Vreme ipocrită, lume bleojdită. Temperaturile
matinale sunt strânse fedeleș până la ora amiezii, când, după ce screm o ieremiadă
condensată în câteva perdele fugitive de ploaie, își scot la mezat valorile
termice și cresc impetuos, agnoziind centrul neuroendocrin responsabil de percepția
anotimpurilor și dereglând, prin ricoșeu, chiar dacă sala e încălzită și lumina
mereu aprinsă, ambițiile muncitorești și, implicit, dorința de-a împinge stânca
la deal, spre piscurile decepției.
Știm toate potecile, încercat-am fiecare remediu. Funcționează
până la un punct, apoi linia descrisă de semnele milimetrice ale improvizației este
curmată brusc de o palidă, dar eficientă, nebuloasă a profesiei de „a fi”. Duci
lingura la gură și nu simți niciun gust, te piepteni, chit că firele-s rare,
telefonezi unui amic, iar vocea ți se pare străină. Plimbările devin o povară,
trecătorii, ghidați de influxul biților, niște zombi pe ecranul orbitografului
universal...
Îți ațâți opiaceele naturale prin nutrienți dubioși,
pe care corpul ți-i respinge ca pe-un regiment de inamici hulpavi. Episodul
serialului favorit nu ți s-a încărcat. Ai dat refresh paginii de trei ori. Poate
c-așa va fi și la sfârșit, anticipând greșit o reîmprospătare a binelui.
