Lacul

https://revistapsyche.ro/2022/12/03/lacul-de-andrei-codrin-bucur/

Lacul de acumulare e secat de o săptămână. Opriseră apa de la barajul din amonte, locul unde, peste câțiva ani, urma să ne cățărăm ca să lansăm spre străfunduri un crâsnic împletit manual, în căutare de ghiborți și de albitură. Cursul Bistriței fusese deviat prin canalul de fugă. Din groapa imensă în care ne aflam îl puteam zări, cu mâna streașină la sprâncene, cum trece pe lângă noi. Un tunel suspendat, plin cu viață acvatică. În jurul nostru, marea de noroi, plămânul mocirlos ce își oprise respirația și, expus intemperiilor sezoniere, își decroșa în văzul tuturor foițele pleurale.

În speranța c-o să se ivească un firicel de apă care să țină captive câteva exemplare de clean sau plătică, lui tata i se cășunase că n-ar fi rău să încerce să traverseze valea aceea nesfârșită. La doi metri înălțime, putea să se afunde lejer în pământul cleios. Problema era că în weekendul respectiv avea zi de vizită, fiind obligat să mă ia cu el – apanaj al unui divorț cu năbădăi. Doi iepuri dintr-un foc: scăpa de gura fostei muieri și i se oferea ocazia să îi predea lui fii-su lecții importante din arta războiului. Doar că eu n-aveam mai mult de o sută douăzeci de centimetri. Dacă nimeream un strat moale, riscam să mă îngrop de viu.

Ne-am descălțat pe mal, apoi ne-am holbat indiscret în zare. Gândul că la un moment dat cineva o să ridice lamele de beton ale stăvilarelor și vom fi prinși în debitul învolburat al râului m-a paralizat. Aproape că nu mai izbuteam să pășesc. Ce să caut în mijlocul acelei palete de pictură, pe care s-au amestecat între ele toate culorile întunecate ale naturii? Cât vedeai cu ochii, numai soluri argiloase, peste care nu îndrăzneau să zboare nici muștele. Fluturii alburii părăsiseră zona, iar păsările indigene nu se mai întreceau în trilurile răsăritului. Nu tu un petic de verdeață, nu tu un pumn de țărână gălbuie. Din împrejurimi se deversa înspre noi o liniște gravă. Soarele încă nu ardea, primăvara abia își intrase-n drepturi. Exploram albia unei văi cu sedimente pelagice, pustiită de orice faună și vegetație. Niște Jacques Cousteau ai bazinelor piscicole autohtone, hălăduind pe unde și-a mânat mutu’ iapa.

A apucat șireturile ambelor perechi de pantofi și, făcându-le nod, și le-a așezat de-o parte și de alta a gâtului, exact ca ghirlandele florale pe care le primești când îți permiți să vizitezi, în concediu, Insulele Hawaii. Prin aer pluteau miasme de fân carbonizat și mâzgă proaspătă. Atunci am auzit pentru întâia oară termenii decolmatare și a decolmata, pe care, evident, i-am uitat imediat. Mi se păreau atât de sofisticați, raportați la hidoșenia ambientală ce mi se înfățișa privirii, încât nici nu mi-am bătut capul cu trăncănelile explicative ale lui taică-miu. Era cât se poate de clar: Băuse.

Umblam aidoma unor roboței teleghidați de către o forță misterioasă, pipăind prundișul nămolit, cu tălpile goale. Ici și colo, înfipte în clisa tuciurie, găseam câte-o lingură de tinichea utilizată pe post de lest, fire și cârlige de pescuit, cioburi de sticlă și de faianță aterizate din motive neelucidate pe traseul nostru, foarfeci ruginite, camere de bicicletă și, la distanțe considerabile una de cealaltă – borne hectometrice menite să ne călăuzească în călătoria inițiatică la care fusesem înhămat cu de-a sila –, câte-o anvelopă de mașină, cu marginile roase de curenți și cu ațele pe-afară.

Tata lăsa impresia unui munte care vrea să plutească. Cioplit din cea mai dură rocă, asemeni unui negustor în zi de târg, țintea imperturbabil spre capătul de Nord al sinclinalului.  Observând că nu mă descurc, bașca sunt intimidat de efortul pe care trebuia să-l depun în tentativele de surmontare a materiilor reziduale deasupra cărora îmi plimbam cu greu picioarele înțepenite, a decis să mă poarte-n cârcă.

Pășeam odată cu el. Traiectoria membrelor lui se identifica cu direcția de înaintare a corpului meu, ca și când eu nu eram decât o extensie organică a trunchiului său robust, un apendice dospit printre umerii lui bronzați, având rol de orientare, căci, de sus, îi puteam oferi indicații prețioase referitoare la cât de uscat sau de umed era terenul pe care urma să calce. Spionam liniile imaginare de sub orizont, căutând nuanțele maronii deschise, semn că aluviunile se zvântaseră, iar ulterior, dacă mă-ntreba „Cum e?”, îi răspundeam crispat „La fel, peste tot”.

Se deplasa cu băgare de seamă, strivind sub pielea bătătorită a tălpilor lutul toxic prelins odinioară pe burta neexcavată a lacului – un fluid purulent circulând nestingherit prin vasele sangvine ale unui comatos. Deflagrația măciuliei roșiatice a bățului de chibrit pe care și l-a apropiat de buze ca să-și aprindă țigara m-a readus la realitate. Mirosul sulfuros m-a dat de gol: Visam cu ochii deschiși prin pâcla de tutun ce se răsucea adeneic înspre cer.

La un moment dat, când hăul în care se împlântase până la genunchi părea să ne înghită, a trecut pe lângă noi un nene cu mustață. Era la bustul gol, avea fața ridată, pantalonii suflecați, iar de la coate în jos tegumentele îi căpătaseră o tentă arămie, de ziceai că-i fuseseră grefate două antebrațe bionice. Ușor ursuz, cu spinarea înclinată într-un unghi ce-i conferea o postură aerodinamică, se avânta în sens opus, măsurând din coapse grosimea glodului. Nu știam că acestor specimene li se zicea tractoriști. L-am salutat, intersectându-ne privirile, iar pașii lui au urmat cu o precizie de ceasornicar craterele înnoroite ale pașilor noștri lăsați în spate, ca o potecă alpină marcată cu vopsea fosforescentă. „Caută fier”, îmi spuse tata. „Are cinci plozi... Face și el un ban”.

Pe panta molcomă a unui șanț trona un closet pe jumătate acoperit de mâl. Mi-am închipuit un om ce șade, cu bărbia sprijinită-n pumni, pe veceu. Impasibil, ațintindu-și pupilele asupra unui reviste holografice pe care o răsfoia clipind din pleoape, se gândea la pensia alimentară neachitată nici în luna respectivă și, constrâns de dificultățile financiare ale oricărui început de drum, la șansele minime de-a câștiga mai mult din profesia pe care și-o alesese.

Se clătina îndeosebi când nu reușea să-și smulgă piciorul din prima. Fuma tăcut. Probabil că purta o conversație interioară și n-avea timp de explicații. Capul unei păpuși cu orbitele înnegrite ne atrăgea atenția că elanul ar trebui să ni se tempereze. Ne aventuram într-o zonă primejdioasă. Cum nu de puține ori am simțit c-o să mă răstorn, am luat în serios avertismentul.

Mlădierea celor două corpuri sudate îmi crea, de fiecare dată când tata se apleca prea tare, senzația de cădere-n gol, ca și cum centrul de greutate s-ar fi mutat în coapsele mele. Îmi zicea să stau calm, fiindcă n-am să cad, e doar o impresie. Dar a distinge între realitate și ficțiune e o caracteristică a celor maturi. Teama de a pica mi se infiltrase prin pori și-mi zbârlise părul. Deși nu mai voiam să fiu copil, n-aveam de ales. Vremea încă nu sosise.

Căldura începu să mi se adune în creștet și să mi se rotească descendent până sub ceafă. Nu cărasem cu mine nicio geantă și străbătuserăm o porțiune însemnată din mizeria terestră ce emana acum o miasmă surreală. În asemenea împrejurări se cuvine se ai o șapcă sau o bandană cu care să-ți protejezi scăfârlia și un bidon cu suc de portocale cu care să te hidratezi; mă rog, ceva cu care să-ți uzi gâtlejul.

Nu departe de noi, într-o băltoacă de ciocolată amăruie, forfoteau lichid un soi de șerpi băloși, de care nu îndrăzneam să mă apropii. L-am rugat să îi ocolească. Mi-a spus că nu mai văzuse de mult astfel de exemplare babane și s-a dus glonț într-acolo, îndoindu-și genunchii și punându-și fundul pe călcâie. I-a atins cu vârful degetelor ca pe niște banale animale de companie și a mișcat „preventiv” încrengătura năclăită cu o furculiță de aluminiu ce încolțise strâmb dintr-un mănunchi de chiștoace. Apoi a săltat, scuturându-și spalele, însă m-a ținut de glezne – ca norocul. M-am speriat probabil insuficient pentru cât de bine se prefăcuse, așa că a luat-o la pas cu o aparentă nemulțumire în glas, rumegând solitar efectul substanței vezicante pe care o secretaseră țiparii: „Junior, las-o pe mă-ta și săpunurile ei! Te cureți și cu nisip”.

Am parcurs, călare pe un cal măiastru, monocromul arid al unui univers dezolant ce n-avea puterea să umple văzduhul azuriu în care nu se reflecta nimic din cele ale noastre. Ne aflam în buricul cuvetei, iar mlaștina apatiei domina peisajul ubicuu. Orbecăiam către infinit, dar îndârjirea tatălui, coroborată cu un sentiment de predestinare, mi-a declanșat o reacție adversă și am sesizat cu acuitate și scârbă cele mai minuscule carențe și meschine pasiuni ale omului care aveam să fiu. O varietate de alge bituminoase se ridicaseră la suprafață. El avansa spre liman, implacabil ca un profet neînțeles.

Insula de agrement, împestrițată cu tobogane spiralate, bazine de înot și chioșcuri cu înghețată, se întindea aidoma unui platou cu prăjituri, flendurat îmbietor pe sub nasul nostru de o mână invizibilă. Monotonia deșertului vâscos rămânea treptat în spate. În față ni se revela Babilonul în diversitatea lui încâlcită. Cocoțat pe umerii lui, voiam să cobor și să mă las pradă dorințelor care germinau în mine. Tărâmul promis, la o aruncătură de băț.

Însă nimeni prin preajmă. Vântul sufla cu sălbăticia unei furtuni hibernale, măturând indiciile unei posibile prezențe umane. Nici măcar un somalez care să dea cu mătura [1]. Și, cel mai trist, nici urmă de copii. Cineva schițase pentru noi un tablou iernatic, risipind orice brumă de viață.

Progresul e lesne de înfăptuit când ești posedat, incursiunea în neant pare o enigmă ușor de rezolvat. Ceea ce nu este limpede e pură butaforie, ceea ce rezistă e curată iluzie. Fiori extatici, asemeni unor electrozi, îmi erau strecurați sub piele. Corpul său atât de specific, atât de insolit. Una cu mine, și totuși două blocuri de carne distincte. O reprezentare anamorfotică, ascunsă de ochii orișicui.

Am pășit pe insulă, cu petulanța unuia care încă nu cunoscuse absolutul. Pustiul, în vasta lui splendoare. O lighioană gigantică ce dormita între ape. Nu există termeni comparativi. Știu doar că fricile care zac în noi nu sunt latente. Dimpotrivă, ele ne veghează permanent, reglând și calibrând oscilațiile mecanismului ce ne menține atât de lucizi, cât să nu ne lăsăm botezați în torent. Simboluri mnezice inoculate antepartum... Dacă panorama e dezagreabilă, să-i atenuăm intensitatea, să ne creștem gradual timpul de expunere.

Înainte de a ieși la pensie, și-a cumpărat o garsonieră într-un cartier din vecinătatea barajului din aval – punctul de unde pornise odiseea. Una dintre spusele lui aforistice era să nu uităm să udăm apa, referindu-se la pet-ul de bere pe care îl purta mai mereu cu el. Primul dintr-o serie indefinită, pe care nu le-am băut niciodată împreună.

 

 

 

 

---

[1] Somalez = poreclă atribuită angajaților SOMA – o firmă de salubritate; în limba greacă soma = corp.

TIMES NEW ROMAN gen (9)

Al treilea război mondial bate la ușă, iar românii țin cu rușii

 

Cum liderul țâfnos instalat la Kiev n-are de gând să cedeze prea lesne Rusiei putiniste teritoriile de la granița de Est și Sud-Est, probabilitatea unei noi conflagrații planetare se simte în atmosferă, fapt coroborat de intenția draconică a președintelui Federației Ruse de a zdrobi orice alianță între forțele ucrainene de opoziție și trupele NATO sprijinite pe alocuri de brigăzile de mercenari occidentali, sosiți în teatrul de operațiuni din regiunile Herson și Donbas.

Cu cât acesta din urmă va reuși mai repede, cu atât conflictul militar deja existent nu va căpăta proporțiile intercontinentale pe care nu și le dorește nimeni, mai puțin tovarășul Putin și acoliții săi spălați pe creier de propaganda la care, deși încearcă să nu cadă-n cursă, asistă neputincioși.

Căci, în definitiv, cu oricâte motive antibelice am veni la masa tratativelor și oricâte argumente plauzibile în favoarea defensivei cetățenilor ucrainieni, susținători ai lui Zelenski, am prezenta publicului român ahtiat după cotropitorii patriotarzi și criminalii creștin-ortodocși, n-o să-i înduplecăm pe postacii dacopați din bătătură.

Bașca, mai nou apar la TV fel și fel de personaje slavofile, care – profitând de credulitatea infantilă a internauților vrăjiți de mirajul ecranelor mincinoase și productive, alimentate (pixel cu pixel & decibel cu decibel) de trusturile media – inoculează ideea că vecinii noștri și-ar merita soarta, afișând în văzul tuturor câte-un raport tabelar întocmit de dânșii, ce vizează taman acest lucru: „Nu Rusia e de vină, ci Uniunea Europeană și, implicit, Ucraina”.

Unde mai punem că... Stați un pic...! Mi se suflă-n căști... Da, avem confirmarea. La ora la care transmitem aceste informații, corespondentul nostru de teren aflat în județul Mehedinți a obținut o copie a înregistrării cu avionul neidentificat ce a survolat spațiul aerian românesc în urmă cu câteva minute, material audiovideo pe care se poate auzi vocea bruiată a orșoveanului care a filmat aeronava: „Hai, Putin, hai, Putin, dă-ne-o, dă-ne-o, că s-o scumpit motorina!”

 

─ Mihai, dacă mai ești pe fir, ai legătura.

 

(Foto © flickr.com, Flebilis Rosa)

Victoria Tatarin - „???” (CDPL, 2021)

Autoare șugubeață, Victoria Tatarin știe să-și dozeze versurile pentru ca „impresia artistică” să aibă efectul scontat. Astfel că, pomenind de volumul lui Acosmei, peste câteva pagini trântește pe foaie:

 

„am ieșit cu mama la plimbare

cineva a strigat în urma mea:

«curvo!!!»

mama și-a întors capul”

 

Dar gândurile ei diverg în direcții afective cu nuanțe ivite binomic, când dintr-o ruminație negativă obsesivă, când din euforia maladivă a îndrăgostiților:

 

„Ca să nu schimb un bec în bucătărie nu e nevoie să fiu lovită

E nevoie să am două perechi de papuci de cameră de aceeași culoare și

un tată care bea

Violența naște violență

Violența naște mame care te bat

Știai asta?

O să fim împreună îți promit

Chiar mai mult”

 

„Ascult pe repeat aceeași piesă de parcă vreau să capăt rezistență la ea,

să nu plâng de fiecare dată

12 ore e de-ajuns

Ne-am promis că data viitoare când ne vedem o să fim în același pat

N-am uitat

Chiar mai mult” 

 

Însă abundența reprezentărilor macabre cu care poeta încearcă să ne familiarizeze („capul nespălat”, „banca aia jegoasă”, „găuri în craniul unui om”, „putrezește carnea pe tine”, „fără organe, fără sânge”, „te vor tăia în bucăți”, „abdomenul tăiat și plin de spermă”, „morți în descompunere” etc.) alterează viziunea de ansamblu a cărții, privând-o pueril de recunoașterea pe care o merită.

Cristina Stancu - „Apără pe cineva de tine” (CDPL, 2021)

Cea dintâi impresie, după ce-am parcurs volumul, a fost o evocare a „Mandalei” Cătălinei Ninu și a „Cărții Memoriilor” (tradusă la noi Apocalipsa Memoriilor) a lui Péter Nádas, autoarea acestui vers fluviu (ce se revarsă peste șaizeci de pagini) sertisând cu precizia maniacală a unui bijutier, piatra din capul unghiului ei poetic.

Abordarea narativă pare să nu fie decât o confidență curativă, întreaga structură prozodică axându-se pe efortul de a gestiona claritatea dezinhibării într-un demers liric à la Alexandru Mușina (ar afirma unii), și anume poemul lung.

Cristina Stancu își începe „ședința” prin recunoașterea vulnerabilității în fața unei existențe amăgitoare („primul strat al pielii este țesut mort/îl folosim pentru a atinge” – p. 57), utilizând un element lacustru (cu rezonanțe adânci în activitățile arhetipale în plină desfășurare din arealul mioritic literar): „am visat că munca noastră era să dormim în fiecare noapte în mijlocul apelor” (p. 7), pregătind cititorul pentru avalanșa de „asocieri libere” livrate exemplar, adică fără nicio reținere, semn că „pacienta” își stăpânește bine meseria.

Inserez aici câteva mostre concludente:

 

„bătrânețea ca pierdere a identității celulelor

procesul de îmbătrânire declarat boală

moartea în curând tratabilă cu pastile” (p. 8) – interesul pentru formula unei imortalității deloc utopice, pe care, la adăpostul tehnologiilor eugenetice, posteritatea o va poseda cu orice preț.

 

„...am interpretat greșit evoluția, prosperitatea

și fericirea aglomerează arterele” (p. 9) – falimentul lor de până acum.

 

„pentru a exersa

asemenea maeștrilor zen

îmi repet că orice pot ține în brațe nu există” (p. 10) – preludiul unei experiențe luminate (tema centrală a sesiunii terapeutice) ce nu se mai termină, amânând climaxul, vindecarea.

 

„micul impuls electric pe care-au fost construite

cuvintele mari imediat după crimă” (p. 11) – ipocrizia inepuizabilă a omenirii.

 

„ce faci cu viața ta nu contează cât a trece peste ce faci cu viața ta” (p. 14) – progresismul redus la o reevaluare a unei apoftegme sartriene de căpătâi: „Nu suntem bulgări de lut, și important nu este ceea ce fac alții din noi, ci ceea ce noi înșine facem din ce au făcut ei din noi” (Saint Genet, comédien et martyr).

 

„într-o zi vom înțelege cu adevărat cât de slabi suntem

chiar și împreună” (p. 16) – sinergia ratată a umanității.

 

„sicriele unde dorm oameni vii în hong kong nu contează” (p. 18) – două linkuri pentru lămurire: https://www.nationalgeographic.com/photography/article/hong-kong-living-trapped-lam-photos și https://www.theguardian.com/cities/gallery/2017/jun/07/boxed-life-inside-hong-kong-coffin-cubicles-cage-homes-in-pictures.

 

„schița originală a camerei de gazare și a crematoriului seamănă cu

mâna unui robot cântând la pian” (p. 20) – cine zicea că nu mai avem nevoie de metafore?

 

„aș vrea să am o limbă maternă rară pentru a explica diferențele

ca omul care s-a simțit mereu mai înalt și umblă pe picioroange

doar pentru a fi el însuși” (p. 27) – un excurs în interiorul problemei care ne frământă pe toți: (ne)acceptarea propriei persoane (propriului „eu”), inerentă apartenenței de grup și colectivismului vertical.

 

„când mă întâlnesc cu toate româncele la țigară

vorbim despre vedete românești vremea frumoasă din românia

dorința de plecare și planurile de a deveni coafeze” (p. 33) –  o altă fațetă a perspectivei „diamantine” a exilatului.

 

„scriu prea des cuvântul vital însă

nimic nu mai e atât de important încât să amenințe” (p. 36) – resemnarea în calea inevitabilului tăvălugul biologic.

 

„în timp învățăm să fim mai răi cu noi înșine decât ceilalți” (p. 38) – nu degeaba titlul volumului se numește Apără pe cineva de tine.

 

„...cadavrul meu plin cu porumb de floricele în

crematoriu” (p. 55) – umorul este un indiciu al sănătății mintale; pacienta este pe drumul cel bun.

 

„locuiesc într-un sistem de oameni

care înlocuiesc obiectele” (p. 59) – tablou cioranian: „Să n-ai cui să spui niciodată nimic! Numai obiecte; nici o ființă” (Amurgul gândurilor).

 

Cristina Stancu ia foarte în serios lumea în care trăiește. Dezinvoltura cu care ne-o relatează e o dovadă a unei profunzimi asumate, nicidecum o slăbiciune specifică naivității adolescentine, lucru ce transpare la tot pasul, expozeul ei funcționând aidoma unei (neuro)imagistici sociale, developate în starea hipnopompică pe care încearcă să ne-o imprime și nouă.

 

„...metodele noastre de a ne demonstra că

în spatele paravanului printat nu mai rămâne

nimic de reprodus în afară de noi

 

ca formele atât de precise ale lucrurilor

contururile naturii adaptate la normele de siguranță

 

procesele paranoiei, plânsul sterilizant și căcatul lor poetic

în soarele de iulie pe care va trebui cu timpul să-l admirăm

 

nu pot opri sentimentul că trăiesc într-o peliculă de celuloid

însă iată ce se ascunde dincolo de peisajul încă viabil

 

aceasta este căruța care transporta cadavre, capul copilului

seamănă cu al unui monstru în șoc

 

în lumea liberă trupuri umane câștigă premii

pentru imaginile cu trupuri umane

 

valoarea constă în simplificarea empatiei”  (p. 28)

Ramona Boldizsar - „Nimic nu e în neregulă cu mine” (CDPL, 2021)

O autoare care, sub efectul fistulizant al unui procedeu aparent rigid și cu o încredere dezarmantă în virtuțile destăinuirii oneste (tot mai rară printre versuitori), tapetează hipocoristic paginile unui volum confesiv ce încastrează, în straturi narative de suprafață (exoterice), o frază deloc intricată, cum observăm în peisajul din ce în ce mai inextricabil al strofolog(h)iei românești contemporane.

Lipsită de ecolalia emulilor up-to-date (și up to no good) ai te miri căror futuriști într-ale literelor, poezia Ramonei Boldizsar îți reglează concomitent toanele „avangardiste” ale inimii & minții, aducându-te cu picioarele pe pământ, de fiecare dată când capul ți se pierde printre norii zugrăviți sublim de pictorii unui secol ce se îndepărtează abulic de chestiunile esențiale ale periplului nostru efemer – de ceea ce (ne) doare.

 

noi

 

visele tale sunt un roman de zamiatin

ale mele nu există – mă întind în pat și mă trezesc

ca și cum nu aș fi dormit, tavanul alb cu trei pete (urmele unor

țânțari morți goliți de sângele nostru uscat)

ne întâlnim undeva la mijloc

– tu cu povestea realităților tale

eu cu ficțiunea despre toate lucrurile care

n-au existat până am început să le gândesc

(lucrez din inconștientul inaccesibil care mă hrănește

ca pe un maidanez

un câine fără stăpân abandonat în câmp la mila unui

colț de pâine uscat).

îmi acopăr urechile să nu mai aud zumzăitul oboselii

tu dormi în secvențe scurte de rem și-mi povestești despre

aripile gigantice rupte în vidul neființei

despre exploziile gigantice care mi-au sfârșit și ultima fărâmă de

creativitate

visele tale te turmentează și compensează

ești spectatorul dezastrului și creației iar eu

rămân undeva pe din afară, mișcându-ți umărul în somn și

șoptindu-ți

Sunt aici

Ioan Coroamă - „Colectiva” (OMG, 2022)

Citindu-i versurile, după o după-amiază pierdută în încercarea eșuată de a mă odihni, am impresia că am pășit pe lespedea încinsă a oracolului din Delphi și, luat în primire de izul oleandrului ofilit, mi se oferă spre lectură un manuscris uncial grecesc. Sunt plimbat dintr-o stare de suspans într-una voit romanțioasă, debusolat ori de câte ori intenționez să pun punctul pe i, în tentativa de a-mi calma dorința depistării unui sens rațional în tot acest cosmos „logocentric”: „...poate nu există univers, ci doar/macro-sisteme/și micro-sisteme cu vase comunicante și tot felul/de colective” – p. 38.

Un poem gnomic considerabil, ce face caz de problemele spiritual-ambientale cu care se confruntă adepții declarați ai ecologismului new age-ist, ideologizând redundant ethosul epico-liric al corpusului de avertismente (post)umaniste:

„îmi întorc palmele când vreau să contaminez/exteriorul/cu energia optimismului de interior” (p. 17),

„vreau să construim fericire/și pentru cei din casele de copii/și pentru cei din uzinele dezafectate/și pentru cei înfometați din stradă/și pentru cei suferinzi din spitale” (p. 23),

„nu vreau să dau banii pe stații de epurare/forăm pentru sprijin comun/.../nu vreau să dau bani pe betoane/când am nevoie de pâine” (p. 35),

„aș vrea o căutare cu folos, nu pompe/de-nlăturare a faunei acvatice/.../uităm că din pământ venim/sunt gata să forez pentru pământ” (p. 36),

„...văzând prin/celelalte trupuri cum permafrostul/se risipește în trilioane de particule” (p. 43),

„cei atinși de copaci vor fi salvați” (p. 46).

