinovat de situația ontologică în care i-a fost dat să trăiască, până s-audă:

─ Nicule, da’ ce ai douăzeci de ani?! Ăștia-s tinerești, n-au nicio culoare, niciun Dumnezeu. Îs groaznici, Nicule. Pune-i la loc și să nu te mai văd cu ei! De ăștia-s treb’e ție? Om în vârstă...

Trei secunde până să vină „apocalipsa”, satanicul gen feminin transfigurat, ființa plantigradă, cu țâțe mici ce atârnau pe o burtă umplută cu venin, tunsă scurt, ca pregătită de lupta împotriva adevărului, cea care a avut influența necesară schimbării de direcție a celui care apucase deja calea dreaptă (cea a fericirii), unica dintre cele o mie și una de căi ale vâslitului prin viața celor o mie și una de fețe ale iubirii:

─ Nu-i mai iau. Pune-i la loc! și s-a-ntors.

⁕

Merg în turmă, niciodată separat. Din dependența neconștientizată față de grupul din care fac parte, li se vădește clasa psihosocială de care aparțin și li se trage, printre multe altele, și îndârjirea de a înainta pe culoarul principal, unul lângă altul, spre zona cu articole de încălțăminte pentru copii, unde tatăl, mama, sora, fratele, bunicul și bunica, și prietena celui ce era fiu, frate, nepot și iubit, se vor opri și se vor posta în mijlocul magazinului, blocând accesul celorlalți clienți, după cum bine am anticipat, și vor începe (prea târziu) să caute, întrebând aiurea, atingând și scoțând din cutii diverși pantofi destinați atenției celui adorat (mira-m-aș de adorarea lor; eventual invidie, detestare...), care este saturat (și asfixiat) de gloata pestriță și compactă dintru care (voia sorții) a crezut că prinde aripi pentru a...

─ Stai jos! Ăștia-s plac? Dar ăștia?... Ce zici de ăștia? Stai că ți-i aduc imediat!

O văd pe bătrână cum caută, năucită, un preț ce era (fie lipit pe cutia pantofilor, fie prins c-un fir de plastic de unul dintre pantofi) prea la vedere. Mă apropii și-o întreb dacă pot să-i fiu de ajutor în dezlegarea enigmei, ea se uită la mine, ca mai toate femeile singure și trecute de șaizeci de ani, care n-au cui să-și verse nici amarul, nici tribulațiile și nici refulările acumulate în cadrul anturajului și familiei pe care încă le mai cinstește. (Ce greu trebuie să fie când ajungi la o anumită etate, după ce ai frecventat bisericile duminică de duminică, post după post, sărbătoare după sărbătoare, și n-ai învățat cum să te spovedești!). Mă analizează de sus (crede că nu-mi dau seama), din cerul ei conjectural, și, când dă să rostească acel cât costă?, un alt membru al familiei – ce căuta cu zor în cutiile din dreptul unei ghete kaki, ridicând capacele, scotocind prin ele, stând pe vârfuri și, din nou, holbându-se în interiorul lor, așteptând și făcându-mă să mă interoghez: Ce truda pantofarului ar fi putut să găsească, dacă nu ghete?! (pe Elodia? pisica lui Schrödinger?) – îmi răspunde în doi peri, enervat de apropierea mea, ca și când era de la sine-nțeles, că nu au nevoie de ajutor, se descurcă și singuri, continuând să cotrobăiască, ridicând capacele de carton și lăsând în urma lui un șir de cutii nearanjate. Iar dacă azi vom avea vreo inspecție neanunțată, știți cine o s-o încurce.

Am lămurit-o pe băbuță cu privire la ce anume nu putea ea să privească, lucru ce a ridicat stăvilarul din fața torentului de frustrări și muțenii forțate:

─ Noi, bătrânii... nu vedem bine. Credeam că prețul e pus pe... Peste două-trei zile voi primi pensia și m-am gândit să... Mulțumesc, sunteți foarte...

Punct. E destul. M-am îndepărtat subtil.

⁕

Între timp, o altă familie, alcătuită dintr-un el și o ea, ce căutau un pantof care să i se potrivească copilului lor, m-a rugat s-o ajut. Am acceptat. E firesc – pentru asta sunt plătit. Căutând un treizeci și trei, printre cutiile de treizeci și patru și treizeci și doi, le-am propus soților, dacă ar fi fost dispuși să se deplaseze, să sun la celelalte magazine ale noastre..., și a le face cunoscută vestea, pe care ulterior au aflat-o, că un treizeci și trei era de găsit doar dacă se grăbeau să ajungă..., deoarece celălalt magazin închidea la ora nouă, și nu la zece, cum închidem noi. Amănunte ce au succedat întreruperea dialogului, de către unul dintre cei trei membri ai primei familii pe care am încercat s-o ajut în găsirea perechii potrivite:

─ Un alt patru’ș’doi? fluturând în dreptul nasului un pantof negru, adus de la raionul de    bărbați.

─ Nu avem. Și-am plecat să telefonez pentr-un treizeci și trei.

Ia ghiciți ce avea acel patru’ș’doi pe care-l ținea în mână și voia să i-l schimb: o urmă de pix, cât gămălia unui ac.

─ Nu avem, domnule! Și nici nu putem remedia situația. Ne pare rău, nespus de rău. (Credeam c-am să vomit).

⁕

Cunoașteți sintagma Black Friday? Ei nu o cunosc. Și dacă știu ceva despre ea, nu știu atât cât să nu se aștepte să le punem la dispoziție o reducere numai de dragul Negrei Vineri. Avem deja ofertele noastre. Plus că reducerile preconizate pentru ziua de astăzi vizează magazinele cu produse electrocasnice și nicidecum cele profilate pe articole de încălțăminte. Nu la noi. Probabil prin alte părți, dar nu la noi.

El umblă țanțoș, ținându-și soția de mână, cu nările larg deschise, adulmecând, aidoma câinilor de vânătoare, oferta pentru care s-a antrenat atâta amar de vreme: Planuri de viitor, o pereche, două perechi, reduceri colosale, o pereche de pantofi pentru fiecare pantalon existent în garderobă, el și soția, și fiica, și pantofi la discreție pentru Zeul Vânătorii, piele la preț de mușama, poate și-o curea (două chiar)..., turmentându-i mintea ce nu pășea odată cu el pe pardoseala prăvăliei din Mall. Un pas de soț bine-nfipt în principii familiale, urmat de un pas de tată iubitor, mândru de progenitura-i oacheșă ca crema de ghete. Era ea albă, dar fondul de ten... 

S-au oprit într-un final ce se anunța comic, a pus mâna pe un pantof din vera pelle și nu i-a mai dat drumul din mână timp de cinci sau șapte minute, cât a durat promenada sa negustorească, printre rândurile de pantofi și bocanci de sezon, ținând de el așa cum stimabila sa soție îl ținea din ochi, așteptând să se hotărască. Lângă ea, fiica lor își butona smartphone-ul, frizând o agonie facebook-istă de dragul aparențelor: Îmi dă like? Nu-mi dă like. Îmi dă like?...

Soțul, un cocoș de supă nobilă, își duse pantoful la nas și trase nițel aer, ca să descopere realitatea care, în toate shopurile c-un astfel de profil, îi este voalată:

─ Sunt din piele? îmi adresă, concomitent cu privirea circumspectă.

─ Da, sunt din piele – și-și trecu iarăși pantoful pe la nas.

Oare ar fi trebuit să-l anunț că pantoful respectiv, la fel ca mai toți pantofii expuși, a fost probat de atâtea și atâtea persoane, cărora – în măreția inimii sale de soț și tată – nici nu le-ar fi strâns mâna, darămite să le miroasă picioarele? Am tăcut. Bine că l-a lăsat din mână.

După ce a probat unul „pe numărul său” s-a apropiat de mine și m-a întrebat din nou:

─ Domnule, ce reducere am la ăștia? întrebare de om laș ce nu-ndrăznește să se adreseze decât oamenilor mici, orice dialog, cu vreun șef sau mai știu eu ce persoană cu funcții de conducere, fiindu-i interzis de factorii de cenzură ai psihismului său de cetățean european... Că omul nostru are drepturi, dar îi este frică să și le ceară, pentru că nu le cunoaște, ci doar și le imaginează.

─ Nici una.

Însă – cunoscând oferta magazinului în care lucrez de aproximativ patru luni, și pricepând cu cine am de-a face – am încercat să-i explic băbește, pentru a evita o tragedie (pentru el nu pentru mine).

La fel ca și în alte dăți am avut dreptate. Se vede că-mi cunosc clientela. Nu am apucat să-mi termin fraza că s-a și întors cu spatele la mine, dând ordine ca să se mai cumpere un produs, unul ieftin, o pereche de ciorapi sau ceva, grăbindu-se spre casa de marcat unde, inevitabil, a fost pus față-n față cu el însuși, dând vina pe mine, că nu i-am prezentat oferta așa cum ar fi trebuit.

A plătit și a ieșit pe ușă, enervat că nu s-a încrezut în el de la început. Simțise că n-avea ce să caute la noi, ca să-și facă cumpărăturile. Intuise el o chestiune în legătură cu șmecheriile negoțului și nu a dat crezare gândurilor. Acum îi părea rău. Sincer, nu avea pentru ce. Își cumpărase o pereche de pantofi de calitate și (bașca) la un preț bun. Dar el nu știa acest lucru. Și n-avea cine și ce să-i mai spună. El știa destule. Le știa pe toate.

Forţat de circumstanţe

CS, AR, RS... unsprezece, punct, Se termină în..., Unde-o fi cutia ciclam cu măsura patruzeci și trei? N-am timp de pierdut, atâta marfă am primit..., iar secundele stabilite pentru orele de muncă sunt insuficiente, Parcă am văzut-o pe undeva, că doar n-a ingurgitat-o vreun client? Însă agentul de pază îmi spulberă monologul:

─ Ajut-o pe doamna că nu-și găsește perechea!

─ Să meargă la Din dragoste

─ Nu se mai fabrică

─ Aaa!... Ș-atunci a venit la noi?

─ Buna ziua! Cu ce vă pot fi de folos?

─ Nu-i găsesc perechea, și-mi ridică pantoful în ochi, Sau aveți un treizeci și opt?

─ Scot treizeci și optul, I-l arăt, îl probează

─ Dar alte modele?...

─ Numai aici, îi răspund, în zona aceasta

─ Mulțumesc mult de ajutor, îmi replică sarcastic, Dar în spate, continuă ea, nu aveți?

─ Care spate, gândind cu voce tare, de vreme ce-n capătul magazinului avem expuse articolele pentru bărbați? Doar aici puteți găsi ceea ce vă interesează, adică pantofii pentru femei,

─ Auzi la el! și-a reluat firul conversațional, Care spate?! Vorbim cu subînțelesuri, tinere domn? Ce tupeu! trăgând după ea odrasla de șapte anișori, căreia îi spune, printre țoc-țoc-urile neșovăielnice ale tocurilor ei de căpriță nemulsă: Data viitoare când venim la cumpărături, să ne îmbrăcăm frumos, că cine știe peste ce băiat cu doisprezece clase vom da,

Așa că mi-am văzut de treaba pe care o lăsasem neterminată și, prin urmare, m-am dus să caut cutia,

Eu vara nu dorm, nu am somn, Zorii zilei mă... doare capul când ușa de la depozit rămâne deschisă, chemându-i, prin răcoarea formată, pe indivizii ce ne spionează prăvălia..., apropiindu-se și privind înăuntru, doară-doară ș-or descoperi (și ei) perechea, neavând nevoie de busolă fi’ndcă se lasă ghidați de soare..., același soare de care i-a fost dor cântărețului ce-l pronunță pe el fără i, ca să moară madaranțili care n-aveau cum să-l zărească la Costinești, fiind plecate cu gândul în India, la cules de ardei, urmând-o pe sora lor care aude voci de bărbați ce intonează în cor: IN-DI-A! Așa că: In-di-a!, cu toate că unul dintre ei, ce zâmbește mereu, chiar și după ce-a fost înșelat, repetă: Iu chil mi uen iu left mi, nau iu luching et a ded men uaching,

Zău, bă frate! Și atunci cum de mai poți cânta? Și mi se face lehamite, și-mi vine să borăsc, Cu atâtea cutii în jur firește că nu-mi va fi greu, poate doar dezagreabil la vederea unor pete ce nu se asortează cu parchetul laminat, măturat în fiecare dimineață, ca să se vadă discrepanța cromatică impardonabilă pentru un astfel de butic cu pipițe cu fundițe și băieți băgăreți ce se cordesc pân’ la Soare și vor s-ajungă pân’ la mare, reluând-o la infinit, iar eu nu știu cine-i oprește și de ce mi-o spun, de față cu toată lumea, pe undele sigure (întrucât prostia n-are moarte) ale antiradiourilor cu viață lungă în ținutul românesc de secol XXI, radiouri particulare cu putere sporită de incubație în tărtăcuța firavă a ascultătorilor și ascultătoarelor ce sunt pulamente vrăjite de fraze de genul: Noi doi știm prea bine că iubirea de foame nu ține, dar să știi că mi-e sete de tine..., ce se prelungesc cu sloganul depreciativ: Tu ești fata care niciodată nu spune nu,

Altfel spus: La întrebarea dacă ar vrea să lingă acadeaua, ea ar răspunde Da, sigur c-ar vrea, fata mea și a tuturora, cea care nu sesizează conotațiile Nu-ului, nediferențiind albul de negru sau partea din față de cea din spate a chilotului, pentru că, după cum ni se relatează în imnul estival: Are ceva-n privire când te vrea,

─ Ce ați dori?

─ Pe maró, dacă aveți...

─ Avem și pe maró, Doriți să-i probați?

─ Da, dacă se poate

─ Bine’nțeles, Poftiți și o limbă de plastic (Aștept), Vi se potrivesc?

─ Rămân ăștia,

Ridic pantofii, îi așez în cutie și mă îndrept spre casa de marcat, cu ochiul minții bleojdit la tot ce mă-nconjoară, la oameni, la neoane, cutii și prețuri rupte, la persoana pe care o servisem și la momentul când ea se pregătea să-și plătească scarpele:

Banii, banii tăi nu contează, Tratează fata cu respect, Fii pe fază!,

casiera primind banii, ambalând produsul și urând, cu zâmbetul pe buze, La revedere și să-i purtați sănătoasă! sau ceva aproximativ, însă melodia rămâne în aer:

Á, á, á, á, à... ta, Á, á, á, á, à... ta,

a sărit CD-ul, ce dracu’?, că deja am ascultat-o de trei ori și n-a trecut o oră de când am sosit la scârbiciu, Și măcar de-ar spune ceva în ton cu euritmia sufletului, Dar nu:

Un băiat analfabet iubește o femeie ce se lasă ademenită de minciuna cu care el încearcă să o cucerească, Și fiindcă se micșorează, iar gogoașa devine minciunică:

Uaci mai sexi gal Corina cum labadab on di dans flor: Á, á, á, á, à... ta, Á, á, á, á, à... ta și tot așa, Și, conștientă fiind, zice ea, de neputința băiatului în cele „spirituale”, nu contenește cu metoda pedagogică: Á, á, á, á, à... ta, Á, á, á, á, à... ta, încercând să-l revigoreze pe flăcăul cu vilă în Hawaii, ce la rândul lui îi zice, cu pantalonul pe vine:

Cât de departe..., cât de departe..., muncit, pe de-o parte, de gândul că amicii săi îi strigă: Haida, haida, haida..., la bere, bere, bere! și, pe de altă parte, de glasul hodorogit al unui obsedat sexual care îi rostește cadențat: Aim gona bum-bang-bang uit ior badi yo!, Și v-ați dat seama că băiatul era pederast și-i plăcea să nege, și de aceea Corina îi tot explica, ca la grădiniță, cum s-o facă fericită, și el se făcea că nu pricepe,

Țapă! Lui îi plac buzele posterioare, Nu-n zadar a intuit Corina că e analfabet și din acest motiv ascultă CUR FM, unde se difuzează numai hi-hi-hituri, V-ați prins? Hituri? Lovituri, vasăzică...

─ Bună ziua, Aveți espadrile?

─ Nu avem

─ Și nu mai primiți?

─ Nu știu, domnule,

Deși știam că-i „băiețel”, Am conchis la finele piesei difuzate, de același radio obscen, pe mixul lui Dj Darts: Hei, hei, hei, hei, hei, hei, hei, hei..., ghivit, ghivit, ghivit tu miii! La ochiul maró, normal, Numai hiiiiituuuuri (nu ne-au păcălit), reiterându-le din oră-n oră, ca să nu le omitem, să nu care cumva să nu-i mai ascultăm, să li se usuce mucoasa...,

Colega mea debitează: Există o scăpare!, și anume să se alăture celor de la MOJIC FM, RADIO NUMERAL sau SINCOPA FM, acolo vei găsi cea mai bună muzică de ieri și de azi,

Dar aceeași în fiecare zi, În consecință, să dea Dumnezeu ca ei să-și transmită reciproc șlagărele, cu butonul de ON AIR pus pe OFF, fără ca noi să știm de activitatea lor „muzicească”,

Dacă și acești diletanți sunt DJ, iar noi le acceptăm această titulatură, atunci vai de noi, în ce hal am ajuns! La fel ca fata de mai sus, de nu putem deosebi eufonia de cacofonie și moartea de viață, și începem să urlăm: Și-mi vine câteodată s-arunc cu grijile, problemele... sus în aer (pauză), sus în aer (pauză),

Serios?! Și cine o să ți le prindă?... Vor cădea înapoi, fiindcă nu te-ai prins de ideea de Muzică, tu și cei ca tine – pungași supraevaluați, De-abia aștept să ajung acasă și să vă închid gura cu un singur clic pe butonul de eliberare internautică,

Și eu pot să scriu cum scrii tu: „În loc să stai în mâini și-n cap să faci un ban / mai bine nu ședeai cu curu’ pă pian / probabil izbuteai să interpretezi o țâră de Chopin / așa ești doar un sinonim pentru Salam”, Vezi?! E simplu, Prin urmare, marș spre EXIT!, în rând cu ceilalți „artiști” ghiontiți aluziv, ai trenulețului uman din care, în scurt timp, vei face parte,

Cum! Nu știai? Eu nu te-ascult decât forțat de circumstanțe, iar când mă văd scăpat, mă spăl cu șapte ape, Cât despre ce cânți tu și cei ca tine, mai bine lasă, Toate la timpul lor, Pentru unii chiar azi, pentru alții niciodată.

Să ne rugăm Domnului

Am plecat cum plec mereu (mă știți deja, sunt un călător iremediabil), mânecând cu mânecare adâncă spre biserica din satul în care urma să particip la slujba de duminică dimineață. În bătaia soarelui somnoros ce mă aștepta de după dealul din curba șoselei pe care, cu băgăjelul în spinare, m-am încumetat să merg, visam la lumea veche, dar neuitată, a așezărilor din Țara Moților.

Pe șosea, puține mașini. În dreapta mea, un râu de munte, menit să-mi accentueze simțirile credinței către ceea ce urma să mi se-nfățișeze înaintea ochilor dornici de o liturghie ca la țară. Voiam să aud cum vor cânta femeile îmbrobodite, să văd cum va ieși popa cu sfintele daruri, cum se vor închina enoriașii, ca și când s-ar fi înțeles dinainte, cum se pleacă și se ridică capetele, mâinile și banii pentru cutia milei (Domnu’ să primească!) – gesturi ale zonei în care urma să pătrund din motive de lealitate matinală față de hotărârea luată, și anume să iau parte la o comuniune bisericească, nouă pentru mine. Nici prin gând nu-mi trecu că o să-ntâmpin o nesimțire crasă legată de viața Bisericii, cea despre care citisem că e una în duh (martoră și participantă) cu cea a lui Hristos (Mântuitor, spun textele biblice), cel care a făcut posibilă coborârea lumii de sus în cea de jos, a universului credinței în mlaștina disperării. M-am trezit, ca prostul ce nu pricepe gluma, într-o lume certată cu Dumnezeu.

Ajuns în fața bisericii, le-am abordat pe cele două băbuțe care stăteau, ca mine, privind la cer, martore ale întârzierii Împărăției.

─  Bună dimineața! N-a-nceput slujba?

─  Nu, nu.

─  Și unde-i preotul? A venit?...

─  Ba! schițând un zâmbet. Aveți treabă cu el?

Cu Dumnezeu aș avea eu treabă, am spus în gând, fiindcă gura fu mai deșteaptă și se stăpânise la timp.

─  Nu. Eram doar în trecere.

Am așteptat douăj’ de minute, după care am reluat.

─  S-a mai întâmplat să întârzie?

Iar ele cu calm și c-un soi de uimire 

─  Ei, o fi-ntârziind și el ca tăt omu’, dar treb’e s-apară.

─  Și stă departe de-aci?  

─  Sus pe vale, prima casă, pe partea dreaptă. Dar dacă nu vine pân’ la unșpe, nu mai vine deloc.

─  Păi cum așa?... Vine cu mașina sau pe jos?  

─  Nu, pe jos, că n-are mașină.

Am mai așteptat vreo două-trei minute, timp în care s-a apropiat de noi o altă femeie. Îmbrăcată elegant – cu ușoarele-i loviri de tocuri – a trezit în mine întrebarea dacă n-o fi chiar doamna preoteasă. Unde mai pui că ne-a întâmpinat cu un salut (pe care l-am uitat) și c-o afirmație (pe care am reținut-o):

─  Păi popa e plecat la hram la mănăstirea M. Îi cu episcopu’ și cu ce’lalți preoți.

─  Și a anunțat pe careva că n-are să mai vină? simțind că ne ia de proști și că va răspunde, ca-n filmele cu Stan și Bran, că, desigur, a anunțat-o pe ea.

─  Păi s-a-nunțat, cu vocea ei cristalină, asemenea râului din apropiere.

─  Unde? Când? Și, atunci, oamenii aceștia (luându-i în considerare și pe cei care urmau să sosească) de ce-au venit la biserică?

─  S-a anunțat din gură-n gură. S-a anunțat de ieri. Dar aveți ceva treabă cu el?

─  Nu, doar așa... Voiam să văd cum e slujba la sat. Știți..., eu vin de la oraș. Și..., mă rog, asta este. Poate altă dată.

După ce mi-a explicat cum pot să ajung la mănăstirea M., am rămas să fac autostopul pentr-un scop de zile mari: participarea la o liturghie arhierească în incinta unui lăcaș plin cu chipuri îngerești, nu atât de renumit ca altele, dar bine cotat în zonă, și nu în orice zi a anului, ci chiar de prăznuirea Sfinților Români.

Dar șoferii nu și-au oprit mașinile ca să mă ia cu ei, în drumul lor, pe șoselele Grădinii Maicii Domnului. Erau ei mânați de sângele veritabil al unui neam de războinici, apicultori și mari iubitori de adevăr, dar acesta nu s-a manifestat în rotirea volanelor. Fapt ce m-a făcut să cred că în spatele lor nu erau românii noștri, veșnic săritori, ci șoferii străini oferiți de Providență ca să-mi încerce credința.

Obosit, m-am întors de unde pornisem, nu înainte de-a telefona unui prieten, certat și el cu soiurile rumânești de tristă amintire și de a-i relata cele pățite. La care el, cu franchețe, mi-a replicat că e o problemă de administrare, de logică, de gândire și de credință, în cele din urmă. Așa-i, am continuat, dar dacă eram în locul acelui preot, iar episcopul m-ar fi chemat la hram, fără să-mi găsească un înlocuitor, l-aș fi refuzat, cu tot fastul ceremonios al slujbei arhierești pe care l-aș fi pierdut de dragul sau din obligația, neplăcută uneori, de-a sluji pentru trei babe, câțiva moși și-un băiat de oraș, de vreme ce nu slujesc numai lor, ci și mie însumi, și tuturor oamenilor de pretutindeni, și nu în ultimul rând lui Hristos, cel care m-a uns, din vistieria Treimii, cu a sa ungere, ca să-mi păstoresc turma până la moartea ce nu a survenit încă, luptându-mă pentru cea din urmă oiță ce s-a transformat în căpriță și confundă iarba cu mătrăguna și apa dulce de izvor cu țițeiul, de zice că-i Cola, încercând – pe cât mi-a fost dat să primesc – să plinesc vremea liturgică a epifaniei credinței Bisericii, luptându-mă cu timpul istoric, din al cărui păs am să mă ridic, în rugăciune, și-am să rup cerurile prin invocarea Duhului Sfânt, și-am să aplic legea cuvântului, precum și pe cea a credinței, de acolo, din micul lăcaș de cult, păstorind și profetizând în misiunea pe care o am, aceea de a-i aduce, de a-i menține și de a-i veghea pe cei încredințați mie de Domnul, în încercarea lor de a atinge Absolutul, așa cum i-am primit și cum ei continuă să fie, în cioareci sau catrințe, cu unghiile curate sau cu doliu sub ele...

Pe mine cade sarcina de a releva, într-o primă fază, lucrurile noi de sub soare și de a spăla ochii celor ce nu le văd, de a le da hrana necesară transformărilor lor lăuntrice (nu mici și bere), urmate de dezbrăcarea hainelor vechi și purtarea celor noi, țesute de Duhul Celui ce a venit și are să mai vină, de Cel ce se dă spre hrană la fiecare sfântă liturghie, pentru ca tot cel ce cere să primească – adică și cel de la țară, și cel de la oraș, și cel din parohie, și cel din mănăstire –, ca să nu flămânzească în casa pâinii și apoi să aibă motive de dezvinovățire în fața acelui plenar: pentru ca toți să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină...

Pe când aici erau nevoiți să stea la Ia-mă, nene! ca să ajungă la liturghia în care, un sobor de preoți ce și-au abandonat parohiile (să nu faci ce face popa!) slujea într-o mănăstire de dragul sărbătorii naționale, vezi doamne, a creștinilor români.

Prin urmare, frățioare, iată-mă din nou pe drum, liturghisind cu tine la telefon, ratându-mi întâlnirea „epocală” cu sfințenia satului românesc și cu etosul unui spațiu prea des lăudat de utopiștii paseiști care-și scriu memoriile pe zidurile pline de urină ale blocurilor sătule de vacarmul orașelor ce privesc spre viața de la țară ca la cea mai sigură scăpare... O fugă și nimic mai mult.

Mă auzi?

Stai liniștit, a continuat el. La oraș e la fel. Când arhiepiscopul nostru îi cheamă pe unii preoți la mănăstirea B., în bisericile lor nu se mai slujește defel. Așa-i peste tot. Așa cred ei că-i normal.

Măcar un lucru să ne unească, mă găndeam în timp ce călcam asfaltul fierbinte al șoselei naționale. Dacă nu-i unul bun, e unul rău, pentru că e modul în care am fost învățați să trăim, noi, românii: să ne coagulăm în jurul suferințelor pe care noi înșine ni le pricinuim.

Mi-am aprins o țigară, iar ea îmi afumă iuțeala minții. Se pare că dracul, a cărui iarbă o vărsam deja în plămâni, nu stătu mult pe gânduri și-mi trimise un gând de petrecere: o scrumieră în formă de mitră, în care presăram cenușa unei iluzii, folosindu-mă de cele trei degete încărcate cu semnificații creștine, în vreme ce contemplam și încercam să mă lupt cu gândul ce transforma mitra într-un potcap ascuns printre corolele galbene și violacee ale florilor de pe pământurile sălbatice ce mărgineau șoseaua neagă, în timp ce eu, la bustu’ gol, mă rugam Domnului să nu leșin de căldură.

Visam la apa din frigider, la dușul rece pe care urma să-l fac, la înghețata cea de toate zilele, la cărțile din bibliotecă, la internet, la un documentar cu flori pe care doar călătorul singuratic le poate admira, un cadru intim al întrebărilor ce merg direct la rădăcină, ca secera culegătorului năimit cu ziua, și mă-ntrebam cine m-a pus să plec dis-de-dimineață și să mă-ncred în alții, când e ușor să fii ceea ce nu ești, mai ales că el nu se-ncredea în ei, pentru că-i cunoștea pe toți și nu avea nevoie să-i dea cineva mărturie despre om, fi’ndcă el însuși cunoștea ce era în om...

(2) Din jurnalul surorilor mele triste

De două săptămâni sunt la A. Mai exact, la Mănăstirea A. Situată în apropiere de C., undeva după B. Razele soarelui se unduiesc printre dealurile borțoase care nu-i dau de ales. Nici măcar lui. Forța lor e implacabilă... statuată de veacuri.

A plouat în marea parte a zilelelor ce se unesc cu nopțile în aburul emanat de aceleași dealuri. Ele nu se smeresc în fața omului. De fiecare dată când ies din arhondaricul anexat stăreției (de unde un ochi mă privește – trezvitor și deopotrivă adormit de căldura unei minți năimite la zdroaba muncilor ascultării) nu este să nu le surprind măreția tăcută a șoldurilor mângâiate de vânt și udate de ploaie sau să nu le contemplu graiul pietros, rămas după lovitura râului.

Ceața spectrală pare a fi – ca și când ar sta la pândă, fumând întruna – unul dintre spiritele blânde ale locului. Îmi ademenește privirea și p-ormă mi-o pierde într-un departe, cât mai departe, pe care doar Dumnezeu îl cunoaște. Cum tot acolo te pot duce și fetele care mai poposesc pe aici, cazate la doi-trei metri de ușa chiliii mele, lăsând în urma lor un parfum dulce-muheresc (am înlocuit i-ul din motive evidente) cu care era să mă intoxic de câteva ori, în încercarea mea de a mă bucura de-o toaletă neocupată. Slavă Domnului, că cei de la mănăstire nu s-au gândit să blocheze ferestruica cu vreo icoană sau cu vreo carte de cult, cu scopul de a-mi obtura vederea în exterior (spre lumea desacralizată) și a-mi lărgi orizontul interior – unde-i adevărata împărăție, cea demnă de-a fi contemplată!

Fete din soiul neîmplinit și neliniștit al postmodernismului (care nu postește) de toate zilele: cu batic și fără, cu fuste târâie-preș sau cu pantaloni lărguți-drăguți, high-tech sau de la coada vacii, bucaleștence, albaneze sau de peste hotare. De toate pentru tot ochiul care, după cum vă spuneam, ațipise de la căldură.

Cu câteva zile în urmă am vorbit cu una din București, glosând, ca de fiecare dată, pe marginea ideilor ei frumoase despre unu, doi, sau cei trei copii pe care vrea să îi aibă, și despre Familie, Biserică, Iubire ș.a.: „Foarte frumos, sora mea, dar să știi că bărbatul e poligam prin definiție și..., știu, știu, n-am să-ți repet acest lucru în fiecare zi, dar ar fi trebuit să-l știi deja”, și un nod în gât, și-o posibilă decepție, și un zâmbet, și-un „Ne vedem mâine!”, iar a doua zi, toate bune și frumoase, că dé, în seara aceea îi făcusem focul, ca să poată să facă duș ca toată lumea, „că așa-i, uneori, la mănăstire, surioară.”

O fată drăguță ca o măicuțâță... a venit ca să se bucure de liniștea spațiului sacru și a dat peste dracu’. Dar ce să-i faci? Așa e-n lume: când vrei să le drăgălești nu le găsești chiar dacă le cauți cu lupa, iar când, cu lupa-n soare, ți-ai dat foc la valiză și ai plecat de nebun la mănăstire, atunci le pune michiduță să te caute, cu inima (vezi Doamne) la Tine, dar cu mintea la stamina lunguiață a garofiței.

Ce-i drept, nu mi-ar strica o „zbenguială legală”, mai ales acum, în sub cincisprezecile grade câte-or fi afară (iar dacă Natura e mama noastră a tuturor, de ce fug oamenii de ea și își concep progeniturile între betoane?) Stați liniștiți! Ați citit bine. Dar toate la rândul lor, iar în cazul în care nu va fi să fie pe lumea aceasta (îmi zic în gând, fiindcă mi-e teamă să le-o spun în față) va fi pe lumea cealaltă. Și vă promit, dragele mele, că n-am să uit de voi și am să vă iubesc pe toate, cum oi putea.  

Nu mă plâng și știu că între două nu mă plouă, dacă amândouă au câte-o umbrelă, când pe cer s-au adunat nori grei de Nimbostratus, iar ceața s-a lăsat atinsă, ca de-un sfârc udat de rouă, de sabia lui Tarquinius Sextus... și m-am trezit făcându-mi cruce, pentru a primi puterea de a-mi stăpâni poetizarea erotică.

