TIMES NEW ROMAN gen (8)

Episcopii ortodocși au pus bazele planului de depopulare a planetei, nu masonii

 

 

Valurile de proteste antivacciniste tot mai vehemente din ultima perioadă au pus lumea conspiraționistă pe jar. Cum incidența afecțiunilor respiratorii provocate de SARS-CoV-2 și rata deceselor cauzate de același virus cresc vertiginos, în timp ce păzitorii adevăratei credințe creștine latră demențial în microfoanele televiziunilor pășuniste, relativizând implicațiile medico-sanitare ale maladiei secolului, gardienii internauți au ajuns la concluzia că preoții dreptslăvitori (dirijați de ierarhii lor) sunt artizanii unui amplu tablou de anihilare a devoților amărășteni care pun botul la vrăjeala propagandistică antivaccin. Motivul este de natură financiară, înmormântările pe bandă rulantă, livrate la pachet cu un arsenal de parastase și litanii contra cost, umflând conturile bancare ale sacerdoților cu 35-40 de procente mai mult decât în anii precedenți.

Recurgem la mărturia unui cleric din localitatea Pucioasa ca să redăm nealterat realitățile cu care se confruntă parohiile din provincie:

„Înainte de izbucnirea pandemiei era secetă. În clipa de față însă nu ne putem plânge, că de câteva luni încoace plouă neîntrerupt cu morți. N-apucă groparii să-nfigă bine hârlețul că hop! sosesc doi-trei răposați. Iar fiindcă nu biruie și pentru că nu-mi permit să angajez alții, îi ajut și eu cum pot. Iau lopata și arunc țărână peste coșciuge. Apoi vin slujba înhumării, pomenile și panihidele ulterioare. Localnicii nu prea au bani, dar știți cum e: mai înjunghie un porc, mai pârjolesc o găină, mai primesc ceva parale de la rudele din străinătate. Se adună. Vorba aia: Cei din urmă vor fi cei dintâi”.

Un semn de întrebare cu privire la asocierile machiavelice ale preoților răsăriteni l-a ridicat permisivitatea morală de care se bucură înaltele fețe bisericești atunci când vizează (fără probe concrete) reaua intenție și erorile de procedură „definitorii” pentru savanții occidentali (vânduți lui Bill Gates – una dintre personificările diavolului), precum și implicita nevaliditate, marja de siguranță inexactă și proprietățile maligne ale acestor vaccinuri experimentale, care duc (Atenție, deoarece nuanțele sunt importante!) la infertilitate masculină, nicidecum la o altă boală. Afirmații lansate de o șleahtă de neisprăviți racolați din rândul monahilor, deci niște indivizi care au jurat că n-o să aibă copii niciodată.

„Oare de ce le stă gândul doar la această zonă corporală considerată tabú de către domniile lor și nu la alte regiuni anatomice, de exemplu: gâtul, omoplații, zona osului sacru...?” se întreabă retoric reporterul nostru Aristide Dibuilă.

Adică Europa e pe punctul de a colapsa sub presiunea numărului tot mai mare de cazuri de contaminare cu noua tulpină de coronavirus (Delta), iar păstorii oilor pierdute ale casei lui Israel trâmbițează nonșalant că virusul e o făcătură politică, tabloidizând iresponsabil, în conformitate cu „infailibilele” cutume orientale, orice brumă de exigență medicală în studiile clinice de specialitate. Iată cum, apelând la sloganuri de genul Dumnezeu decide, vaccinul ucide, distinșii prelați și găștile lor de nevropați intoxică scena socioeconomică (dar și religioasă) a actualității mioritice. Căci, prin instigarea la nesupunere civilă și rebeliune împotriva normelor sanitare, uneltele altarelor pravoslavnice nu fac decât să îi împrumte pe credincioși, în pridvorul lăcașului de cult, cu o mână, iar când îngenunchiază lângă catapeteasmă, la spovedanie, să-i buzunărească cu două. Și ca să se justifice în fața gloatelor credule, invocă pasaje trunchiate din canoanele unei științe alternative numite Apocaliptism și le gâdilă angelic și revanșard la corazón, dând vina pe forțele oculte ale Apusului.

Problema tinde însă să se agraveze, întrucât sacerdoților ortodocși li s-au alăturat și pastorii neoprotestanți care, cu o snagă misionară similară, urlă din toți rărunchii că pe de-o parte Isus e mielul cel glorificat și ni se cuvine să mergem umili la tăiere (mai precis, la vaccinare), iar pe de alta că Mirele e pe deplin consacrat Miresei și că n-avem niciun motiv să ne îngrijorăm, fiindcă n-o să fim alungați de la ospățul nunții fiului de împărat (dacă vom proceda contrar recomandărilor epidemiologice).

Cu un bilanț al deceselor într-o continuă ascensiune, cu ambulatoriile supraîncărcate și cu secțiile de ATI în prag de implozie, sperăm ca în cele din urmă stratagema masonilor să funcționeze și până la finele anului 2021 întreaga Românie să fie vaccinată.

TIMES NEW ROMAN gen (7)

Românii care vor să se vaccineze vor primi pungi de semințe și un DVD cu aforismele lui Gică Hagi

 

 

Șocați de lenea conaționalilor în ce privește administrarea primei doze de vaccin anticovid, guvernanții de la București au implementat o nouă strategie de atragere a cetățenilor în ceea ce se vrea a fi o campanie transparentă de informare a maselor în legătură cu riscurile nevaccinării la timp și reacțiile adverse la diferitele seruri utilizate pentru inoculare.

Astfel că, în efortul specialiștilor de a imuniza o pătură consistentă a populației, senatorul USR Virgil Coateroase a propus ca participanții la maratonul de vaccinare să fie recompensați cu pungulițe de semințe („...din acelea care pocnesc când le strângi în palmă”) și cu câte-un DVD de calitate ireproșabilă, cu toate vorbele de duh pe care Maradona din Carpați le-a rostit atât de-a lungul activității sale de jucător, cât și de antrenor.

„Analizând statistic ramificațiile comportamentale ale alegătorilor, am constatat că augmentarea prezenței la urne în zilele de vot din ultimii 30 de ani a fost mereu proporțională cu mita electorală oferită de partidele politice. Drept urmare, noi, cei de la USR, ne-am gândit că ar fi de bun augur să încurajăm participarea unui număr cât mai numeros de persoane la schema completă împotriva SARS-CoV-2-ului, prin ajutoare materiale menite să-i binedispună. Iar cum românului îi place să dea din fleancă și să stea cu ochii pironiți în ecran, am socotit că acest stimulent este cel mai adecvat.”

La ieșirea din centrele de vaccinare, corespondenții noștri au intervievat câțiva indivizi, cu scopul de-a le afla opinia cu privire la acțiunea useriștilor. Iată ce au răspuns:

 

„E ok. Așa poate se redresează economia” – Alin, corporatist.

„Preferam un CD cu Nea Mărin” – Jeni, croitoreasă.