 

hybrid things & processes II: circular

causality (hyper-diastic)

 

 

ești:

petala

minimă : rizom

dintr-un : rizom.

un mediu hibridat

cu petala medie

dintr-un minimum: rizom

dintr-un: rizom

ca o respirație

medie:

transmisă.

o trăsătură:

intensivă

începe deodată

să lucreze

pentru ea

însăși.

o percepție:

halucinatorie.

o sinestezie:

perversă.

un joc

de imagini

se desprinde.

mutația este

pusă

la îndoială.             (pp. 69-70)

Antonio Doda - „Primele fobii” (Editura Cartea Românească, 2022)

Un volum cu perspective largi, minate sistematic cu un biografism genuin, ce maximizează prin sinceritate și naturalețe textura plăpândă a versurilor. Tânărul scriitor (pasionat și de pictură) nu-și estompează câtuși de puțin limitele artistice, delectând prin imagini metaforice ce încântă ochiul și inima iubitorilor de poezie:

„ca un set de creioane pentru copii/fericirea/are puține nuanțe” (p. 9);

„stăm împreună/doar ca să-mi hrănesc imaginația” (p. 12);

„a picat internetul – /copiii urlă bezmetic ca haitele de lupi”,

„...noaptea golește străzile/și felinarele reîncep să bârfească” (p. 17);

„oamenii la geamuri/discută cu porumbeii/de parcă sunt rudele care i-au părăsit”,

„geamul – deschis/în locul certurilor ascult vântul” (p. 23);

„nu mi-am mai văzut familia și prietenii/cu toate că/ne întâlnim zilnic” (p. 27) ș.a.m.d.

Cartea este străbătută (atât cât să nu deturneze filonul narativ de la scopul său primordial: profilaxia spirituală: „bolnavii mor/deconectați de la aparate/eu de la cuvinte” – p. 42) de un laitmotiv pe care doar cei introvertiți îl pot experia cu adevărat.

 

nu mă simt vinovat

 

nu mă simt vinovat că iubesc necunoscutul

în locul celor cunoscuți

 

că nu vorbesc cu nimeni

și nu mă simt singur

 

anesteziile din spitale sunt tot ce simt

piesele ascultate sunt tot ce

mai văd

 

nu mă simt vinovat că iubesc o poezie despre o fată

mai mult decât pe fată

 

că nu cred în superioritate

nici pe pământ

nici în ceruri

 

nu mă simt vinovat că nu răspund la telefon cu zilele

 

dumnezeul multora

a creat o poezie

el crede că a creat pământul

dumnezeul meu nu a creat nimic     (p. 47)

Ioan Mateiciuc - „Anchilopoetica” (Alexandria Publishing House, 2020)

Ioan Mateiciuc descrie o societate mecanicizată (-antă) în care „simpla” existență implică (fără doar și poate) faptul-de-a-fi-în-lume, adică un fenomen redus la un ansamblu de accesorii ce se upgradează necontenit atât de-a lungul, cât și de-a latul fluviului care o să ne înghită într-un final pe toți (determinism implacabil, căci fiecare dintre noi e dator cu o moarte):

„ce lume veche roșie/ca o membrană plutind deasupra/cadavrelor indexate” – o aluzie la teritoriul Africii (leagănul omenirii), denumit și continentul negru – culoare pe care autorul o îndulcește prin filtrul credinței sale iudeo-creștine (panteon al civilizației europene și, conform sinoadelor politice, al întregului mapamond).

„e liniște și rețeaua e la viteză mare/cadru după cadru/cu buzele umede/ne luăm în brațe și trecem în log off” – somnul ca o prefigurare a exitusului.

„ne îngrijorează/că ceva bun se mai poate întâmpla/că o vom privi pe marla din spate/la fiecare update” (p. 24) – „marla”, un alt nume pentru Yahweh, cel căruia Moise i-a putut vedea doar „spatele” (Ieșirea cap. 33). Analizat etimologic, cuvântul antrenează după sine și o latură matrimonială a condiției umane – femeia (marla – mârlă – mârlire - a (se) mârli; expresia „a (-i) cădea mârlă pe pârlă” = a se îndrăgosti de cineva) –, cea despre care Freud mărturisea că este „un continent întunecat”.

Poetul făurește o „baladă” a încovoierii, a ploconirii (anchilo) în fața unei infinități de rețele fără firewall (p. 23), acționate, exact cum ai manevra niște fantoșe, de cel la care se raportează pentru a-și actualiza ființa: „oglinda în care îmi refac chipul/repetitivrepetitiv ca o jucărie cu cheie/e dincolo de viața în care încercam/să cânt/jazz mimând fericirea” (p. 23).

