https://revistapsyche.ro/2022/12/03/lacul-de-andrei-codrin-bucur/
Lacul de acumulare e secat de o săptămână.
Opriseră apa de la barajul din amonte, locul unde, peste câțiva ani, urma să ne
cățărăm ca să lansăm spre străfunduri un crâsnic împletit manual, în căutare de
ghiborți și de albitură. Cursul Bistriței fusese deviat prin canalul de fugă.
Din groapa imensă în care ne aflam îl puteam zări, cu mâna streașină la
sprâncene, cum trece pe lângă noi. Un tunel suspendat, plin cu viață acvatică.
În jurul nostru, marea de noroi, plămânul mocirlos ce își oprise respirația și,
expus intemperiilor sezoniere, își decroșa în văzul tuturor foițele pleurale.
În speranța c-o să se ivească un firicel de apă care
să țină captive câteva exemplare de clean sau plătică, lui tata i se cășunase
că n-ar fi rău să încerce să traverseze valea aceea nesfârșită. La doi metri
înălțime, putea să se afunde lejer în pământul cleios. Problema era că în
weekendul respectiv avea zi de vizită,
fiind obligat să mă ia cu el – apanaj al unui divorț cu năbădăi. Doi iepuri
dintr-un foc: scăpa de gura fostei muieri și i se oferea ocazia să îi predea
lui fii-su lecții importante din arta
războiului. Doar că eu n-aveam mai mult de o sută douăzeci de centimetri.
Dacă nimeream un strat moale, riscam să mă îngrop de viu.
Ne-am descălțat pe mal, apoi ne-am holbat
indiscret în zare. Gândul că la un moment dat cineva o să ridice lamele de
beton ale stăvilarelor și vom fi prinși în debitul învolburat al râului m-a
paralizat. Aproape că nu mai izbuteam să pășesc. Ce să caut în mijlocul acelei
palete de pictură, pe care s-au amestecat între ele toate culorile întunecate
ale naturii? Cât vedeai cu ochii, numai soluri argiloase, peste care nu
îndrăzneau să zboare nici muștele. Fluturii alburii părăsiseră zona, iar păsările
indigene nu se mai întreceau în trilurile răsăritului. Nu tu un petic de
verdeață, nu tu un pumn de țărână gălbuie. Din împrejurimi se deversa înspre
noi o liniște gravă. Soarele încă nu ardea, primăvara abia își intrase-n
drepturi. Exploram albia unei văi cu sedimente pelagice, pustiită de orice
faună și vegetație. Niște Jacques Cousteau ai bazinelor piscicole autohtone,
hălăduind pe unde și-a mânat mutu’ iapa.
A apucat șireturile ambelor perechi de pantofi și,
făcându-le nod, și le-a așezat de-o parte și de alta a gâtului, exact ca
ghirlandele florale pe care le primești când îți permiți să vizitezi, în
concediu, Insulele Hawaii. Prin aer pluteau miasme de fân carbonizat și mâzgă
proaspătă. Atunci am auzit pentru întâia oară termenii decolmatare și a decolmata,
pe care, evident, i-am uitat imediat. Mi se păreau atât de sofisticați,
raportați la hidoșenia ambientală ce mi se înfățișa privirii, încât nici nu
mi-am bătut capul cu trăncănelile explicative ale lui taică-miu. Era cât se
poate de clar: Băuse.
Umblam aidoma unor roboței teleghidați de către o
forță misterioasă, pipăind prundișul nămolit, cu tălpile goale. Ici și colo,
înfipte în clisa tuciurie, găseam câte-o lingură de tinichea utilizată pe post
de lest, fire și cârlige de pescuit, cioburi de sticlă și de faianță aterizate
din motive neelucidate pe traseul nostru, foarfeci ruginite, camere de bicicletă
și, la distanțe considerabile una de cealaltă – borne hectometrice menite să ne
călăuzească în călătoria inițiatică la care fusesem înhămat cu de-a sila –, câte-o
anvelopă de mașină, cu marginile roase de curenți și cu ațele pe-afară.
Tata lăsa impresia unui munte care vrea să
plutească. Cioplit din cea mai dură rocă, asemeni unui negustor în zi de târg,
țintea imperturbabil spre capătul de Nord al sinclinalului. Observând că nu mă descurc, bașca sunt
intimidat de efortul pe care trebuia să-l depun în tentativele de surmontare a
materiilor reziduale deasupra cărora îmi plimbam cu greu picioarele înțepenite,
a decis să mă poarte-n cârcă.
Pășeam odată cu el. Traiectoria membrelor lui se
identifica cu direcția de înaintare a corpului meu, ca și când eu nu eram decât
o extensie organică a trunchiului său robust, un apendice dospit printre umerii
lui bronzați, având rol de orientare, căci, de sus, îi puteam oferi indicații
prețioase referitoare la cât de uscat sau de umed era terenul pe care urma să
calce. Spionam liniile imaginare de sub orizont, căutând nuanțele maronii
deschise, semn că aluviunile se zvântaseră, iar ulterior, dacă mă-ntreba „Cum
e?”, îi răspundeam crispat „La fel, peste tot”.
Se deplasa cu băgare de seamă, strivind sub pielea
bătătorită a tălpilor lutul toxic prelins odinioară pe burta neexcavată a
lacului – un fluid purulent circulând nestingherit prin vasele sangvine ale
unui comatos. Deflagrația măciuliei roșiatice a bățului de chibrit pe care și
l-a apropiat de buze ca să-și aprindă țigara m-a readus la realitate. Mirosul
sulfuros m-a dat de gol: Visam cu ochii deschiși prin pâcla de tutun ce se răsucea
adeneic înspre cer.
La un moment dat, când hăul în care se împlântase
până la genunchi părea să ne înghită, a trecut pe lângă noi un nene cu mustață.
Era la bustul gol, avea fața ridată, pantalonii suflecați, iar de la coate în
jos tegumentele îi căpătaseră o tentă arămie, de ziceai că-i fuseseră grefate
două antebrațe bionice. Ușor ursuz, cu spinarea înclinată într-un unghi ce-i
conferea o postură aerodinamică, se avânta în sens opus, măsurând din coapse grosimea
glodului. Nu știam că acestor specimene li se zicea tractoriști. L-am salutat,
intersectându-ne privirile, iar pașii lui au urmat cu o precizie de ceasornicar
craterele înnoroite ale pașilor noștri lăsați în spate, ca o potecă alpină
marcată cu vopsea fosforescentă. „Caută fier”, îmi spuse tata. „Are cinci
plozi... Face și el un ban”.
Pe panta molcomă a unui șanț trona un closet pe
jumătate acoperit de mâl. Mi-am închipuit un om ce șade, cu bărbia sprijinită-n
pumni, pe veceu. Impasibil, ațintindu-și pupilele asupra unui reviste holografice
pe care o răsfoia clipind din pleoape, se gândea la pensia alimentară neachitată
nici în luna respectivă și, constrâns de dificultățile financiare ale oricărui
început de drum, la șansele minime de-a câștiga mai mult din profesia pe care
și-o alesese.
Se clătina îndeosebi când nu reușea să-și smulgă piciorul
din prima. Fuma tăcut. Probabil că purta o conversație interioară și n-avea
timp de explicații. Capul unei păpuși cu orbitele înnegrite ne atrăgea atenția
că elanul ar trebui să ni se tempereze. Ne aventuram într-o zonă primejdioasă. Cum
nu de puține ori am simțit c-o să mă răstorn, am luat în serios avertismentul.
Mlădierea celor două corpuri sudate îmi crea, de
fiecare dată când tata se apleca prea tare, senzația de cădere-n gol, ca și cum
centrul de greutate s-ar fi mutat în coapsele mele. Îmi zicea să stau calm,
fiindcă n-am să cad, e doar o impresie. Dar a distinge între realitate și
ficțiune e o caracteristică a celor maturi. Teama de a pica mi se infiltrase
prin pori și-mi zbârlise părul. Deși nu mai voiam să fiu copil, n-aveam de
ales. Vremea încă nu sosise.
Căldura începu să mi se adune în creștet și să mi
se rotească descendent până sub ceafă. Nu cărasem cu mine nicio geantă și
străbătuserăm o porțiune însemnată din mizeria terestră ce emana acum o miasmă
surreală. În asemenea împrejurări se cuvine se ai o șapcă sau o bandană cu care
să-ți protejezi scăfârlia și un bidon cu suc de portocale cu care să te
hidratezi; mă rog, ceva cu care să-ți uzi gâtlejul.
