Cea dintâi impresie, după ce-am parcurs volumul, a
fost o evocare a „Mandalei” Cătălinei
Ninu și a „Cărții Memoriilor”
(tradusă la noi Apocalipsa Memoriilor)
a lui Péter Nádas, autoarea acestui vers fluviu (ce se revarsă peste șaizeci de
pagini) sertisând cu precizia maniacală a unui bijutier, piatra din capul
unghiului ei poetic.
Abordarea narativă pare să nu fie decât o confidență
curativă, întreaga structură prozodică axându-se pe efortul de a gestiona
claritatea dezinhibării într-un demers liric à la Alexandru Mușina (ar afirma
unii), și anume poemul lung.
Cristina Stancu își începe „ședința” prin recunoașterea
vulnerabilității în fața unei existențe amăgitoare („primul strat al pielii
este țesut mort/îl folosim pentru a atinge” – p. 57), utilizând un element lacustru
(cu rezonanțe adânci în activitățile arhetipale în plină desfășurare din
arealul mioritic literar): „am visat că munca noastră era să dormim în fiecare
noapte în mijlocul apelor” (p. 7), pregătind cititorul pentru avalanșa de „asocieri libere” livrate exemplar, adică
fără nicio reținere, semn că „pacienta” își stăpânește bine meseria.
Inserez aici câteva mostre concludente:
„bătrânețea
ca pierdere a identității celulelor
procesul
de îmbătrânire declarat boală
moartea
în curând tratabilă cu pastile” (p. 8) – interesul pentru formula unei imortalității deloc utopice, pe
care, la adăpostul tehnologiilor eugenetice, posteritatea o va poseda cu orice
preț.
„...am
interpretat greșit evoluția, prosperitatea
și
fericirea aglomerează arterele” (p. 9) – falimentul lor de până acum.
„pentru a
exersa
asemenea
maeștrilor zen
îmi
repet că orice pot ține în brațe nu există” (p. 10) – preludiul unei experiențe luminate (tema centrală a sesiunii terapeutice) ce nu se
mai termină, amânând climaxul, vindecarea.
„micul
impuls electric pe care-au fost construite
cuvintele
mari imediat după crimă” (p.
11) – ipocrizia inepuizabilă a omenirii.
„ce faci cu
viața ta nu contează cât a trece peste ce faci cu viața ta” (p. 14) – progresismul
redus la o reevaluare a unei apoftegme sartriene de căpătâi: „Nu suntem bulgări
de lut, și important nu este ceea ce fac alții din noi, ci ceea ce noi înșine
facem din ce au făcut ei din noi” (Saint
Genet, comédien et martyr).
„într-o zi
vom înțelege cu adevărat cât de slabi suntem
chiar
și împreună” (p. 16) – sinergia
ratată a umanității.
„sicriele
unde dorm oameni vii în hong kong nu contează” (p. 18) – două linkuri pentru
lămurire: https://www.nationalgeographic.com/photography/article/hong-kong-living-trapped-lam-photos
și https://www.theguardian.com/cities/gallery/2017/jun/07/boxed-life-inside-hong-kong-coffin-cubicles-cage-homes-in-pictures.
„schița
originală a camerei de gazare și a crematoriului seamănă cu
mâna
unui robot cântând la pian” (p. 20) – cine zicea că nu mai avem nevoie de metafore?
„aș vrea să
am o limbă maternă rară pentru a explica diferențele
ca
omul care s-a simțit mereu mai înalt și umblă pe picioroange
doar
pentru a fi el însuși”
(p. 27) – un excurs în interiorul problemei care ne frământă pe toți: (ne)acceptarea
propriei persoane (propriului „eu”), inerentă
apartenenței de grup și colectivismului vertical.
„când mă
întâlnesc cu toate româncele la țigară
vorbim
despre vedete românești vremea frumoasă din românia
dorința
de plecare și planurile de a deveni coafeze” (p. 33) – o altă fațetă a perspectivei „diamantine” a exilatului.
„scriu prea
des cuvântul vital însă
nimic
nu mai e atât de important încât să amenințe” (p. 36) – resemnarea în calea inevitabilului
tăvălugul biologic.
„în timp
învățăm să fim mai răi cu noi înșine decât ceilalți” (p. 38) – nu degeaba
titlul volumului se numește Apără pe
cineva de tine.
„...cadavrul
meu plin cu porumb de floricele în
crematoriu” (p. 55) – umorul este un indiciu al
sănătății mintale; pacienta este pe drumul cel bun.
„locuiesc
într-un sistem de oameni
care
înlocuiesc obiectele” (p.
59) – tablou cioranian: „Să n-ai cui să spui niciodată nimic! Numai obiecte; nici o ființă” (Amurgul gândurilor).
Cristina Stancu ia foarte în serios lumea în care
trăiește. Dezinvoltura cu care ne-o relatează e o dovadă a unei profunzimi
asumate, nicidecum o slăbiciune specifică naivității adolescentine, lucru ce
transpare la tot pasul, expozeul ei funcționând aidoma unei (neuro)imagistici
sociale, developate în starea hipnopompică pe care încearcă să ne-o imprime și
nouă.
„...metodele noastre de a ne demonstra că
în spatele paravanului printat nu mai rămâne
nimic de reprodus în afară de noi
ca formele atât de precise ale lucrurilor
contururile naturii adaptate la normele de siguranță
procesele paranoiei, plânsul sterilizant și
căcatul lor poetic
în soarele de iulie pe care va trebui cu timpul
să-l admirăm
nu pot opri sentimentul că trăiesc într-o peliculă
de celuloid
însă iată ce se ascunde dincolo de peisajul încă
viabil
aceasta este căruța care transporta cadavre, capul
copilului
seamănă cu al unui monstru în șoc
în lumea liberă trupuri umane câștigă premii
pentru imaginile cu trupuri umane
valoarea constă în simplificarea empatiei” (p. 28)
