„Iar la a patra strajă din noapte, Iisus a venit la ei umblând pe mare” (Matei
14, 25)
Adică între orele 3 și 6 a.m. s-a apropiat de ucenicii lui, care erau în corabie (o comunitate umană), la multe
stadii depărtare de țărm (deși țărmul
la care voiau să acosteze n-a fost salvarea lor), fiind învăluită de valuri (complicațiile vieții), căci
vântul era împotrivă (complicații peste
complicații, zdroaba din care, și dacă vrei să ieși, nu poți; întrucât în necazuri
muritorul apelează la Părintele Ceresc) – v. 24.
Văzându-L umblând pe mare,
ucenicii s-au înspăimântat (reacție firească în fața unui fenomen nemaiîntâlnit,
în fața unei contradicții), zicând că este nălucă
(o arătare ireală, o halucinație), și de frică au strigat (nu ni se zice dacă, -n groaza lor, au invocat vreo
divinitate) – v. 26.
Însă El le-a vorbit îndată (de
aici și concluzia unora că, în cazul în care Dumnezeu nu-ți rezolvă imediat problemele, precis te-ai rugat cum sau cui nu trebuia), zicând: „Îndrăzniți
(să ce? să plecăm spre Tine? să credem că, rămânând în corabie, totul va fi
bine?), Eu sunt (Dar spune-ne-o mai de-aproape, din moment ce nici Petru
și probabil nici ceilalți discipoli nu fură convinși că erai Tu; vezi versetul
următor); nu vă temeți!” (Păi fă ceva
ca să nu ne temem) – v. 27.
Iar Petru, răspunzând, a zis: „Doamne, dacă
ești Tu (nu avea certitudinea că este El), poruncește să vin la Tine pe apă” (de
ce nu poruncește valurilor să se calmeze?
poruncește ca bărcuța noastră să se
transforme într-o navă indestructibilă? poruncește să zburăm direct pe mal? ș.a.m.d. De ce omul trebuie să demonstreze
primul că e-n stare să facă ceva, de
ce tre’ să fie el cel dintâi care ia inițiativa, iar Atotțiitorul
să apară la final și să primească
laurii? Nu se cuvine ca Cel Ce Este
să se reveleze într-un mod lesne de-nțeles pentru tot norodul, iar p-ormă să ne
spună ce-avem-de-făcut? Asta-i ca: Hristoase,
eu nu știu cine ești, dar dacă mâine o să mi se-ntâmple ceea ce
vreau înseamnă că tu ai fost cel ce
m-a ajutat; dacă nu, înseamnă că ești o nălucire mincinoasă. N-ar fi rău dacă mijloacele folosite
pentru soluționarea crizelor ar porni de la acest raționament. Doar că Biserica (generalii care au
stabilit regulile jocului și oștenii adunați din patru zări și cătăniți în
oastea ce respectă ordinele, fără să se-ntrebe or fi bune, n-or fi bune?
merită, nu merită?) nu-l acceptă. Potrivit
Ei, eșecul de a doua zi nu se datorează Proniei, ci erorilor tale. Dumnezeu
există fie că ți se îndeplinesc „mofturile”, fie că nu. Și ție ți se cere, bineînțeles, să faci primul pas, nu Lui) – v. 28.
El i-a zis: „Vino!” (că să vezi că te ascult) Iar Petru, coborându-se din
corabie, a mers pe apă ca să ajungă la Iisus (uitând de ortacii săi; era
necesar ca el să fie la înălțime – un ciclist se desprinde de pluton) – v. 29.
Văzând însă vântul puternic, s-a înfricoșat (cum poate ființa care l-a
văzut pe Dumnezeu să să se-ndoiască iarăși
de Domnul său și, astfel, să se vatăme sufletește? Din versetul 28 nu reiese că
L-a văzut. Deci...?); și, începând să se scufunde, a strigat, zicând:
„Doamne, scapă-mă!” (care dintre ei? Cel în care ai încetat să crezi? Cel în
care nici n-ai crezut?) – v. 30.
Iar Iisus, întinzându-Și îndată mâna, l-a apucat și i-a zis: „Puțin
credinciosule, de ce te-ai îndoit?” (la ce te-ai fi așteptat, Tu, Cel ce l-ai
zidit pe om? Petru nu mai știa nici cum îl cheamă) – v. 31.
Și suindu-se ei în corabie, vântul s-a potolit (Limanul Neînviforat sosește în barca lor, oferindu-i lui Petru o
lecție: Nu poți să ajungi la Mine dacă-i desconsideri pe frații tăi. Numai
împreună vei/veți reuși. NU ÎNCERCAȚI AȘA CEVA (ceea ce a făcut Petru) ACASĂ! Ciclistul
reintră în pluton. Eu am venit la voi, nu voi la Mine. Și am venit pentru toți.
Iată-mă!) – v. 32.
Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: „Cu adevărat, Tu ești Fiul lui
Dumnezeu” (Ei, acuma că știm Cine e și ce-I poate pielea, da) – v. 33.