Totodată el își dă în vileag neputința cauzată de realitatea condiționării, exhibând, pe alocuri, câteva dintre spaimele sale cu valoare epitetică: smochine injectate cu cefort, fiole de carmazepină, celecoxibum, tuse convulsivă, comă, metastaze multicolore, ventilații non-invazive, șocuri anafilactice, sângerări ale urechilor, perfuzii, un flacon de diazepam, transfuzie etc., tânjind însă după o reconciliere eshatologică: „aștept dimineața bună în care viața mă va alege/așa cum tăcerea îl va alege pe munch” (p. 25)

 

⁕⁕⁕

 

„astăzi

ne vom costuma în oameni și

vom ieși în stradă

cine știe. poate

nu ne va recunoaște

nimeni”

Bogdan Lypkhan - „Wishing Light” (Fractalia, 2017)

Versete laconice, ce țintesc în „miezul problemei”, perforând vintrele machiste și fuzelajul oricărei stime de sine masculin-dominante („acei tineri puternici/biologici/nu/ca mine” – p. 87).

Un redutabil (și caritabil) concert al disergiei virilice sub aspect temporal, căci poetul s-a ramolit, iar snaga nu mai circulă prin instalație ca altădată („cînd te-am futut/nu apăruseră/încă/supermarketurile” – p. 91; „nu m-ai ales ca bărbat/aceasta este foarte clar/îți plac/spermoșii” – p. 53).

O atmosferă nosferatică, asezonată cu stoguri mițoase cu iz de flower (și luzăr) power („cînd pădurile noastre/pubiene/vor sta pe deplin/liniștite/una lîngă alta/va însemna că/totu-i perfect” – p. 77) și cu vestigii explicite ale unei (auto)sabotări plurivoce („...sînt un bukowski/fără pulă” – p. 107).

Din volum nu lipsesc însă episoadele idilice (cu perdea) și mirajul (nu atât de erotic, pe cât de tandru) al salvarii („într-o bună zi/Dzeu/va teleporta/spre mine/iubire//o barcă/ireal de albă/cîndva” – pp. 116-117).

Citind dintr-o suflare, gândul mi-a zburat inopinat la punkiștii trupei The Offspring și-al lor [No] Self Esteem, deși (judecând după competențele sportive precoce) aș fi preferat hitul tocilăresc al celor de la Fountains of Wayne – Stacy’s Mom [has got it goin’ on].

 

: :

 

„looking for the green

light

ca Gatsby

așa priveam

spre camera ta

cu plasă de țînțari

verde”

Roberto Bolaño - „Câinii romantici” (Univers, 2017)

Versurile lui Roberto Bolaño par decupate din editorialele gazetelor pariziene de secol XX, asupra cărora s-a abătut ochiul ager al ereziologului de serviciu.

Volumul este șlefuit prin prisma unei infracționalități „lirice”, specifice epocii sale („Tu ești atacatorul, violatorul, golanul inept” – p. 56), întru care până și forțele oarbe ale naturii, stările mintale sau barierele existenței conștiente își ispășesc pedeapsa inerentă freudianului a fi („Văzusem moartea copulând cu visul/și acum eram terminat” – p. 61).

Mefient față de o societate atomizată, guvernată de spiritul hazardului („Ce suntem?.../...cifre greșite/în marea ciorbă acrită a întâmplării?” – p. 37), autorul trăiește însă cu nădejdea conceperii unei lumi viabile, în care omul (perceput ca un întreg, trup & suflet, un animal perfectibil, epurat de dihotomiile toxice ale Politicului) e capabil să-și exprime adevărul în termenii (cvasi)comparativi ai unei metafore: („O moarte/Care nu-mi aducea pacea, căci și intrată în putrefacție/carnea mea/Continua să viseze” – p. 54).

 

„Am făcut muncile cele mai de jos.

Am străbătut Argentina și Europa la ora când toți dorm

și apar fantasmele păzitoare ale somnului.

Dar păzeau somnul altora și n-am știut

să descifrez mesajele lor urgente.

Poate niște fragmente, de asta am vizitat ospiciile

și pușcăriile. Fragmente,

silabe dogoritoare.

N-am crezut în posteritate, chiar dacă uneori

am crezut în Himeră.

Eram bun la chimie, la chimia pură.”     (pp. 39-40)

Nussano

 

Azi, la serviciu, mi-am salutat colegii printr-un discernabil și nostim Miau-Miau! Veneai să mă-ntrebi despre sortimentele de creveți – Miau! Te poticneai în răsturnatul gitterului – Miau-Miau! Îmi comunica șefa ultimele update-uri mercantile – Miauuu! Cu recepționerul nu prea mi-a ieșit. Fiind ungur, îmi replica sec, tot printr-o onomatopee: Ham-Ham!

Aerul condiționat din sectorul LACTATE pietrifică sfârcurile pardonabile ale madamelor. Una ce poartă meșă, către companionul ei: „Uite bre că au ouă de prepeliță!” Extensiile laterale i se electrizează când defilează prin dreptul rafturilor frigorifice, amplasate față-n față. Neonul acvamarin și filamentele de păr sintetic luminează gorgonic, aidoma unui cuib de șerpi ce urmează să devină incandescent.

Un cuplu de tineri înzorzonați cu țoale sofisticate... Ambele exemplare publicitare se deplasează lento printre mesele cu șlapi de plajă și hamace. Deasupra sprâncenelor pensate meticulos, până și osul frontal lucește de la crema autobronzantă sau stratul chimic de nicotinamidă a loțiunii de protecție solară aplicată pe piele. Cu staturi diametral opuse (el, cât un munte, ea, cât o mioară) se țineau de mână, asemenea unei perechi tată-fiică. Când Ghiță a trecut pe lângă ei, călare pe mașina de spălat pardoseli, fetița a tresărit, iar genitorul a luat-o în brațe. Păcat că lumea nu mai crede în Cupidon.

Bârlogul din Grădiște. Se anunță o vreme însorită și galeșă. Răsfoiesc o colecție de poeme robertobolañoeze. Scutur cearșaful ca să-l întind și să mă lungesc în pat. Descopăr o agrafă de păr. Tipa care mă vizitase de curând o rătăcise între așternuturi. Din localitatea Frecusigiu, pierduse ultimul autobuz spre casă. O noapte lichidă, cu tunete și fulgere... Și ecuațiile algebrice din interiorul acoladelor ei lesne de elucidat. Cu ea îmi agăț perdeaua, după ce o răsucesc ca pe-o cosiță, pentru a vedea mai bine ceea ce citesc.

Încerc să înmoi lingura în borcanul cu hazelnut cocoa spread. Metalul inoxidabil face echilibrul glicemic și stabilitatea ponderală imposibile. Nu e vina mea că legile fizicii n-au expirat. Și cine s-ar fi gândit c-o să mă sune din nou?

 

(Foto © flickr.com, Xie Kitchen)

Prier

Trei anotimpuri în decurs de-o săptămână. Un comensualism climatic, pe spezele sufletului meu. A plouat când nu m-am așteptat. La indicațiile meteorologului de serviciu, am purtat umbrela cu mine pe oriunde am umblat, și, compliant hybrisului mereu deșănțat al câte unei nopți albe, cu cer înstelat, am lăsat-o după ușă, convins că aversele nu-s decât un ciopor de sugestii negative proiectate ex corpus.

Ambuteiaj și tevatură în intersecție: „Dă-te, bă! Nu vezi că am prioritate?” Se grăbea ca tot omu’ să prindă niște drob în țiplă și ouă lăcuite. În vuietul motoarelor furibunde, preoții catedralei execută ultimele retușuri pentru dineul pascal de la ora doișpe. Îl sun pe I. să văd dacă-i liber diseară. „Fără lumânări din parafină și sacou negru”, îi zic. „Stăm la șuetă... În cazu-n care nu se înnorează”.

  Zi extenuantă. Apt pentru muncă de la 5:30. M-am întins în pat să mă relaxez, am adormit înainte de chindie și m-am trezit buimac de cap imediat după apusul soarelui. Niciunul dintre noi nu mai era dispus să-și miște hoitul. Am convenit să ne întâlnim mâine. Poate că vremea va fi mai prietenoasă.

Câinii se agită în spatele porții. Încolonați de sărbătoare, actorii se îndreaptă către scenă, unii cu candele roșu-vampir în mâini, alții, în jeb. Stâlpii electrici înfipți în trotuare flanchează circuitul ampermetric al iluminării. Trecătorii sunt ostensibil entuziasmați, din cauza abstinenței alimentare a păresimilor. Ținute destul pe jarul firii umane, mai au puțin și-o să dea în clocot.

Merg să papagalicească în surdină versiunea românească a unui tipic liturgic. Tradiția nomocanonică își revendică haraciul. Pastorala IPS-ului fusese postată pe site-ul Arhiepiscopiei cu treișpe zile-n urmă, semn că Învierea n-are cum să se amâne. Ierarhul dogmatizează orația festivă, cu prilejul slobozirii enoriașilor spre mesele pantagruelice. „Citirile biblice ale slujbelor folosesc cuvinte ce înalță pe credincios la înțelegerea tainei creștinătății...”. Mai bine ar fi folosit necuvintele.

Nicio dovadă a resuscitării hristice și-un conglomerat de chestiuni nesoluționate (dar încă ardente) pășesc agale pe aleea ce leagă Templul Consolării de Lupanarul Durerii. În urma lor, fumul unor simboluri (adică substitute) existențiale și izul rezidual al unui eveniment inodor.

Cu moartea pre moarte călcând – intonează ca proștii, lipsiți de experiența morții și cultivând speculații cu final fericit. Nipson anomimata mi monan opsin! – răbufnește din adâncul unui labirint de îndoieli nesatisfăcute.

Iar ca recrudescența bolii să înregistreze valori aberante, adaug Hai sictir, Hristoase! Dacă nu erai tu, mai devreme sau mai târziu, intervenea altcineva ca să ne salveze. Pentru unii deja a sosit. Aveai impresia că ești unicul „mântuitor”?

Toți aleșii poporului propovăduiesc mirajul puterii. Înșirate pe un belciug, cheile zornăie în buzunarele lor cu fermoar. Odată introduse și răsucite, trăim nestingheriți, cu iluziile intacte. Când vor fi scoase, o să ne odihnim, în pace, pentru prima oară.

(Foto © lesphotosderobert.com)