„Un flacon de vin ar fi fost mai convenabil. Sau bárem niște bere rece” – Florin, agent de securitate.

„Eu nu am DVD player” – Angelica, vânzătoare.

Levente Csender - „Odată trebuie spus” (Next Page, 2017)

Primisem cartea în prima seară a DS-ului din toamna aceasta. Organizatorul îmi înmânase o sacoșă belea (din bumbac 100% netratat, neînălbit și nevopsit), confecționată în cadrul Atelierului de Pânză. Înăuntru se găseau un pliant cu programul evenimentelor, o broșură cu datele biografice și fragmente din lecturile publice ale invitaților, un album foto, o antologie Discuția Secretă 2017 și-un plic maroniu pe care l-am omis involuntar. Deschizându-l după două săptămâni, am descoperit acest volum de proză scurtă.

Autorul (aflat într-un conflict artistic ireconciliabil) scrie cu patos și umor despre ce știe el mai bine. Și o face repurtând victorii pe care mulți „corifei” ai generației sale ar vrea să și le aroge. Ghinion! Levente Csender rupe gura târgului prin istorisiri izvorâte dintr-o grație vitriolică și un apetit visceral pentru vermina româno-maghiară pe care o descrie magistral.

Instinctiv, a fost să-i compar povestirile cu ce am mai frunzărit din Denis Johnson și Bohumil Hrabal. Lucru ce nu-i total deplasat, dacă n-ar fi și futil: toți criticii „eminenți” recurg la analogii ca la o cheie interpretativă universală. Doar că textele sale se apropie organic de urzeala beletristică a celor doi autori pomeniți mai sus. Prin urmare, nu mă sinchisesc să apelez la aceeași metodă. Și nici nu intenționez să inserez în expunerea mea pasaje din prozele csenderiene. I-aș face un deserviciu, trunchiindu-i narațiunile. Cel mai sănătos e să le parcurgi în întregime, ca părerea să fie cât de cât avizată.

„Mitologia se scrie la fel ca istoria. Și ca viața omului” – nota pe curat Attila Bartis. Levente Csender pare să conglăsuiască cu el, etalând un condei exersat și o vocație indubitabilă...

Pe buza plicului maroniu cineva își vânturase pixul: „Dacă m-ai citit și ți-am plăcut, scrie o postare despre mine ☺”

Am încercat.

http://edituranextpage.blogspot.com/2017/11/blog-post.html

Charles Bukowski - „Despre băutură” (Polirom, 2021)

Nu i-am înțeles niciodată pe cei care consumă alcool în cantități industriale, pe cei care se raliază împotriva trupului, așa cum nu i-am înțeles nici pe cei care colecționează mărci poștale, mașini sport etc. Patimile de mare anvergură mă lasă indiferent, întrucât orice tentativă de a-ți deturna libertatea și vitalitatea e un nonsens inabordabil din numeroase puncte de vedere și, deci, a-i înfiera pe etiliști mai abitir decât pe narcomani sau pe gurmanzi e fățărnicie curată.

De când lumea și pământul, umanitatea și-a făurit (din necesitatea unui dialog inexistent în sfera empirică) o serie de legături distructive, un șir de pripoane în care să-și agațe câte-un organ, câte-un obiectiv personal, în drumul ei spre țelul nobil (slăvita fantasmă) care îi născocește visele și îi dirijează experiența cotidiană. Pleiada de ortaci, devotați unui singur viciu – autosabotarea. Pahare incasabile, umplute până la refuz cu substanțe dezinhibante. Nevoia omului de a se simți la adăpost de pericolul disimulării, ferit de toxicitatea chipurilor de bebeluș ale formalităților, protejat de fețele rânjinde ale dedesubturilor ubicue. (Într-o stacană cu vin orice prestanță fariseică se diluează...) Nevoia de a-și vărsa amarul, fără să fie jenat de intervențiile combative ale interlocutorilor. Rușinea pentru care mai degrabă ar muri, decât s-o vadă cum îi înmugurește în inimă și se deschide apoi ca un boboc. Alcoolul – substitutul speranțelor oricum deșarte. O pledoarie pentru fericire, ținută (din banca acuzaților) într-un tribunal al Hadesului. Un recviem pentru decență, intonat la finele unui film porno.

Nicicând nu am reușit să pătrund epiteliul acestei cârdășii de inși „degenerați”. Am lăsat lucrurile să curgă de la sine, așa cum lași o tulburare endocrină să-ți modifice valorile normale ale parametrilor biotici. Nimic dezumanizant, ba chiar pro evoluție. Căci mutațiile social-culturale sunt resimțite mereu la nivel individual. A generaliza denotă o temere – teama de a lua taurul de coarne, somați fiind să participăm la o coridă interminabilă (în calitate de toreadori), lipsiți de instructajul elementar. Destule motive să vrei să uiți, nu? Destule indicii că ar fi cazul să bei.

Închin un pahar spre lauda traducătorilor acestui grupaj de texte bukowskiene, taman de ziua Înălțării Sfintei Cruci. A filosofa de pe fotoliu e facil și firesc. Când viața îți dă lămâi, te apuci și-ți prepari o limonadă – spune o veche zicală. Ce te faci însă când nu-ți oferă nici măcar atât?

 

„[...] nimeni nu-l înțelege pe-un alcoolic... m-am apucat de băut de tânăr... la 16-17 ani, și a doua zi, dimineața, aveam mereu parte de asta – privirile alea, ura aia. sigur, părinții mă urau oricum. Dar mi-aduc aminte că le-am spus într-o dimineață: «Doamne, vasăzică m-am îmbătat... Voi, ăștia, mă tratați ca pe-un ucigaș...» «Asta-i! Asta-i!» au zis, «ce-ai făcut e mai rău ca un omor!» spuneau și vorbeau serios. mă rog, ce voiau ei să spună era că-i compromiteam social în ochii vecinilor și că poate pentru omor mai exista o scuză, dar pentru băut... niciodată, pentru numele lui dumnezeu, nu! Probabil că vorbeau serios, fiindcă atunci când a venit războiul, m-au îndemnat să particip la omor... era ceva acceptabil social” – (p. 60).

 

„scurte lansări non-spațiale spre nicăieri

 

tu

fără nici o expresie

fără nici o expresie

nici una

care nu râzi la nimic –

hai să-ți povestesc

am băut în camere de periferie cu

drojdieri imbecili

a căror cauză era mai bună

în ai căror ochi încă se-ntrezărea o lumină

ale căror voci mai păstrau un strop de sensibilitate

și când se făcea dimineață

ne era rău, dar nu eram bolnavi,

eram săraci, dar nu amăgiți,

și ne-ntindeam în paturile noastre și ne sculam

după-amiaza târziu

ca milionarii” – (p. 59).

Adrian Diniș - „Toate zborurile au fost anulate” (Max Blecher, 2020)

Scriitorii adevărați n-au nevoie de elogii, ei trebuie citiți. Volumul de față stă mărturie că gura păcătoasă a celui care a consemnat recenzia adevăr grăiește. Poemele lui Adrian Diniș sunt ca o briză proaspătă peste tarabele cu lubenițe ținute-n soare, deasupra cărora stă inscripționat cu litere de-o șchioapă: “Poezie românească contemporană”. Mușteriii se apropie, coaja pepenilor frige – până se răcește o să dureze – și pleacă.

O spun cu mâna pe inimă, strecurată pe sub maieul de casă, că versurile dinișiene n-au nimic în comun cu imundul spațial, predictibilul situațional sau infinitezimalul afectiv al plachetelor de poezii apreciate halucinant de unii critici literari (ca să facă și ei de-o pită; măcar ei știu cât costă o franzelă) și propulsate, cu-al lor sprijin, pe piața autohtonă de carte – grație inerției unui set de valori artistice „updatate” și faptului că lumea este atrasă mai mult de ambalaj decât de conținut. Aici nu e vorba de hiperutilizata sintagmă referitoare la formele fără fond, ci taman de contrariu.

Senzualitatea lucidă de care dă dovadă autorul ar trebui să imobilizeze tetanic mâna creatoare a celor care și-au însușit titulatura de poeți, deși nu contenesc să dea chix în ceea ce întreprind pe plan editorial. Ochiul lui Adrian Diniș penetrează, ca raza unui laser, ceața artificială a realității și se oprește pe obiectele, stările, fenomenele și ființele încă neîmblânzite ale erei (post)moderne, astfel că lectura poemelor sale oferă o gratificare mult așteptată. Cu anevoie mai găsești pe cineva care să vadă pădurea și copacii în același timp. Puțini ajung la performanța aceasta. Majoritatea „experimentaliștilor” defrișează faute de mieux doar ca să constate over and over același rezultat: că n-au cu ce să se mai laude pe Facebook și că opera lor, privită analitic, e talașul de care te scuturi înainte de-a te apuca să recitești cărțile care contează.

Spunând toate astea, mă gândesc că delicatețea versurilor sale n-are a face cu răfuiala mea cu lecturile obligatorii: să văd cine și ce a mai compus, să investighez textele noilor „copii teribili” ai literaturii lui pește. În definitiv, sunt note de jurnal. Eu nu fak cronică literară și nu m-am lăsat niciodată sedus de ideea de carte providențială – „mesianismul beletristic” lăsându-mă tot mai indiferent pe zi ce trece. În schimb, am agreat clipele de claritate, în care, fără niciun efort prea mare din partea mea, mi s-a dezvăluit omul în toată „splendoarea” sa.  Căci în relația cu el, mi-e de ajuns să văd cum și despre ce scrie, atât aspectul interior, cât și cel exterior inerente creațiilor defulatoare ale artiștilor constituind debușeul de unde achiziționez, la preț redus și neținând cont de concurența neloială a comercianților, sentimente în țiplă și confesiuni pe tavă.

Recunosc, deseori mă uit insistent și la fața omului. În cazul lui Adrian Diniș nu e necesar. Chipul său se menține pururi tânăr, înfășurat în pixeli.

 

ALT FEL DE LINIȘTE

 

nu mai caut decât

un alt fel de liniște

pe care nu mi-a dat-o

niciodată poezia

poate doar câteodată

muzica mâna ei rece

încercând să încălzească

mâna mea caldă tremurând

frisoanele ți-am zis

e din cauză că sunt fericit

o să treacă

http://www.maxblecher.ro/toate_zborurile.php

Moni Stănilă - „Ale noastre dintru ale noastre” (Max Blecher, 2020)

Pesemne că Moni Stănilă, absolventă a unei Facultăți de Teologie Ortodoxă, ar fi abordat într-o altă manieră volumul acesta de poezii, dacă n-ar fi rămas tributară (auto)cenzurii cu care inginerii agronomi decidenți din mediile religioase (în speță, cele tradiționaliste) își fertilizează pepiniera de ucenici.

Fiindcă e limpede, așa cum e destul de clar că bătrânețea & boala există (p. 38), că pentru autoare Bau-Baul extraterestru (neamestecat, neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit) numit Providență i-ar arde limba cu cărbuni aprinși și i-ar cresta-o cu o sabie ascuțită, cu două tăișuri și ar exclude-o de la ospățul cosmic (prin frunțile încruntate și grimasele respingătoare ale comesenilor Domnului), dacă s-ar apuca de scris „păgânisme” și nu „vorbe de duh”.

 

„Mi-e frică de ea. Foarte. Are limba roșie ca paltonul și despicată grotesc” (p. 8).

 

„Îmi beau cafeaua la cea mai scumpă terasă, acolo unde un tânăr în cămașă albă... îmi aduce un pahar de apă cu melasă... Iar o fată cu degete roșii... zâmbește doar celorlalți clienți..., celor care fumează.../.../Și în buzunarul de la șorț ține o agendă secretă în care notează... numele hoților. Uneori vrea să mă scrie și pe mine.../.../...la această terasă, unde nu mi s-a zâmbit în niciuna din zile” (p. 9; sublinierile italice îmi aparțin).

 

Parcurgând Ale noastre dintru ale noastre, m-am simțit ca la o ședință de „terapie onirică” la finele căreia, ascultând caseta cu înregistrarea ei, n-am făcut decât să citesc printre rânduri.

 

Dar să vedem cine este această creatură de care se teme atât de tare personajul povestioarelor (nu scriitoarea, cum suntem tentați să credem altminteri).

 

- În palton roșu (îmbrăcat în purpură – Marcu 15:17),

- cu o blană de vulpe pe umăr (imagine a Bunului Păstor cu oița pe după gât),

- cu dinți de aur (metal prețios; orice iese din gura respectivă nu poate fi decât valoros)

- și fără pantofi în picioare (apanaj al celor umili),

- la primul semafor (o răspântie)

- așteaptă de câțiva ani (perioadă nedeterminată; probabil in illo tempore)

- o doamnă bătrână (Cel vechi de zile),

- ea face gesturi obscene șoferilor grăbiți (îi invită la „o șuetă”, îi îmbie să „socializeze”; dar ei sunt presați de treburi mai stringente; Parabola despre cina cea mare – Luca 14: 16-24).

- Ei o ignoră (nepricepând „chemarea”),

- doar arareori câte unul zâmbește și pune frână (realizează că ceva nu e-n regulă, „se trezește”),

- în secunda a doua e proiectat (cine nu este mort față de păcat, e incapabil să învie întru sfințenie)

- de stâlpul de oțel crescut în asfalt (crucea/piatra din capul unghiului; Hristos n-a cărat o cruce propriu-zisă în spinare, ci bârna transversală, lat. patibulum, care urma să fie țintuită de un stâlp mai gros, formând astfel obiectul de tortură numit „cruce romană”).

- Capul șoferului se saltă ca un soare pe cerul înalt (cel mântuit s-a unit cu Soarele Dreptății, fiind acum asemănător cu El) – p. 8.

 

Altfel spus, femeia în roșu (femeia fatală, psihanalizabilă până la infinit) e cea care hotărăște cine trăiește și cine dă ortul popii. Și știm cui aparține acest privilegiu: în credința (neo)protestantă e, fără drept de apel, prerogativa inalienabilă a lui Hristos, iar în cea ortodoxă e și un „drit” transferabil prin har (nu prin fire) Născătoarei de Dumnezeu – căci numai rugăciunile unei mame pot să înduplece (când nimic nu mai funcționează) inima fiului ei...; reminiscențe ale unui antropomorfism ancorat în vița acestui neam.

 

În strădania ei de a-și perlabora simțămintele de neputință, ce nu se referă neapărat la nevrednicia robului de-a fi pe placul stăpânului, ci, din contră, la cele ale unei fiice care s-a dumirit cu privire la contradicțiile și stângăciile unei paternități divine, ea lasă câteva portițe deschise prin care să zărește dorința de a se detașa de limitările confesionale, dar îi este anevoios:

„Marea e întinsă ca o oglindă, deasupra o ciupesc pescărușii/.../Mi-ai dat o mare minunată.../.../Nu știu cum e raiul sau unde locuiesc sfinții Tăi acum, dar cu Tine nu o pot da după degete, știi... foarte bine că mie îmi place atât de mult aici. Dacă m-ai întreba, aș alege să rămân” (p. 74). Versuri ce ne trimit imediat la Pater Noster-ul lui Jacques Prévert: „Tatăl nostru care ești în ceruri/Rămâi acolo/Și noi o să rămânem pe pământ/Fiindcă pământul câteodată e frumos”.

Evident că autoarea/protagonista neagă fățiș acest fapt, însă inconștientul e mult mai viclean și scoate la iveală cele tăinuite:

„...lumea își imaginează că frica de moarte ne face să umplem duminica bisericile, ca să mințim carnea. Eu n-aș zice că e reacție la frică. Să mă arunc, ca Toma, cu fața la pământ, îmi trebuie curaj. Frica mă ține în picioare” (p. 87) – adică în postura slugarnică de drepți și tot în lăcașul de cult, în cazarmă.

„nu spun nici o voia Ta, Doamne, ci doar voile mele” (p. 37).

„o fac pentru mine de dragul Tău” (p. 43) – o contradicție.

„știu că între o tagmă și alta voi fi mereu de partea popilor” (p. 54).

„Și am știut că Te-am dezamăgit când am crezut că sunt mai bună decât alții” (p. 61).

„În vise înțeleg cel mai bine cât de nepotrivit trăiesc/și cât de departe sunt de ce ar trebui să fiu. Am/mereu o țigară palmată, de parcă m-aș afla în București/la festival. Și cu toate astea, nu mă încarcă/nu mă chinuie, ca visele în care în sfârșit pot urî/pe cineva cu toată puterea. Experimentez în somn/o ură la fel de nemuritoare ca dragostea. Și mă trezesc/copleșită. Ține-mă, Doamne, ca să nu Te vând” (p. 69) – eternul conflict dintre ceea ce vreau eu să fac și ceea ce (constrâns și chinuit de preceptele unei morale dogmatic-normative) se cuvine să fac.

 

Textul lui Moni Stănilă are însă (pe alocuri) ceva din arhitectura unei literaturi uitate, un je ne sais quoi caracteristic topicii unei slove cândva savuroase, o seamă de aparențe și inaparențe ce, ca ploaia pe lână și ca picăturile ce cad pe pământ, nu vor putea fi percepute în duh și-n adevăr de către unii, iar majoritatea editurilor ar considera riscant să scoată pe piață o asemenea creație „vetustă”.

Poeta nu mizează pe estetică sau, cum procedează numeroși novici, pe senzațional. Ea zugrăvește, într-un stil osebit, un ethos urban (de)sacralizat, întrebuințând fără sfială un purcoi de termeni și sintagme arhaice: „Liturgica ora două”, „E ziua judecății”, „Fericiți cei care...”, „...e în haina de slavă”, „Sună din trâmbițe”, „vistieria cea rea a inimii mele”, „aș păși peste vasilisc și aspidă”, „îi frâng trupul cu lanțuri și nevoințe”, „țăranul care cere ploaie la bună vreme”, „...va fi izbăvită”, „iarăși și iarăși cu pace...”, „miezonoptică”, „să devină biruitor”, „troiță”, „evlavie” etc. Și cine suntem noi să nu-i respectăm viziunea?

Și eu am absolvit cursurile unei Facultăți de Maxime Teologice (căci theologia e altceva, dacă dăm crezare părinților filocalici, și nu părințeilor microfonofori convocați pe la niscaiva hramuri), și știu pe pielea mea cum e să nu primești niciun răspuns din partea celor care, chipurile, le cunosc pe toate. Iar undeva, printre lumânările, prosoapele și colivele Monicăi, descopăr acea frustrare reprimată – acel Scutiți-mă! rostit blajin, sub forma lui Blagosloviți, părinte! – pe care am simțit-o și eu odinioară. Iar acest lucru conferă un atú în plus atât persoanei, cât și operei.

 

Conchid printr-un citat dintr-un profesor drag mie, cu nădejdea neclintită că, dacă există o împărăție celestă, suspendată între ionosferă și exosferă, o să ne întâlnim cândva la poarta aia mare, dar dincolo de zidurile ei, în ungherul în care-și ține sfântul Pătru cheile, și, rând pe rând, o să descuiem secretele cărților pe care n-am apucat să le scriem. Cât despre cele pe care le-am compus – toate-s vechi și nouă toate.

 

„Execuții în Iran. Creștinii încep să fie persecutați în India. Arabii îl urăsc pe Sadat. Cum se face că lumea, gâlgâind de atâtea patimi întunecate, nu explodează?

Papa a reafirmat celibatul preoților. New York Times scrie că trei mii de catolici părăsesc, în fiecare an, preoția. Un eșec al creștinismului, o confuzie totală. Biserica, pur și simplu, nu știe ce să facă în lume. Poate că acesta este prețul ce trebuie plătit pentru substituirea timp de atâtea secole a lui Hristos – de către creștini!” (Biografia unui destin misionar. Jurnalul Părintelui Alexander Schmemann (1973-1983), p. 348).

 

Immanuel Mifsud - „Rapoarte confidențiale” (Max Blecher, 2019)

Un volum ce te răscolește ca o rafală de vânt rece în plină caniculă. Un text care a scuturat din mine, ca dintr-un pom înflorit petalele, panoplia de cărți cu miros de sare marină în care m-am scufundat în anii imediat următori studenției.

„Nu putem face nimic altceva decât să stăm/să ancorăm/cu letargia albă scurgându-ni-se din gură/niște fire de nisip își cercetează propriul somn/niște stropi călduți cad, împroșcând din nou/o scurtă vijelie, în căutarea unui loc de adăpost/o lună veche, vărsând lacrimi în somn” (p. 35).