Jurnal

O zi ca oricare alta. Mai, 2012:

Sunt într-un pantalon scurt, șlapi, ș-un tricou fără mâneci. Tocmai ce am ieșit de la baie. Bat la ușa fetelor și îi spun celei care a deschis ușa, că poa’ să-și ia apă de băut din bucătărie (cea de la robinet nu este 100% potabilă). Îs niște bidoane albe de plastic și-un vas mare de sticlă. Dacă vrea să-i spună și colegei de cameră, ca să știe de unde... Se uită la mine de parcă i-aș fi violat sfințenia costitutivă (Doamne, iartă-mă!) firii sale pudice și îmi apropie ușa de față, închizând-o brusc în stupoarea tâmpă a chipului său rănit (trezit din rugăciune?) probabil de prezența mea. Întorc spatele și cobor să vorbesc cu fratele Florin. Acesta mă întreabă dacă nu mi-e frig, văzându-mă îmbrăcat sumar, și-mi spune:

─  Aaaa! tu ești sportiv, Andreiule.

─  Sunt, sunt. Mă lupt cu...

Duminică, 20 mai, 2012, 8:37a.m.:

Sunt treaz de la ora 6:00. Unul dintre pelerini, cel care a dormit deasupra mea (paturile sunt etajate), a susținut un concert de sforăieli matinale, rugându-mă, aidoma unei soprane wagneriene, să-mi iau tălpășița și să plec pe terasă unde... acum stau și scriu în jurnal cum scriu eu în jurnal despre ceața galactică, ce acoperă dealurile din jurul mănăstirii, despre F. Chopin care-mi cântă, din dreapta, prin boxele laptopului: „trip-blu-blu-bleum... pic-pac-pi...”, și despre unul A. Camus care-mi vorbește din stânga, prin gura mică a unei ediții liliput la Mitul lui Sisif: „Nu există destin care să nu poată fi depășit prin dispreț.” În mijloc stă jurnalul, iar clopotele au început să bată, turbate, ca zorile apocalipsei: Ceasurile... Sfânta liturghie... Veniți... veni... ve...! Și de ce să mai scriu, când ar trebui să fiu deja alla chiesa? Simplu.

Scriu și despre plecarea mea la toaletă, și despre bătutul în ușă, și despre răspunsul venit după ce am apăsat clanța ce nu m-a ajutat prea mult, căci era încuiată. Iar vocea de dincolo de ușă, ce rostise un sfios „Imediat” după vreo 5 secunde, e  posibil să fi fost vocea tipei de aseară. Și, dacă mă mai gândesc mult la ea, s-ar putea să am dreptate și-am să scriu și despre treaba asta.

Precum și despre faptul că mă uit la foile pe care le-am primit de la o femeie care-și caută un partener pentru veșnicie, una ce poate să-nceapă și mâine, chiar și dintr-o mănăstire. Iar pe una dintre foile scrise de mâna ei, găsesc următoarele:  

„Măn. Frăsinei / Com. Muereasca (Vă amintesc că la Frăsinei femeile nu au voie să intre, mănăstirea fiind în duhul avaton-ului) / Protosinghel I... / 10 lei pentru 40 de liturghii (Mi-a spus că pot să-i trimit banii și prin poștă) / Ierom. D... / Ierom. I... / Vineri de la 11 la 13, Sf. Maslu / Du + Sf. Sărbători /… (Numele femeii) / 0744... (telefonul celular) / 02... (telefonul fix) /... (adresa de e-mail) /... (Localitatea, orașul, strada și numărul)”

Am mai primit de la ea și două rugăciuni, „Rugăciunea tinerilor care vor să se căsătorească” și respectiv, „Rugăciunea pentru căsătorie”.

Chiar mai-nainte, în timp ce scriam, o femeie a intrat de două ori în cameră, prima oară când a vrut să intre la toaletă și a greșit ușa (se iartă), iar a doua oară când a ieșit de la toaletă (se iartă, dar nu se uită). Ce pot să spun? Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Deși sper, ca cea care a intrat să nu fi fost femeia cu foile.

E adevărat că pentru unii (și eu de ce aș fi o excepție?) aceste probleme legate de căsătorie și de viața de familie sunt mai profunde decât aceste fragmente comice pe care vi le-am expus. Doar un lucru nu trebuie uitat în viață, unul pe care l-am primit în dar și pe care-l ofer, scos mintenaș (ca un iepuraș) din paginile ultimelor zile ale acestui jurnal:

„O lege inumană și supraomenească cârmuiește pământul și dacă vrem s-o stăpânim, s-o suportăm, trebuie să ne înfrângem inima.”   Nikos Kazantzakis

Probabil că nu ne-am înfrânt-o destul.  

Slavă lui Hristos pentru toate!

                                                                                                             Mănăstirea A., 11:30 a.m.