S-a mai sinucis un asistent medical. De data asta
e vorba despre patronul unui Serviciu de Îngrijiri la Domiciliu. Arădenii sunt
în „șoc”: cu câteva zile-n urmă, postase pe FB că prietena lui era gravidă, părea
fericit, n-a dat niciun semn c-ar fi avut necazuri, anul acesta s-a arătat foarte îndrăgostit și plin de viață (adevarul.ro).
Rețeaua de socializare a lui Zucki s-a umplut imediat
de condoleanțe (hilare și vulgare, dar în ton cu mirajul autistic în care,
lipsiți de orice preocupări eliberatoare, se scaldă terrienii) – mesaje de adio
pe căi virtuale (sic!), ce, frizând penibilul penibilului, devoalează relevanța
existenței umane (micime, falsitate și disimulare), în răspărul realităților
tabloide, imanente culturii mainstream,
în care, malaxor autocrat, ne agrenăm, liniștiți & afectați, energiile,
simțurile, talentele.
Îmi povestise D. că, pe vremea când fusese angajat
la firma răposatului, nu primise suma integrală din remunerația alocată lunar, în
funcție de cantitatea muncii prestate
în folosul pacienților. Motivul: „Păi tu lucrezi de la șapte dimineața la șapte
seara, însă io n-am cum să-ți plătesc orele petrecute în mașină, în așteptarea
comenzilor. Este timpul tău, în care faci ce vrei. Asta-i situația”.
Acum aud că eroul pandemiei, care ar fi fost găsit într-o baltă de sânge
(aradon.ro), își extinsese afacerea în Oradea și Botoșani, și intenționa să
deschidă o filială în Timișoara. Deci, se poate.
Titlurile publicațiilor online sunt grotești: „S-a
sinucis în seara de Mărțișor” (criticarad.ro), „Sinucidere ciudată” (stiripesurse.ro).
Și tăt boborul se crucește: „Cum de s-a
întâmplat așe ceva?”
Bomboana de pe colivă îi aparține gazetarului criticist
Lucian Valeriu, care (cu speranța certă că antimartirul o să-i răspundă de dincolo) își trântește pe pagina
feisbuchistă regretul: „Offf, Ionuț... ce mărțișor negru ți-ai ales... – alean
exclamativ, succedat de emoji-urile față
tristă și două mâini împreunate
pentru rugăciune”.
Comentariile fac deliciul analiștilor sociali,
instruiți la Universitatea Mocrea. Cum majoritatea compătimitorilor se întrec
în dedicații funerare pompoase și lacrimogene, peisajul isteric e cât se poate
de savuros:
„Prietena, nu soția, l-a anunțat că e
însărcinată... Poate n-avea legătură cu el. Sarcina...”
„Motivul trebuie să fie unul serios să faci așa
ceva”
„Din păcate cred că a vrut doar să se drogheze și
a greșit doza (se presupune că și-a injectat morfină, a leșinat și, căzând, s-a
lovit la cap)”
„Alt prost... Să te sinucizi e la îndemâna
oricui... Să rezolvi problemele, să ai succes în viață, prea complicat pentru
creierul lui mic”
„Nu îmi vine să cred!”
„I-am dedicat un scurt fragment în noua mea
carte... Pfff... Era atât de fericit și emoționat, când l-a citit... Îngerii
să-i ducă sufletului lui minunat, în lumina veșnică!!!”
„Un super om...”
„De ce?oare de ce prietenul meu drag”
„Drum lin spre îngeri, maichi! Mult prea repede ai
plecat dintre noi...”
Și, desigur, inflația urărilor consacrate în caz
de suicid:
„Dumnezeu să te ierte...” și „Dumnezeu să te
odihnească...”
Că pramatiile de astăzi își întocmesc singure
dosarul pentru arhiva nemărginită a Securității, nu mai constituie un fapt care
să mă îngrijoreze și, cu atât mai mult, să mă mire întrucâtva. Dar să-ți negi
gândurile, substituindu-le cu reflecții pozitive (ca să fii în rând cu
tendințele politizate, până la vomisment, ale vremii), să pătezi memoria unei
persoane dintr-un orgoliu debordant și dintr-o nerăbdare morbidă (cu scopul
precis de-a acumula un număr satisfăcător de like-uri, via dopamină-serotonină, în cadrul sistemului motivație-recompensă),
să te afișezi ca un partizan al nemuririi exclusiviste, să dai indicații cu privire
la ce anume s-ar fi cuvenit să execute
un consângean, să te indignezi de dragul artei (și-al efectului ieftior) doar
fiindcă te simți abandonat și n-ai curajul să ceri ajutor (dar, în paralel,
faci paradă de bunăstarea ta afectivă, de echilibrul tău lăuntric, în ceea
ce-ar trebui să fie un blocaj mintal, o răsturnare a orânduirii lucrurilor, un zid
în care Dumnezeu să dea cu capul; adică te dai de gol) și vrei cu orice preț să
te bagi în seamă, și nu-ți pasă, bașca, o spui și-n văzul gloatelor molatice – no
la asta nu mă așteptam din partea unor creaturi ce pretind că au înțeles eterna imaturitate la care am fost
condamnați, de când ne-am lepădat amniosul, și că au prins șpilul acțiunilor de
autosubminare pe care le săvârșim permanent, în ciuda îndemnurilor la „trezire” și „emancipare” scrijelite pe toate gardurile.
Ei bine, nu. Întrucât societatea pe care o știm nu
e decât un „proiect de viață” elaborat chiar de însuși rodul acestui proiect –
omul. În consecință, orice fenomen pe care ne propunem să-l explicăm, vine deja
echipat (din atelierele minții) cu un manual de utilizare și întreținere, având
instrucțiuni clare, de la care (Ferească-te Sfânta Providență Dihotomică: Partidul și Biserica!) n-ai voie să deviezi. Dacă o faci, ai toate șansele să
ți se rescrie biografia, în funcție de apartenența concretă (nu doar scriptică)
la „planul hagiografic al secolului”. Și, de teama unei abateri (mai degrabă, din
cauza unei jene), te conformezi negreșit.
Că
ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă nu-și
etalează în public goliciunea sufletului? Sau ce-ar putea da el în schimbul flatării egoului său?
Că
cel ce se va rușina de Mine și de amendamentele Mele, în neamul
acesta desfrânat și păcătos, de acela
și Carta Națiunii se va rușina, când se
va aplica întru slava sa, a fondatorilor
ei și a pioșilor și exigenților tehnicieni.
Îți actualizezi statusul, și se rezolvă.
