Roberto Bolaño - „Câinii romantici” (Univers, 2017)

Versurile lui Roberto Bolaño par decupate din editorialele gazetelor pariziene de secol XX, asupra cărora s-a abătut ochiul ager al ereziologului de serviciu.

Volumul este șlefuit prin prisma unei infracționalități „lirice”, specifice epocii sale („Tu ești atacatorul, violatorul, golanul inept” – p. 56), întru care până și forțele oarbe ale naturii, stările mintale sau barierele existenței conștiente își ispășesc pedeapsa inerentă freudianului a fi („Văzusem moartea copulând cu visul/și acum eram terminat” – p. 61).

Mefient față de o societate atomizată, guvernată de spiritul hazardului („Ce suntem?.../...cifre greșite/în marea ciorbă acrită a întâmplării?” – p. 37), autorul trăiește însă cu nădejdea conceperii unei lumi viabile, în care omul (perceput ca un întreg, trup & suflet, un animal perfectibil, epurat de dihotomiile toxice ale Politicului) e capabil să-și exprime adevărul în termenii (cvasi)comparativi ai unei metafore: („O moarte/Care nu-mi aducea pacea, căci și intrată în putrefacție/carnea mea/Continua să viseze” – p. 54).

 

„Am făcut muncile cele mai de jos.

Am străbătut Argentina și Europa la ora când toți dorm

și apar fantasmele păzitoare ale somnului.

Dar păzeau somnul altora și n-am știut

să descifrez mesajele lor urgente.

Poate niște fragmente, de asta am vizitat ospiciile

și pușcăriile. Fragmente,

silabe dogoritoare.

N-am crezut în posteritate, chiar dacă uneori

am crezut în Himeră.

Eram bun la chimie, la chimia pură.”     (pp. 39-40)

Nussano

 

Azi, la serviciu, mi-am salutat colegii printr-un discernabil și nostim Miau-Miau! Veneai să mă-ntrebi despre sortimentele de creveți – Miau! Te poticneai în răsturnatul gitterului – Miau-Miau! Îmi comunica șefa ultimele update-uri mercantile – Miauuu! Cu recepționerul nu prea mi-a ieșit. Fiind ungur, îmi replica sec, tot printr-o onomatopee: Ham-Ham!

Aerul condiționat din sectorul LACTATE pietrifică sfârcurile pardonabile ale madamelor. Una ce poartă meșă, către companionul ei: „Uite bre că au ouă de prepeliță!” Extensiile laterale i se electrizează când defilează prin dreptul rafturilor frigorifice, amplasate față-n față. Neonul acvamarin și filamentele de păr sintetic luminează gorgonic, aidoma unui cuib de șerpi ce urmează să devină incandescent.

Un cuplu de tineri înzorzonați cu țoale sofisticate... Ambele exemplare publicitare se deplasează lento printre mesele cu șlapi de plajă și hamace. Deasupra sprâncenelor pensate meticulos, până și osul frontal lucește de la crema autobronzantă sau stratul chimic de nicotinamidă a loțiunii de protecție solară aplicată pe piele. Cu staturi diametral opuse (el, cât un munte, ea, cât o mioară) se țineau de mână, asemenea unei perechi tată-fiică. Când Ghiță a trecut pe lângă ei, călare pe mașina de spălat pardoseli, fetița a tresărit, iar genitorul a luat-o în brațe. Păcat că lumea nu mai crede în Cupidon.

Bârlogul din Grădiște. Se anunță o vreme însorită și galeșă. Răsfoiesc o colecție de poeme robertobolañoeze. Scutur cearșaful ca să-l întind și să mă lungesc în pat. Descopăr o agrafă de păr. Tipa care mă vizitase de curând o rătăcise între așternuturi. Din localitatea Frecusigiu, pierduse ultimul autobuz spre casă. O noapte lichidă, cu tunete și fulgere... Și ecuațiile algebrice din interiorul acoladelor ei lesne de elucidat. Cu ea îmi agăț perdeaua, după ce o răsucesc ca pe-o cosiță, pentru a vedea mai bine ceea ce citesc.

Încerc să înmoi lingura în borcanul cu hazelnut cocoa spread. Metalul inoxidabil face echilibrul glicemic și stabilitatea ponderală imposibile. Nu e vina mea că legile fizicii n-au expirat. Și cine s-ar fi gândit c-o să mă sune din nou?

 

(Foto © flickr.com, Xie Kitchen)