Printre nuanțele și tonurile care mi s-au prefirat în gând citind „Rapoartele” lui Immanuel Mifsud, o imagine călâie a izbutit să dăinuie – cea relatată de versurile nichitastănesciene: „Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă!”

Și nu numai. În poemul Dora (numele diminutivat, deci de alint, al ultimei soții a lui Nichita) dibuim un scriitor însetat de amorul artei, aflat la limita dintre o schizoidie creativă și-un colaps afectiv, iar asta pentru că, deși se îndrăgostește de propria-i muză, e conștient că toate au un final: „...mă faci să sângerez, iar sângele se prelinge/.../Nu-ți fie frică/vino mai aproape de țărmul din mine/.../Tu ești bărbatul la care am visat multe nopți cu lună/.../Hai să ne oprim.../.../Încă nu, doar când oasele noastre or să cedeze/când ochii tăi se vor preface-n sticlă și-or să crape.../Nu știu întotdeauna cum să-ți citesc privirea/nu știu dacă ritualul ăsta e un act de iubire/sau e un sacrificiu plin de regret” (pp. 107-108).

Un poet care, la fel ca visătorul mușcat de leoaică, nu șovăie în fața pasiunilor de alcov: „Nu știu cine pe cine o să găsească: dacă ea e cea care/dă târcoale după pradă sau eu sunt cel care vrea să o/sfârșească” (p. 133).

Bineînțeles că elementele proprii celor doi autori sunt pure coincidențe. Dar ce ne-am face fără coincidențe?

Însă forța scriitorului maltez rezidă în depingerea acelor clipele poetic-metafizice pe care doar cei inspirați o pot face: „Taci acum, nu spui nimic nou/și-ai folosit deja imaginile astea de nenumărate ori/Draga mea, îți scriu de la Paris/orașul pe care dintotdeauna ți-ai dorit să-l vizitezi/să-ți spun că și aici oamenii umblă și mor” (p. 79).

http://www.maxblecher.ro/rapoarte_confidentiale.php

Denisa Ștefan - „Și Plath dansa prin bucătărie” (CDPL, 2021)

Denisa Ștefan își alege cu meticulozitate motto-urile, dar nu și subiectele lirice. Bunăoară, textul abundă în exemplificări „de narghilea” și „chercheleală” pe care spiritul fulminant al unui nefumător și antietilist împătimit ca mine n-avea cum să nu le sancționeze:

 

a)                     „...vom fuma până dimineața” (p. 9); „își aprinde o țigară” (p. 10); „fumez kent” (p. 12); „fura țigări de sub tejghea”, „taică-meu e o siluetă cocoșată care pute a marlboro roșu/scurt” (p. 13); „fuma un trabuc aprins la ambele capete” (p. 14); „fumând țigară după țigară” (p. 19); „iuna stă și rulează țigări/369 țigări adunate într-un univers paralel” (p. 29); „fumez țigară după țigară” (p. 30); „stăteam cu țigara în gură întinsă pe spate”, „am fumat țigări de la turc” (p. 34) – și deja ecologiștii se alarmează, n.m.; „miros a fum de țigară” (p. 35); „împărțeam tutunul”, „trăgeam din țigări până aproape înghițeam filtrele” (p. 36) – ecologiștii și-au mai temperat elanul, n.m.; „...să rulez țigări... să scrumez în farfurie” (p. 37); „cu sânii liberi și țigara între dinți”, „mai am 3 țigări” (p. 39); „fumam înăuntru” (p. 43); „am fumat o țigară cu ea”, „nu cumva să mă apuc de fumat fumatul e dezgustător și/dădea fumul afară pe nări” (p. 44); „o țigară ar stinge acidul gastric” (p. 48); „cu plămâni mai albi sau fără plămâni” (p. 67); „voi găsi țigări/pe morminte” (p. 68); „...și după o pipă într-o baie la etaj” (p. 69); „iarna tremuram cu țigările în gură” (p. 71); „oameni care se amețesc/de la primul fum tras” (p. 72).

 

b)                    „vom bea... până dimineața” (p. 9); „dați-mi câte o gură de vin” (p. 27); „într-o cârciumă/la malul mării” (p. 30); „m-a întrebat dacă am băut înainte”, „și cu un pahar de vin în mână”, „am băut toată seara pe banii băieților” (p. 34); „într-o cârciumă cu luminile stinse”, „...atâtea shoturi și atâtea beri”, „toate cârciumile-s închise”, „dansând în cârciumă”, „după o noapte de beție” (p. 35); „obișnuiam să stau la masă cu bețivii cocoșați”, „când începea imnul alcoolicilor ne luam în brațe.../ciocneam halbele aproape goale”, „seara o luam de la capăt/aceleași povești aceleași halbe mizere/.../din același butoi care acum stă neatins sub tejghea” (p. 36); „atunci când uiți zâmbetul cuiva trebuie să bei”, „măcar poți da vina pe băutură”, „uneori uiți până și că bei”, „dar nu uit să iau bere în fiecare seară/să umplu frigiderul cu sticle de vodcă ieftină/...să pun pălinca în congelator”, „așa că bea/din pahare murdare sau direct din sticle” (p. 37); „maică-mea știe că beau”, „am deschis șampania pe acoperișul vecinei”, „să moară de ciudă că îmi permit să beau”, „ascund sticla după canapeaua sfârtecată de ghearele pisicilor” (p. 40); „între piele și cămașă sunt strămoșii bețivi care s-au sinucis din plictiseală” (p. 44); „...în peturile de bere” (p. 47); „un pahar de vodcă ar calma durerea viscerală” (p. 48); „crâșmele se vor deschide dimineața” (p. 54); „ca o minge aruncată pe deasupra unui unchi alcoolic” (p. 60); „marșul funebru va răsuna în barul nostru preferat” (p. 65); „ce a însemnat pentru noi masa răsturnată în bar...”, „...iar barul/e gol” (p. 71); „berea proaspăt-deschisă” (p. 72)

 

Ne-o spune chiar ea: „sunt unul dintre ăia/care scriu despre alcool și tutun/în timp ce consumă alcool și tutun/orice alt subiect este un clișeu” (p. 39).

Știm că e absurd să admitem că nu există alte motive demne de literaturizat în afară de duhănire și pileală (care, fie vorba-ntre noi, sunt fumate & răsuflate de mult), dar cu toate astea n-avem de gând să-i stricăm tinerei scriitoare tabieturile artistice, mai ales că nu e singura poetă/poet care utilizează în exces astfel de motive literare definitorii (din nefericire) pentru generația „verde”.

În poezia de debut a Denisei Ștefan constatăm o fluctuație sporadică a procedeelor de abordare a realului: fie aderă la un minimalism biografic „convențional”, fie aglutinează în jurul unei imagerii fantastice, cu tente deprimiste, mizerabiliste and horror:

„taică-meu era mort în spate/.../actele erau la taică-meu în burtă/.../unghii negre ce zgâriau parbrizul” (p. 18), „am să dansez până au să-mi crească degete în loc de sprâncene și/gândacii vor stăpâni universul” (p. 19), „n-am putut niciodată să iubesc muștele și șobolanii de pe scara blocului/.../am sânge închegat la colțul gurii” (p. 22) – (tot aici, o mică sugestie: la „am atins șinele de tren cu un singur deget/și m-am făcut praf”, puteai folosi „linii de tramvai”, după celebra piesă a lui Deliric, dacă la asta te refereai; așa nu știu câți o să priceapă), „mă întreb dacă aș fi înmormântată singură/.../priviți-mă ca pe o satană mâncătoare de cuie” (p. 27), „undeva există un cuplu care-și/dorește moartea” (p. 63), „injecții înfipte în nervi” (p. 67) – epatări adolescentine, cu iz firesc de superioritate.

Tot aici (în pas cu noul trend al celor „suferinzi” de BPD) depistăm și unele ghidușii lingvistice „sucite”:

„cu spirt nu se pot reîncarna marinarii” (dar cu ce se pot reîncarna? n.m) (p. 63), „fiecare pernă are o inimă ascunsă sub toc și atunci când tocul este/schimbat inima se întoarce/de pe o parte pe alta” (??? n.m) (p. 64), „fața trebuie spălată înainte de cutremur altfel nu se observă cenușa și nici/cearcănele” (după cutremur nu se mai spală? n.m.) (p. 67), „lumea asta există și e prinsă sub pielea palmei noastre stângi” (iar de sub tegumentul palmar al mâinii drepte e absentă? n.m.) (p. 70) ș.a. Vorba aceea: „Mulți au fost atrași de stanțele bacoviene, însă puțini le-au înțeles”.

E o neseriozitate în lirica autoarei, un soi de Îmi vine să mă sinucid, dar mai întâi tre’ să pufăi o țigare – ceva nerumegat îndeajuns, căci la 22 de ani chestiunea nu se mai mestecă, ea se dă direct pe gât.

În succinta notă biografică, Denisa Ștefan afirmă că în 2020 s-a numărat printre finaliștii Concursului anual de debut în poezie organizat de Casa de Editură Max Blecher. Poate că ar fi fost necesar încă o „revizie tehnică” a manuscrisului înainte de a-l trimite la tipar. Iar remarca asta (deloc dojenitoare sau exprimată ex cathedra) vine din partea unuia care n-a triumfat nici el pe podiumul concursului cu pricina, deși făcuse parte trei ani la rând (cu patru volume distincte) din grupul autorilor selectați pentru faimoasa listă scurtă, numită la început și lista celor zece.

Orice s-ar spune însă bihoreanca noastră are talent literar, iar ăsta e un lucru indubitabil. Volumul de poezii este străbătut de suficiente versuri briliante, de exemplu la pagina 50, unde găsim o miniatură memorabilă. Cumpărați-i cartea și le veți afla.

https://cdpl.ro/produs/si-plath-dansa-prin-bucatarie-denisa-stefan/

Mihók Tamás - „Biocharia. Ritual ecolatru” (Fractalia, 2020)

E ceva din lumea lui Mad Max în epicismul lui Mihók Tamás, ceva ce lasă impresia unui scenariu postapocaliptic sau prelapsarian pentru un film mut, la care o să se holbeze, din staluri ergonomic concepute, familiile de cyborgi care vor popula planeta noastră într-un viitor ce frizează grotescul, dar nu și fezabilul.

Prima lectură a Biochariei irită ochiul cititorului necopt, așa cum hârtia albastră de turnesol se înroșește când intră în contac cu vreun acid. Însă la a doua sau a treia, tabloul ți se înfățișează odihnitor, ca și când ar fi fost dintotdeauna acolo – într-o formă latentă. O învălmășeală de imagini microscopice, o nebunie de chipuri anonime, o țăcăneală macrocosmică, la care posteritatea instruită și responsabilă se va uita ca la o planșă cu pete Rorschach, iar ochii ei bionici, conectați la o inimă preternaturală, vor avea grijă ca cele văzute să nu se mai repete, deși entropia (fie ea și estetică) este de mult ținută sub control.

Uneori, printre rândurile atent selectate, se zărește o siluetă hirsută care vestește că nici Învierea, nici Evoluția n-au avut loc, că transformările sunt intrinsec sortite eșecului, o gură de oxigen inhalată, fiind de fapt două guri de dioxid de carbon expirate.

Acțiunea se desfășoară într-un tărâm dintre tărâmuri, unde stihurile tamásiene sunt murmurate în preajma unui foc ce arde de milenii. Cineva povestește ceva, dar nu știm cine și nici de ce povestește – căci vântul suflă unde vrea. Cu căștile pornite pe urechi și cu smartphone-ul în mână, pășești hotărât pe trecerea de pietoni. E roșu, n-ai sesizat și, cu toate astea, te-ai oprit brusc. Ai scăpat ieftin și nu știi cum s-a întâmplat. Simți că ceva/cineva te-a ajutat și nu poți să-ți îndrepți degetul spre nimeni – nici măcar spre șoferul care n-a claxonat. Ești în aceeași societate distopică, iar de aici nici Christos nu iese teafăr.

Ritualurile ecolatre sunt împlinite cu sârg (chiar dacă într-o fază incipientă putem concluziona că-s de prisos: „frumoși și minoritari/moriști ventilând vacuitatea” – p. 43) într-un du-te-vino dintre un trecut ambiguu și un viitor la fel de instabil, de incert („anotimpurile se confundau cu momentele zilei” – p. 19), uzanțele ambientaliste ale Deșteptării, fiind expediate „telepatic” celor care dorm în continuare și par să nu se mai trezească niciodată.

„Soarele împrăștie alergii” (p. 30), dar noi am lepădat preocupările native. Poetul intenționează ca realitatea să fie starea noastră de conștiință, iar conștiința, fața autentică a realității. Însă eșuează lamentabil, ca orice profet (sau artist devotat) alungat din patria sa.

O înșiruire sacadată de versuri scrise la început pentru alții, dar pe parcurs, redirecționate inevitabil către sine – întrucât cel ce este frate cu codrul (tot mai subțiat, din păcate) trebuie să aibă grijă ca obiceiurile nocive ale (sub)pământenilor angrenați într-un tribalism consumerist mediatizat până la Dumnezeu și-napoi, să nu pună stăpânire și pe el – cel care-și repetă, cu cărțulia sub nas, versetele izbăvitoare.

Prozaismul humanoizilor inhibă și reprimă forța creativă a celui ce știe că Terra e doar o gazdă temporară, ce ne avertizează în mod constant că nu ne mai acceptă mofturile: „certitudinea că pe termen lung musafirul învinge întotdeauna” (p. 20). Rapsodul își inițiază concetățenii: „progresul civilizației fusese testat în vid” (p. 47).

E ceva din lumea lui Mad Max în scriitura lui Mihók Tamás, căci arealul antropic a devenit o vale a plângerii pentru întreaga făptură (bio)chimică și (an)organică. Însă, deși oricine poate fi un erou, până acum... eroi, ioc.

 

http://www.fractalia.ro/biocaria/

Alexandru Vakulovski - „A cui e casa asta?” (Charmides, 2020)

Un volum terifiant și melancolic deopotrivă, pe care nu mi l-aș fi imaginat vreodată c-ar putea ieși din pana „eterată” a autorului Priveliștilor (Charmides, 2017). Pe parcursul cărții am avut senzația stranie că experiez un déjà-vu. Erau de fapt reverberații ale unei lecturi din studenție, când, după ce răsfoisem un roman sau un florilegiu de articole și eseuri aparținând charismaticului (pe-atunci) Savatie Baștovoi, mi-am zis: „Slavă Domnului că părințelul se ocupă și de lucruri serioase!” – asta înainte de-a se întoarce la canțonetele pentru mămicile oblojite și cantilenele pentru copiii nedoriți de mămici.

Textura lirico-epică a poemelor vakulovskiene are ceva din virilitatea (bine înțeleasă) a lui P. P. Pasolini, mai ales cea din vremea în care magistrului italian i se tot găseau circumstanțe agravante, în demersul său de a divulga „misterul” budoarelor ambigene, întrucât ipocrizia nomenclaturistă a Republicii dicta (ca-n orice epocă) spiritul rezonabil al veacului.

A cui e casa asta? reprezintă (și sper să fiu în asentimentul majorității) una dintre lecturile obligatorii pentru toți aspiranții la culmile înzăpezite (sau înnoroite) ale Poeziei, căci fuga de listele cu militarii uciși „la datorie” e martorul ocular al faptului (și deci un simptom explicit) că spaima de „canoanele teoriei literare tradiționale” e încă vie, iar țelul artistic, încă blurat (metaforic vorbind, desigur; nu trageți în mesager!) – în consecință, o colecție de narațiuni brutale (aidoma realității din care provin), neprescrisă celor suferinzi de poeticism atrofiant endemic.

 

„bisericile s-au umplut de cadavre/și de/răniți/e ceva greu și pentru Dumnezeu

a mai trecut o zi/20 02 14/Ucraina/nimeni nu vrea să moară

moartea-i peste tot” (p. 12)

⁕

„la Varnița oamenii împing/cu mâinile goale/granița pe care au avansat-o/

soldații ruși sub privirea/pacificatorilor ruși/

ziarele scriu despre/așa-zisa graniță/așa-zisa transnistrie/

mai puțin despre oameni” (p. 34)

⁕

„scriitorii din Cernăuți/povestesc la uniunea scriitorilor/că li se închid școlile de/limbă română din Ucraina/că-i tot mai greu/mai greu decât cu rușii/au șters și inscripția românească de pe/catedrală de parcă/Dumnezeu ar vorbi/doar în ucraineană” (p. 55)

 

Astfel că autorul basarabean recomandă – printre pasajele crude ale unei istorii recente, conturate uneori cu lux de amănunte – ca unică metodă sănătoasă pentru dobândirea „iluminării” (adică a detectării și-a însușirii, fie și prin ciordeală, a unei decențe umane firești) răfuiala corp la corp cu omul corupt, umbrit și dedublat din fiecare dintre noi.

Așadar, un abecedar versificat al câtorva rădăcini genealogice specifice unei terori (și, implicit, unei terrorussii), ce sunt la vedere, perforând ascendent solul (uneori reavăn, alteori secetos) al unui teritoriu politizat și disputat de Marile Puteri Mondiale – omenirea.

„Nu poți face din tranșee drum. Mai bine o iei prin arătură”, zice Al. Vakulovski. Iar eu îl cred pe cuvânt.

 

După ce-am terminat recenzia, mi-am turnat bere în paharul pătrățos de whisky și, golind pe sfert punga de arahide prăjite, unse și sărate, mi-am adus aminte de vremurile bune, cu toate că nici atunci nu agream olovina. Așa că dau iama în tastatură, Campionatul lui pește din 2020 se ține în 2021, belesc ochii pe monitor: Finlanda 0 - 1 Rusia, meciul s-a jucat pe Arena Gazprom din Sankt Petersburg, finlandezii marcaseră în minutul 4 al partidei un gol perfect valabil, ce fu anulat de brigada de arbitri. Dar vorba autorului: „...de ce ne-ar interesa/acolo e Rusia/nu-i planeta noastră”.

https://www.goodreads.com/book/show/56478734-a-cui-e-casa-asta

Elena Simion - „Părul de pisică” (CDPL, 2021)

Elena Simion spune ce are de spus, fără ocolișuri. Poeziile ei sunt planul de luptă al unei insurgente implicate în eterna conflagrație a celor două lumi (interioară & exterioară), poezii pe care le împarte cu o naturalețe înspăimântătoare, ca pe niște cocktailuri Molotov, fiecărui participant lucid la Marele Război de Eliberare. Rar mi-a fost dat să citesc un volum de versuri care să-și mențină forța magnetică pe întreg parcursul lecturii.

Aș zice că Elena Simion e cea mai bărbată scriitoare autohtonă pe care am cunoscut-o. Însă din teama de-a-mi fi interpretate greșit vorbele și de-a mi-o lua pe cocoașă, zic doar atât: cei hipoacuzici și cu deficiențe de vedere n-au nicio șansă să se-nroleze în armata celor 300 de pisici conduse de autoare.

Citind acest volum am auzit, de undeva din fundal, un râs vitriolant, care a despicat norii și i-a permis bătrânului Soare să-și rânjească dinții. Aici nu e niciodată vară, ci un perpetuu ger al Bobotezei. Într-o cameră închiriată, cu capul în jos și picioarele pe pereți, autoarea își notează conștiincios impresiile cotidiene.

Balade umoristice compun mai toate pipițele. Elena Simion nu le poartă trena. Eventual, coșciugul.

 

„nu e normal să suferi

de o boală psihică

e ok să o crești acasă, dar nu o scoate în public

aș spune la fel despre copiii urâți

dar cât timp suntem ipocriți

ei nu există”

https://cdpl.ro/produs/parul-de-pisica-elena-simion/

Lectură din volumul „La bella Italia” (3)

A treia lectură din volumul La bella Italia - antipoeme jurnaliere, volum apărut la Editura Tracus Arte/2021.

https://www.youtube.com/watch?v=LUaeAplThgc

Lectură din volumul „La bella Italia” (2)

 

O altă lectură din volumul La bella Italia - antipoeme jurnaliere, volum apărut la Editura Tracus Arte/2021.

https://soundcloud.com/edituratracusarte/lectura-din-volumul-la-bella-italia-antipoeme-jurnaliere-de-andrei-codrin-bucur

https://edituratracusarte.ro/2021/06/03/lectura-din-volumul-la-bella-italia-antipoeme-jurnaliere-de-andrei-codrin-bucur-2/

Lectură din volumul „La bella Italia” (1)

Lectură din volumul La bella Italia - antipoeme jurnaliere. 

