Ioan Mateiciuc descrie o societate mecanicizată (-antă)
în care „simpla” existență implică (fără doar și poate) faptul-de-a-fi-în-lume,
adică un fenomen redus la un ansamblu
de accesorii ce se upgradează necontenit atât de-a lungul, cât și de-a latul fluviului
care o să ne înghită într-un final pe toți (determinism implacabil, căci fiecare
dintre noi e dator cu o moarte):
„ce lume
veche roșie/ca o membrană plutind
deasupra/cadavrelor indexate” – o
aluzie la teritoriul Africii (leagănul omenirii), denumit și continentul negru – culoare pe care autorul o
îndulcește prin filtrul credinței sale iudeo-creștine (panteon al civilizației
europene și, conform sinoadelor politice, al întregului mapamond).
„e liniște
și rețeaua e la viteză mare/cadru
după cadru/cu buzele umede/ne luăm în brațe și trecem în log off” –
somnul ca o prefigurare a exitusului.
„ne
îngrijorează/că ceva bun se mai poate
întâmpla/că o vom privi pe marla din
spate/la fiecare update” (p. 24) –
„marla”, un alt nume pentru Yahweh, cel
căruia Moise i-a putut vedea doar „spatele”
(Ieșirea cap. 33). Analizat etimologic, cuvântul antrenează după sine și o latură
matrimonială a condiției umane – femeia (marla – mârlă – mârlire - a (se)
mârli; expresia „a (-i) cădea mârlă pe pârlă” = a se îndrăgosti de cineva) –, cea
despre care Freud mărturisea că este „un continent întunecat”.
Poetul făurește o „baladă” a încovoierii, a ploconirii
(anchilo) în fața unei infinități de
rețele fără firewall (p. 23), acționate, exact cum ai manevra niște fantoșe, de
cel la care se raportează pentru a-și actualiza ființa: „oglinda în care îmi
refac chipul/repetitivrepetitiv ca o jucărie cu cheie/e dincolo de viața în
care încercam/să cânt/jazz mimând fericirea” (p. 23).
Totodată el își dă în vileag neputința cauzată de
realitatea condiționării, exhibând, pe alocuri, câteva dintre spaimele sale cu
valoare epitetică: smochine injectate cu
cefort, fiole de carmazepină, celecoxibum, tuse convulsivă, comă, metastaze multicolore, ventilații non-invazive, șocuri anafilactice, sângerări ale urechilor, perfuzii, un flacon de diazepam, transfuzie
etc., tânjind însă după o reconciliere eshatologică: „aștept dimineața bună în
care viața mă va alege/așa cum tăcerea îl va alege pe munch” (p. 25)
⁕⁕⁕
„astăzi
ne vom costuma în oameni și
vom ieși în stradă
cine știe. poate
nu ne va recunoaște
nimeni”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu