O autoare care, sub efectul fistulizant al unui procedeu
aparent rigid și cu o încredere dezarmantă în virtuțile destăinuirii oneste (tot
mai rară printre versuitori), tapetează hipocoristic paginile unui volum confesiv
ce încastrează, în straturi narative de suprafață (exoterice), o frază deloc
intricată, cum observăm în peisajul din ce în ce mai inextricabil al strofolog(h)iei
românești contemporane.
Lipsită de ecolalia emulilor up-to-date (și up to no good)
ai te miri căror futuriști într-ale literelor, poezia Ramonei Boldizsar îți reglează
concomitent toanele „avangardiste” ale inimii & minții, aducându-te cu
picioarele pe pământ, de fiecare dată când capul ți se pierde printre norii zugrăviți
sublim de pictorii unui secol ce se îndepărtează abulic de chestiunile
esențiale ale periplului nostru efemer – de ceea ce (ne) doare.
noi
visele tale sunt un roman de zamiatin
ale mele nu există – mă întind în pat și mă
trezesc
ca și cum nu aș fi dormit, tavanul alb cu trei
pete (urmele unor
țânțari morți goliți de sângele nostru uscat)
ne întâlnim undeva la mijloc
– tu cu povestea realităților tale
eu cu ficțiunea despre toate lucrurile care
n-au existat până am început să le gândesc
(lucrez din inconștientul inaccesibil care mă
hrănește
ca pe un maidanez
un câine fără stăpân abandonat în câmp la mila
unui
colț de pâine uscat).
îmi acopăr urechile să nu mai aud zumzăitul
oboselii
tu dormi în secvențe scurte de rem și-mi
povestești despre
aripile gigantice rupte în vidul neființei
despre exploziile gigantice care mi-au sfârșit și
ultima fărâmă de
creativitate
visele tale te turmentează și compensează
ești spectatorul dezastrului și creației iar eu
rămân undeva pe din afară, mișcându-ți umărul în
somn și
șoptindu-ți
Sunt
aici