Nu departe de noi, într-o băltoacă de ciocolată
amăruie, forfoteau lichid un soi de șerpi băloși, de care nu îndrăzneam să mă
apropii. L-am rugat să îi ocolească. Mi-a spus că nu mai văzuse de mult astfel
de exemplare babane și s-a dus glonț într-acolo, îndoindu-și genunchii și
punându-și fundul pe călcâie. I-a atins cu vârful degetelor ca pe niște banale animale
de companie și a mișcat „preventiv” încrengătura năclăită cu o furculiță de
aluminiu ce încolțise strâmb dintr-un mănunchi de chiștoace. Apoi a săltat,
scuturându-și spalele, însă m-a ținut de glezne – ca norocul. M-am speriat
probabil insuficient pentru cât de bine se prefăcuse, așa că a luat-o la pas cu
o aparentă nemulțumire în glas, rumegând solitar efectul substanței vezicante
pe care o secretaseră țiparii: „Junior, las-o pe mă-ta și săpunurile ei! Te
cureți și cu nisip”.
Am parcurs, călare pe un cal măiastru, monocromul
arid al unui univers dezolant ce n-avea puterea să umple văzduhul azuriu în
care nu se reflecta nimic din cele ale noastre. Ne aflam în buricul cuvetei,
iar mlaștina apatiei domina peisajul ubicuu. Orbecăiam către infinit, dar
îndârjirea tatălui, coroborată cu un sentiment de predestinare, mi-a declanșat o
reacție adversă și am sesizat cu acuitate și scârbă cele mai minuscule carențe
și meschine pasiuni ale omului care aveam să fiu. O varietate de alge
bituminoase se ridicaseră la suprafață. El avansa spre liman, implacabil ca un
profet neînțeles.
Insula de agrement, împestrițată cu tobogane
spiralate, bazine de înot și chioșcuri cu înghețată, se întindea aidoma unui
platou cu prăjituri, flendurat îmbietor pe sub nasul nostru de o mână
invizibilă. Monotonia deșertului vâscos rămânea treptat în spate. În față ni se
revela Babilonul în diversitatea lui încâlcită. Cocoțat pe umerii lui, voiam să
cobor și să mă las pradă dorințelor care germinau în mine. Tărâmul promis, la o
aruncătură de băț.
Însă nimeni prin preajmă. Vântul sufla cu sălbăticia
unei furtuni hibernale, măturând indiciile unei posibile prezențe umane. Nici
măcar un somalez care să dea cu mătura [1].
Și, cel mai trist, nici urmă de copii. Cineva schițase pentru noi un tablou
iernatic, risipind orice brumă de viață.
Progresul e lesne de înfăptuit când ești posedat, incursiunea
în neant pare o enigmă ușor de rezolvat. Ceea ce nu este limpede e pură butaforie,
ceea ce rezistă e curată iluzie. Fiori extatici, asemeni unor electrozi, îmi
erau strecurați sub piele. Corpul său atât de specific, atât de insolit. Una cu
mine, și totuși două blocuri de carne distincte. O reprezentare anamorfotică,
ascunsă de ochii orișicui.
Am pășit pe insulă, cu petulanța unuia care încă
nu cunoscuse absolutul. Pustiul, în vasta lui splendoare. O lighioană gigantică
ce dormita între ape. Nu există termeni comparativi. Știu doar că fricile care
zac în noi nu sunt latente. Dimpotrivă, ele ne veghează permanent, reglând și
calibrând oscilațiile mecanismului ce ne menține atât de lucizi, cât să nu ne
lăsăm botezați în torent. Simboluri mnezice inoculate antepartum... Dacă
panorama e dezagreabilă, să-i atenuăm intensitatea, să ne creștem gradual
timpul de expunere.
Înainte de a ieși la pensie, și-a cumpărat o
garsonieră într-un cartier din vecinătatea barajului din aval – punctul de unde
pornise odiseea. Una dintre spusele lui aforistice era să nu uităm să udăm apa, referindu-se la pet-ul de bere pe care îl
purta mai mereu cu el. Primul dintr-o serie indefinită, pe care nu le-am băut
niciodată împreună.
[1] Somalez = poreclă atribuită angajaților
SOMA – o firmă de salubritate; în limba greacă soma = corp.