Volumul a fost desemnat câștigător al Premiului „Budila-Express” în cadrul Concursului de debut în poezie „Alexandru Mușina”, ediția a VII-a.

https://www.facebook.com/editura.tracusarte/videos/482969266351831/

https://edituratracusarte.ro/2021/05/31/lectura-din-volumul-la-bella-italia-antipoeme-jurnaliere-de-andrei-codrin-bucur/

Jurnal 2018 (5)

...precum și noi am iertat greșiților noștri. Azi plec mai repede la muncă, vreau să ajung la librăria La Feltrinelli. 8 euro și 41 de cenți, toate romanele și povestirile lui Kafka. 3, 60 Originea Speciilor de știți voi cine.

În spatele mallului, un boschetar doarme cu genunchii înmuguriți dintr-un gang și cu spinarea lipită de ușa din dos a unui magazin. Lângă el, o sticlă de bere; lângă mine, altă sticlă de bere; ambele goale. Trei chiștoace de culoarea dovleacului și o flegmă uscată pe jumătate. Traseul artistului la bătrânețe.

Apare Poliția Locală, îl roagă politicos, ca de la tovarăș de beție la tovarăș de beție, să se scoale. Cu mine nici duduile de la Bancpost n-au vorbit așa.

Când urc scările spre parcare, prind din zbor conversația celor două moldovence cu fuste scurte și sâni debordanți:

─ Ăsta nu-i vecinul nostru de la Conegliano? referindu-se la cel cazat la Hotel Clorofila.

─ El e, și-și pune mâna la gură.

─ Păi și umblă p-aci?

─ Se pare că da.

 

Nu găsesc o bancă unde să-mi hodinesc oasele și să răsfoiesc volumul de poezii (Jacques Prévert, ediție bilingvă) pentru care am achitat o sumă rușinos de modică, prin urmare mă îndrept, în adierea canalului navigabil ce se varsă în laguna venețiană, spre spital.

 

Moșulică iar vrea să meargă la veceu, zice că are demnitate... și că peste anumite lucruri nu trece nici dacă se scoboară Hristos din Cer. Adică nu acceptă să-și dea drumul în scutec.

─ De ce mă faci să blestem?

─ Domnule Giovanni, asta e politica doctorilor.

─ Șșșt! – punându-și degetul arătător strajă buzelor. Ei nu tre’ să afle.

 

N-am voie să-l las să se ridice. Se înfurie, urlă, dă din picioare. Vin pe rând infirmierul, medicul, asistenta: „Funduțul într-o parte. Așș...a. Ne luăm vitaminele...” După 20 de minute se calmează, după 40 trage la aghioase.

Mi-e milă de el, însă și de mine. Încă o noapte pe care mi-o petrec aici fără să primesc o lețcaie. Am înțeles că nu mai vor să-l ducă acasă (ceea ce-ar fi însemnat c-aș fi putut să-mi continui munca), ci la azil. Aceeași poveste: nema lovele. Deci nu miroase a bine. Dar ce miroase bine în lumea asta în care cei care ne-au abuzat de mici sunt chiar Zeii?

Mortua Est (fragment 4)

we all go a little borderline sometimes

 

ai mei n-au avut aparat video. amintirile s-au derulat

mereu pe ecranul lăuntric

la Gherăiești... Terasa Parc... sau bucătăria unei mătuși

de-aici îmi scot io câte-o trufanda literară

memoria e insațiabilă și ironică...  se încăpățânează să dăinuie

spuneai că o să merg la dracu și-o să scornesc haikuuri

pentru cei care o să le priceapă     (tu nefiind printre ei)

normal

căci ai nevoie de studii acreditate și de articole girate de

cele mai erudite minți academice

de-aia ți se zbârlește fofoloanca la murmurul unor locuțiuni

neuzitate în limbajul curent

până nu verifici fișa de funcționare a motorului nu te urci

în barcă

e avantajos să visezi       și fizicienii visează     my love

poetul ăsta încă refuză și ascultă pe repeat înregistrarea

de pe reportofonul găsit într-un salon de spital

un infirmier s-a apropiat de un muribund i-a prins obrajii

în menghina palmelor și-a rostit fluent ca o adiere lină de vânt:

nu-ți fie teamă! n-ai pierdut nimic

(Foto © flickr.com, PAUL CASSAR)

Jurnal 2018 (4)

În nopțile clinice, de planton stau fie două infirmiere, fie doi infirmieri. De teamă să nu-și dea cu sacâz, protocolul spitalicesc nu permite un băiat și-o fată. Bătrâna din camera 410 vorbește în somn (pentru ea lenitivele sunt ca și cum n-ar fi), o invocă pe maică-sa, pe Elsa, spune că a isprăvit ceea ce avea de făcut, poate să vină s-o controleze, apoi îl strigă pe Roberto. Tipul cu mustață stufoasă și chelie, ce veghează și el la căpătâiul unui moșneag, îmi zice c-o tulește la parter să fumeze o țigară și să bea un caffè, sperând (când va reveni) să n-o mai audă cum răcnește.

În 408 septuagenara Francesca dorește să i se schimbe pampersul. De pe culoar pot să-i văd piciorușele subțiri, strânse aluziv într-un unghi de 30 de grade. Flăcăii din tura nocturnă își îndeplinesc meseria: o dezmiardă cu șervețele umede, parfumate... După o oră vor trebui să intre din nou la ea. Cred c-o face dinadins.

Vecinul de salon, al cărui nume îl știe numai Dumnezeu, are probleme cu prostata. Adineaori a mers să se ușureze, iar când a ieșit de la toaletă cocoșelul i se bălăbănea slobod. Se trântește-n pat, își trage așternutul peste șale, rămâne cu ciolanele dezvelite și rostește pe un ton comic și impersonal: „Oricum urmează să-mi facă injecția”.

Luminile din încăpere sunt stinse. Pe coridor îs aprinse doar lămpișoarele pătrățoase de noapte. Ne înfățișăm ca o adunătură de neputințe ce chicotesc imbecil la zvonurile despre un paradis pierdut sau despre unul în care cică am putea să ajungem. Credința și nădejdea sunt cele  75 miligrame de Herphonal înainte de cină. Iubirea e întâi și-ntâi iubire egoistă. Cel de lângă tine delirează cu voce tare. Tu adaugi 25 mg.

Se zice că Freud a descoperit ceea ce-a descoperit, analizând comportamentul unor oameni bolnavi cu capul. Dacă ar fi stat în locul meu, rezultatul ar fi fost mai tragic.

 

4:53 a.m. Secția de geriatrie. Cocârjat.

Cu fruntea pe speteaza scaunului din față.