Versurile lui Roberto Bolaño par decupate din
editorialele gazetelor pariziene de secol XX, asupra cărora s-a abătut ochiul ager
al ereziologului de serviciu.
Volumul este șlefuit prin prisma unei infracționalități
„lirice”, specifice epocii sale („Tu ești atacatorul, violatorul, golanul
inept” – p. 56), întru care până și forțele oarbe ale naturii, stările mintale
sau barierele existenței conștiente își ispășesc pedeapsa inerentă freudianului
a fi („Văzusem moartea copulând cu
visul/și acum eram terminat” – p. 61).
Mefient față de o societate atomizată, guvernată
de spiritul hazardului („Ce suntem?.../...cifre greșite/în marea ciorbă acrită
a întâmplării?” – p. 37), autorul trăiește însă cu nădejdea conceperii unei
lumi viabile, în care omul (perceput ca un întreg, trup & suflet, un animal
perfectibil, epurat de dihotomiile toxice ale Politicului) e capabil să-și
exprime adevărul în termenii (cvasi)comparativi ai unei metafore: („O
moarte/Care nu-mi aducea pacea, căci și intrată în putrefacție/carnea
mea/Continua să viseze” – p. 54).
„Am făcut muncile cele mai de jos.
Am străbătut Argentina și Europa la ora când toți
dorm
și apar fantasmele păzitoare ale somnului.
Dar păzeau somnul altora și n-am știut
să descifrez mesajele lor urgente.
Poate niște fragmente, de asta am vizitat
ospiciile
și pușcăriile. Fragmente,
silabe dogoritoare.
N-am crezut în posteritate, chiar dacă uneori
am crezut în Himeră.
Eram bun la chimie, la chimia pură.” (pp. 39-40)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu