Victoria Tatarin - „???” (CDPL, 2021)

Autoare șugubeață, Victoria Tatarin știe să-și dozeze versurile pentru ca „impresia artistică” să aibă efectul scontat. Astfel că, pomenind de volumul lui Acosmei, peste câteva pagini trântește pe foaie:

 

„am ieșit cu mama la plimbare

cineva a strigat în urma mea:

«curvo!!!»

mama și-a întors capul”

 

Dar gândurile ei diverg în direcții afective cu nuanțe ivite binomic, când dintr-o ruminație negativă obsesivă, când din euforia maladivă a îndrăgostiților:

 

„Ca să nu schimb un bec în bucătărie nu e nevoie să fiu lovită

E nevoie să am două perechi de papuci de cameră de aceeași culoare și

un tată care bea

Violența naște violență

Violența naște mame care te bat

Știai asta?

O să fim împreună îți promit

Chiar mai mult”

 

„Ascult pe repeat aceeași piesă de parcă vreau să capăt rezistență la ea,

să nu plâng de fiecare dată

12 ore e de-ajuns

Ne-am promis că data viitoare când ne vedem o să fim în același pat

N-am uitat

Chiar mai mult” 

 

Însă abundența reprezentărilor macabre cu care poeta încearcă să ne familiarizeze („capul nespălat”, „banca aia jegoasă”, „găuri în craniul unui om”, „putrezește carnea pe tine”, „fără organe, fără sânge”, „te vor tăia în bucăți”, „abdomenul tăiat și plin de spermă”, „morți în descompunere” etc.) alterează viziunea de ansamblu a cărții, privând-o pueril de recunoașterea pe care o merită.

Cristina Stancu - „Apără pe cineva de tine” (CDPL, 2021)

Cea dintâi impresie, după ce-am parcurs volumul, a fost o evocare a „Mandalei” Cătălinei Ninu și a „Cărții Memoriilor” (tradusă la noi Apocalipsa Memoriilor) a lui Péter Nádas, autoarea acestui vers fluviu (ce se revarsă peste șaizeci de pagini) sertisând cu precizia maniacală a unui bijutier, piatra din capul unghiului ei poetic.

Abordarea narativă pare să nu fie decât o confidență curativă, întreaga structură prozodică axându-se pe efortul de a gestiona claritatea dezinhibării într-un demers liric à la Alexandru Mușina (ar afirma unii), și anume poemul lung.

Cristina Stancu își începe „ședința” prin recunoașterea vulnerabilității în fața unei existențe amăgitoare („primul strat al pielii este țesut mort/îl folosim pentru a atinge” – p. 57), utilizând un element lacustru (cu rezonanțe adânci în activitățile arhetipale în plină desfășurare din arealul mioritic literar): „am visat că munca noastră era să dormim în fiecare noapte în mijlocul apelor” (p. 7), pregătind cititorul pentru avalanșa de „asocieri libere” livrate exemplar, adică fără nicio reținere, semn că „pacienta” își stăpânește bine meseria.

Inserez aici câteva mostre concludente:

 

„bătrânețea ca pierdere a identității celulelor

procesul de îmbătrânire declarat boală

moartea în curând tratabilă cu pastile” (p. 8) – interesul pentru formula unei imortalității deloc utopice, pe care, la adăpostul tehnologiilor eugenetice, posteritatea o va poseda cu orice preț.

 

„...am interpretat greșit evoluția, prosperitatea

și fericirea aglomerează arterele” (p. 9) – falimentul lor de până acum.

 

„pentru a exersa

asemenea maeștrilor zen

îmi repet că orice pot ține în brațe nu există” (p. 10) – preludiul unei experiențe luminate (tema centrală a sesiunii terapeutice) ce nu se mai termină, amânând climaxul, vindecarea.

 

„micul impuls electric pe care-au fost construite

cuvintele mari imediat după crimă” (p. 11) – ipocrizia inepuizabilă a omenirii.

 

„ce faci cu viața ta nu contează cât a trece peste ce faci cu viața ta” (p. 14) – progresismul redus la o reevaluare a unei apoftegme sartriene de căpătâi: „Nu suntem bulgări de lut, și important nu este ceea ce fac alții din noi, ci ceea ce noi înșine facem din ce au făcut ei din noi” (Saint Genet, comédien et martyr).

 

„într-o zi vom înțelege cu adevărat cât de slabi suntem

chiar și împreună” (p. 16) – sinergia ratată a umanității.

 

„sicriele unde dorm oameni vii în hong kong nu contează” (p. 18) – două linkuri pentru lămurire: https://www.nationalgeographic.com/photography/article/hong-kong-living-trapped-lam-photos și https://www.theguardian.com/cities/gallery/2017/jun/07/boxed-life-inside-hong-kong-coffin-cubicles-cage-homes-in-pictures.

 

„schița originală a camerei de gazare și a crematoriului seamănă cu

mâna unui robot cântând la pian” (p. 20) – cine zicea că nu mai avem nevoie de metafore?

 

„aș vrea să am o limbă maternă rară pentru a explica diferențele

ca omul care s-a simțit mereu mai înalt și umblă pe picioroange

doar pentru a fi el însuși” (p. 27) – un excurs în interiorul problemei care ne frământă pe toți: (ne)acceptarea propriei persoane (propriului „eu”), inerentă apartenenței de grup și colectivismului vertical.

 

„când mă întâlnesc cu toate româncele la țigară

vorbim despre vedete românești vremea frumoasă din românia

dorința de plecare și planurile de a deveni coafeze” (p. 33) –  o altă fațetă a perspectivei „diamantine” a exilatului.

 

„scriu prea des cuvântul vital însă

nimic nu mai e atât de important încât să amenințe” (p. 36) – resemnarea în calea inevitabilului tăvălugul biologic.

 

„în timp învățăm să fim mai răi cu noi înșine decât ceilalți” (p. 38) – nu degeaba titlul volumului se numește Apără pe cineva de tine.

 

„...cadavrul meu plin cu porumb de floricele în

crematoriu” (p. 55) – umorul este un indiciu al sănătății mintale; pacienta este pe drumul cel bun.

 

„locuiesc într-un sistem de oameni

care înlocuiesc obiectele” (p. 59) – tablou cioranian: „Să n-ai cui să spui niciodată nimic! Numai obiecte; nici o ființă” (Amurgul gândurilor).

 

Cristina Stancu ia foarte în serios lumea în care trăiește. Dezinvoltura cu care ne-o relatează e o dovadă a unei profunzimi asumate, nicidecum o slăbiciune specifică naivității adolescentine, lucru ce transpare la tot pasul, expozeul ei funcționând aidoma unei (neuro)imagistici sociale, developate în starea hipnopompică pe care încearcă să ne-o imprime și nouă.

 

„...metodele noastre de a ne demonstra că

în spatele paravanului printat nu mai rămâne

nimic de reprodus în afară de noi

 

ca formele atât de precise ale lucrurilor

contururile naturii adaptate la normele de siguranță

 

procesele paranoiei, plânsul sterilizant și căcatul lor poetic

în soarele de iulie pe care va trebui cu timpul să-l admirăm

 

nu pot opri sentimentul că trăiesc într-o peliculă de celuloid

însă iată ce se ascunde dincolo de peisajul încă viabil

 

aceasta este căruța care transporta cadavre, capul copilului

seamănă cu al unui monstru în șoc

 

în lumea liberă trupuri umane câștigă premii

pentru imaginile cu trupuri umane

 

valoarea constă în simplificarea empatiei”  (p. 28)

Ramona Boldizsar - „Nimic nu e în neregulă cu mine” (CDPL, 2021)

O autoare care, sub efectul fistulizant al unui procedeu aparent rigid și cu o încredere dezarmantă în virtuțile destăinuirii oneste (tot mai rară printre versuitori), tapetează hipocoristic paginile unui volum confesiv ce încastrează, în straturi narative de suprafață (exoterice), o frază deloc intricată, cum observăm în peisajul din ce în ce mai inextricabil al strofolog(h)iei românești contemporane.

Lipsită de ecolalia emulilor up-to-date (și up to no good) ai te miri căror futuriști într-ale literelor, poezia Ramonei Boldizsar îți reglează concomitent toanele „avangardiste” ale inimii & minții, aducându-te cu picioarele pe pământ, de fiecare dată când capul ți se pierde printre norii zugrăviți sublim de pictorii unui secol ce se îndepărtează abulic de chestiunile esențiale ale periplului nostru efemer – de ceea ce (ne) doare.

 

noi

 

visele tale sunt un roman de zamiatin

ale mele nu există – mă întind în pat și mă trezesc

ca și cum nu aș fi dormit, tavanul alb cu trei pete (urmele unor

țânțari morți goliți de sângele nostru uscat)

ne întâlnim undeva la mijloc

– tu cu povestea realităților tale

eu cu ficțiunea despre toate lucrurile care

n-au existat până am început să le gândesc

(lucrez din inconștientul inaccesibil care mă hrănește

ca pe un maidanez

un câine fără stăpân abandonat în câmp la mila unui

colț de pâine uscat).

îmi acopăr urechile să nu mai aud zumzăitul oboselii

tu dormi în secvențe scurte de rem și-mi povestești despre

aripile gigantice rupte în vidul neființei

despre exploziile gigantice care mi-au sfârșit și ultima fărâmă de

creativitate

visele tale te turmentează și compensează

ești spectatorul dezastrului și creației iar eu

rămân undeva pe din afară, mișcându-ți umărul în somn și

șoptindu-ți

Sunt aici

Ioan Coroamă - „Colectiva” (OMG, 2022)

Citindu-i versurile, după o după-amiază pierdută în încercarea eșuată de a mă odihni, am impresia că am pășit pe lespedea încinsă a oracolului din Delphi și, luat în primire de izul oleandrului ofilit, mi se oferă spre lectură un manuscris uncial grecesc. Sunt plimbat dintr-o stare de suspans într-una voit romanțioasă, debusolat ori de câte ori intenționez să pun punctul pe i, în tentativa de a-mi calma dorința depistării unui sens rațional în tot acest cosmos „logocentric”: „...poate nu există univers, ci doar/macro-sisteme/și micro-sisteme cu vase comunicante și tot felul/de colective” – p. 38.

Un poem gnomic considerabil, ce face caz de problemele spiritual-ambientale cu care se confruntă adepții declarați ai ecologismului new age-ist, ideologizând redundant ethosul epico-liric al corpusului de avertismente (post)umaniste:

„îmi întorc palmele când vreau să contaminez/exteriorul/cu energia optimismului de interior” (p. 17),

„vreau să construim fericire/și pentru cei din casele de copii/și pentru cei din uzinele dezafectate/și pentru cei înfometați din stradă/și pentru cei suferinzi din spitale” (p. 23),

„nu vreau să dau banii pe stații de epurare/forăm pentru sprijin comun/.../nu vreau să dau bani pe betoane/când am nevoie de pâine” (p. 35),

„aș vrea o căutare cu folos, nu pompe/de-nlăturare a faunei acvatice/.../uităm că din pământ venim/sunt gata să forez pentru pământ” (p. 36),

„...văzând prin/celelalte trupuri cum permafrostul/se risipește în trilioane de particule” (p. 43),

„cei atinși de copaci vor fi salvați” (p. 46).

 

hybrid things & processes II: circular

causality (hyper-diastic)

 

 

ești:

petala

minimă : rizom

dintr-un : rizom.

un mediu hibridat

cu petala medie

dintr-un minimum: rizom

dintr-un: rizom

ca o respirație

medie:

transmisă.

o trăsătură:

intensivă

începe deodată

să lucreze

pentru ea

însăși.

o percepție:

halucinatorie.

o sinestezie:

perversă.

un joc

de imagini

se desprinde.

mutația este

pusă

la îndoială.             (pp. 69-70)

Antonio Doda - „Primele fobii” (Editura Cartea Românească, 2022)

Un volum cu perspective largi, minate sistematic cu un biografism genuin, ce maximizează prin sinceritate și naturalețe textura plăpândă a versurilor. Tânărul scriitor (pasionat și de pictură) nu-și estompează câtuși de puțin limitele artistice, delectând prin imagini metaforice ce încântă ochiul și inima iubitorilor de poezie:

„ca un set de creioane pentru copii/fericirea/are puține nuanțe” (p. 9);

„stăm împreună/doar ca să-mi hrănesc imaginația” (p. 12);

„a picat internetul – /copiii urlă bezmetic ca haitele de lupi”,

„...noaptea golește străzile/și felinarele reîncep să bârfească” (p. 17);

„oamenii la geamuri/discută cu porumbeii/de parcă sunt rudele care i-au părăsit”,

„geamul – deschis/în locul certurilor ascult vântul” (p. 23);

„nu mi-am mai văzut familia și prietenii/cu toate că/ne întâlnim zilnic” (p. 27) ș.a.m.d.

Cartea este străbătută (atât cât să nu deturneze filonul narativ de la scopul său primordial: profilaxia spirituală: „bolnavii mor/deconectați de la aparate/eu de la cuvinte” – p. 42) de un laitmotiv pe care doar cei introvertiți îl pot experia cu adevărat.

 

nu mă simt vinovat

 

nu mă simt vinovat că iubesc necunoscutul

în locul celor cunoscuți

 

că nu vorbesc cu nimeni

și nu mă simt singur

 

anesteziile din spitale sunt tot ce simt

piesele ascultate sunt tot ce

mai văd

 

nu mă simt vinovat că iubesc o poezie despre o fată

mai mult decât pe fată

 

că nu cred în superioritate

nici pe pământ

nici în ceruri

 

nu mă simt vinovat că nu răspund la telefon cu zilele

 

dumnezeul multora

a creat o poezie

el crede că a creat pământul

dumnezeul meu nu a creat nimic     (p. 47)

Ioan Mateiciuc - „Anchilopoetica” (Alexandria Publishing House, 2020)

Ioan Mateiciuc descrie o societate mecanicizată (-antă) în care „simpla” existență implică (fără doar și poate) faptul-de-a-fi-în-lume, adică un fenomen redus la un ansamblu de accesorii ce se upgradează necontenit atât de-a lungul, cât și de-a latul fluviului care o să ne înghită într-un final pe toți (determinism implacabil, căci fiecare dintre noi e dator cu o moarte):

„ce lume veche roșie/ca o membrană plutind deasupra/cadavrelor indexate” – o aluzie la teritoriul Africii (leagănul omenirii), denumit și continentul negru – culoare pe care autorul o îndulcește prin filtrul credinței sale iudeo-creștine (panteon al civilizației europene și, conform sinoadelor politice, al întregului mapamond).

„e liniște și rețeaua e la viteză mare/cadru după cadru/cu buzele umede/ne luăm în brațe și trecem în log off” – somnul ca o prefigurare a exitusului.

„ne îngrijorează/că ceva bun se mai poate întâmpla/că o vom privi pe marla din spate/la fiecare update” (p. 24) – „marla”, un alt nume pentru Yahweh, cel căruia Moise i-a putut vedea doar „spatele” (Ieșirea cap. 33). Analizat etimologic, cuvântul antrenează după sine și o latură matrimonială a condiției umane – femeia (marla – mârlă – mârlire - a (se) mârli; expresia „a (-i) cădea mârlă pe pârlă” = a se îndrăgosti de cineva) –, cea despre care Freud mărturisea că este „un continent întunecat”.

Poetul făurește o „baladă” a încovoierii, a ploconirii (anchilo) în fața unei infinități de rețele fără firewall (p. 23), acționate, exact cum ai manevra niște fantoșe, de cel la care se raportează pentru a-și actualiza ființa: „oglinda în care îmi refac chipul/repetitivrepetitiv ca o jucărie cu cheie/e dincolo de viața în care încercam/să cânt/jazz mimând fericirea” (p. 23).

Totodată el își dă în vileag neputința cauzată de realitatea condiționării, exhibând, pe alocuri, câteva dintre spaimele sale cu valoare epitetică: smochine injectate cu cefort, fiole de carmazepină, celecoxibum, tuse convulsivă, comă, metastaze multicolore, ventilații non-invazive, șocuri anafilactice, sângerări ale urechilor, perfuzii, un flacon de diazepam, transfuzie etc., tânjind însă după o reconciliere eshatologică: „aștept dimineața bună în care viața mă va alege/așa cum tăcerea îl va alege pe munch” (p. 25)

 

⁕⁕⁕

 

„astăzi

ne vom costuma în oameni și

vom ieși în stradă

cine știe. poate

nu ne va recunoaște

nimeni”

Bogdan Lypkhan - „Wishing Light” (Fractalia, 2017)

Versete laconice, ce țintesc în „miezul problemei”, perforând vintrele machiste și fuzelajul oricărei stime de sine masculin-dominante („acei tineri puternici/biologici/nu/ca mine” – p. 87).

Un redutabil (și caritabil) concert al disergiei virilice sub aspect temporal, căci poetul s-a ramolit, iar snaga nu mai circulă prin instalație ca altădată („cînd te-am futut/nu apăruseră/încă/supermarketurile” – p. 91; „nu m-ai ales ca bărbat/aceasta este foarte clar/îți plac/spermoșii” – p. 53).

O atmosferă nosferatică, asezonată cu stoguri mițoase cu iz de flower (și luzăr) power („cînd pădurile noastre/pubiene/vor sta pe deplin/liniștite/una lîngă alta/va însemna că/totu-i perfect” – p. 77) și cu vestigii explicite ale unei (auto)sabotări plurivoce („...sînt un bukowski/fără pulă” – p. 107).

Din volum nu lipsesc însă episoadele idilice (cu perdea) și mirajul (nu atât de erotic, pe cât de tandru) al salvarii („într-o bună zi/Dzeu/va teleporta/spre mine/iubire//o barcă/ireal de albă/cîndva” – pp. 116-117).

Citind dintr-o suflare, gândul mi-a zburat inopinat la punkiștii trupei The Offspring și-al lor [No] Self Esteem, deși (judecând după competențele sportive precoce) aș fi preferat hitul tocilăresc al celor de la Fountains of Wayne – Stacy’s Mom [has got it goin’ on].

 

: :

 

„looking for the green

light

ca Gatsby

așa priveam

spre camera ta

cu plasă de țînțari

verde”

Roberto Bolaño - „Câinii romantici” (Univers, 2017)

Versurile lui Roberto Bolaño par decupate din editorialele gazetelor pariziene de secol XX, asupra cărora s-a abătut ochiul ager al ereziologului de serviciu.

Volumul este șlefuit prin prisma unei infracționalități „lirice”, specifice epocii sale („Tu ești atacatorul, violatorul, golanul inept” – p. 56), întru care până și forțele oarbe ale naturii, stările mintale sau barierele existenței conștiente își ispășesc pedeapsa inerentă freudianului a fi („Văzusem moartea copulând cu visul/și acum eram terminat” – p. 61).

Mefient față de o societate atomizată, guvernată de spiritul hazardului („Ce suntem?.../...cifre greșite/în marea ciorbă acrită a întâmplării?” – p. 37), autorul trăiește însă cu nădejdea conceperii unei lumi viabile, în care omul (perceput ca un întreg, trup & suflet, un animal perfectibil, epurat de dihotomiile toxice ale Politicului) e capabil să-și exprime adevărul în termenii (cvasi)comparativi ai unei metafore: („O moarte/Care nu-mi aducea pacea, căci și intrată în putrefacție/carnea mea/Continua să viseze” – p. 54).

 

„Am făcut muncile cele mai de jos.

Am străbătut Argentina și Europa la ora când toți dorm

și apar fantasmele păzitoare ale somnului.

Dar păzeau somnul altora și n-am știut

să descifrez mesajele lor urgente.

Poate niște fragmente, de asta am vizitat ospiciile

și pușcăriile. Fragmente,

silabe dogoritoare.

N-am crezut în posteritate, chiar dacă uneori

am crezut în Himeră.

Eram bun la chimie, la chimia pură.”     (pp. 39-40)

Ilya Kaminsky - „Republica surdă” (Max Blecher, 2021)

O miniproză sagace și chinuitoare, prin care autorul zugrăvește fresca lucidă a unei lumi pe cât de agresivă și înfiorătoare, pe atât de reală și de proximă. Din ea renaște o categorie umană (extinctă în (sub)conștientul colectiv), ai cărei indivizi acefalici, echipați cu arme de... toate culorile și c-o dârzenie „justificată”, pârjolesc totul în calea lor, cu scopul de a „proteja libertatea” cetățenilor în ale căror case și suflete pășesc cu bocancii. E ca un curs informal de Biopolitică aplicată, în cuprinsul căruia se menționează că subiecții/soldații au fost supuși unei morfoze abrutizante, dar sunt în regulă, deoarece nu suferă de PTSD.

Manifestându-se în spiritul teoriei ce afirmă că masele sunt lipsite de judecată (în sensul că fiecare participant din mulțime mimează o anumită conduită din solidaritate cu imago-ul în fața căruia capitulează pentru a fi iertat și învestit cu drepturi discreționare, pe motiv că au fost decretate de Marele Conducător și nu fiindcă acestea le sunt sincerele intenții), invadatorii nu cunosc teritoriul și nici oamenii pe care-i lichidează, avântați de un tribalism etnic, în numele echității rasiale. Insurgenții ripostează pe măsură, în acordurile surde ale unei compasiuni pentru o revoltă de care se vor dezice în fața celor care au preluat cu forța hățurile puterii – căci fără disimulare viața e pustiu.

 

Și totuși, în unele nopți

Țara noastră s-a predat.

 

Peste ani, unii vor spune că toate astea nu s-au întâmplat; prăvăliile

erau deschise, noi eram fericiți și mergeam să vedem spectacole

de marionete în parc.

 

Și totuși, în unele nopți, orășenii fac luminile mai mici și îi învață

pe copii limba semnelor. Țara noastră e scena: când e patrulă,

noi stăm cu mâinile-n sân. Nu-ți fie teamă, un copil le face semn

copacului și ușii.

 

Când e patrulă, bulevardele se golesc. Aerul se golește, dar nu de

scârțâitul sforilor și de pocnetul pumnilor de lemn în pereți.

Dan Iancu - „Rime de-ngânat la masă” (Agol, 2021)

Cu un limbaj de june zbanghiu fără leac, autorul compune prin tonalități deșucheate o seamă de stihuri potrivite pentru orice amator de poeme fluviu, condimentate cu intimități lubrice și intifade beletristice. Ludicul termenilor aleși „pe sprânceană” nurlesc în inima cititorului o constelație de semne și simboluri înțelese mai mult în spiritul lor decât în literă. O lectură savuroasă, similară butadelor lui Șerban Foarță, datorată unuia dintre cei mai sinceri „golani” ai literaturii române.

 

„am roiuri d’adjective de pripas

înflegmuite (așadar) sub limbă

cum curu-ți de cocotă

              falduri plimbă

stropșite doar de-un chip pe canafas

 

visa-vor dar

              că mă vor duce ei

(hlizindu-se din plombele de minte)

spre-a scotoci în hoituri

              miez de dinte

m-oi răsuci-nspre smârcul ce mi-l vrei

 

sub rădăcini voi crește

                           bunăoară

să-ți fiu doar gaz metan

              iubită țară”                   (p. 21)

(Foto © flickr.com, chrisfriel)

Gabriel García Márquez - „Toamna patriarhului”

De fiecare dată când o recitesc mă transpun în perioada adolescenței. Fraza infinită a magicianului epico-liric îmi hrănea petulanța acelei faze psihobiologice în care grandoarea lui „a fi” poseda avantajul de moment al durabilității. Probabil că a fost lectura eliberatoare prin excelență și una dintre cele mai fascinante experiențe pe care le-am trăit citind. Habar n-aveam de teoria literară a intertextualității, de valențele nebănuite ale romanului latino-american sau de identitatea oedipală a dictatorului etern și anonim din poveste. Plăcerea creștea cu fiecare pagină parcursă din neostoita dorință de aprofundare și imitare a frumuseții deconcertante pe care inteligența creativă a marelui autor columbian o impregnase în manuscrisele tipărite ulterior. Prestanța cezarină a înșiruirii (la prima vedere obișnuită și aparent incoerentă) de cuvinte făcea ca o glandă cefalică să degaje endorfine în neștire, rezultatul fiind o beție de culori ce se metamorfozau în mii și mii de avataruri ale unui univers surreal întru care mă scufundam cu tot cu șlapii de casă și blidul cu popcorn. Însă conjuncturile sunt imprevizibile. Astfel că-n același interval tranzitoriu al „țării nimănui” (poreclă arbitrară atribuită adolescenței), am descoperit și alți temerari ai condeiului, pe care (redevabil trup și suflet primei iubiri) i-am apreciat deopotrivă.

Levente Csender - „Odată trebuie spus” (Next Page, 2017)

Primisem cartea în prima seară a DS-ului din toamna aceasta. Organizatorul îmi înmânase o sacoșă belea (din bumbac 100% netratat, neînălbit și nevopsit), confecționată în cadrul Atelierului de Pânză. Înăuntru se găseau un pliant cu programul evenimentelor, o broșură cu datele biografice și fragmente din lecturile publice ale invitaților, un album foto, o antologie Discuția Secretă 2017 și-un plic maroniu pe care l-am omis involuntar. Deschizându-l după două săptămâni, am descoperit acest volum de proză scurtă.

Autorul (aflat într-un conflict artistic ireconciliabil) scrie cu patos și umor despre ce știe el mai bine. Și o face repurtând victorii pe care mulți „corifei” ai generației sale ar vrea să și le aroge. Ghinion! Levente Csender rupe gura târgului prin istorisiri izvorâte dintr-o grație vitriolică și un apetit visceral pentru vermina româno-maghiară pe care o descrie magistral.

Instinctiv, a fost să-i compar povestirile cu ce am mai frunzărit din Denis Johnson și Bohumil Hrabal. Lucru ce nu-i total deplasat, dacă n-ar fi și futil: toți criticii „eminenți” recurg la analogii ca la o cheie interpretativă universală. Doar că textele sale se apropie organic de urzeala beletristică a celor doi autori pomeniți mai sus. Prin urmare, nu mă sinchisesc să apelez la aceeași metodă. Și nici nu intenționez să inserez în expunerea mea pasaje din prozele csenderiene. I-aș face un deserviciu, trunchiindu-i narațiunile. Cel mai sănătos e să le parcurgi în întregime, ca părerea să fie cât de cât avizată.

„Mitologia se scrie la fel ca istoria. Și ca viața omului” – nota pe curat Attila Bartis. Levente Csender pare să conglăsuiască cu el, etalând un condei exersat și o vocație indubitabilă...

Pe buza plicului maroniu cineva își vânturase pixul: „Dacă m-ai citit și ți-am plăcut, scrie o postare despre mine ☺”

Am încercat.

http://edituranextpage.blogspot.com/2017/11/blog-post.html

Charles Bukowski - „Despre băutură” (Polirom, 2021)

Nu i-am înțeles niciodată pe cei care consumă alcool în cantități industriale, pe cei care se raliază împotriva trupului, așa cum nu i-am înțeles nici pe cei care colecționează mărci poștale, mașini sport etc. Patimile de mare anvergură mă lasă indiferent, întrucât orice tentativă de a-ți deturna libertatea și vitalitatea e un nonsens inabordabil din numeroase puncte de vedere și, deci, a-i înfiera pe etiliști mai abitir decât pe narcomani sau pe gurmanzi e fățărnicie curată.

De când lumea și pământul, umanitatea și-a făurit (din necesitatea unui dialog inexistent în sfera empirică) o serie de legături distructive, un șir de pripoane în care să-și agațe câte-un organ, câte-un obiectiv personal, în drumul ei spre țelul nobil (slăvita fantasmă) care îi născocește visele și îi dirijează experiența cotidiană. Pleiada de ortaci, devotați unui singur viciu – autosabotarea. Pahare incasabile, umplute până la refuz cu substanțe dezinhibante. Nevoia omului de a se simți la adăpost de pericolul disimulării, ferit de toxicitatea chipurilor de bebeluș ale formalităților, protejat de fețele rânjinde ale dedesubturilor ubicue. (Într-o stacană cu vin orice prestanță fariseică se diluează...) Nevoia de a-și vărsa amarul, fără să fie jenat de intervențiile combative ale interlocutorilor. Rușinea pentru care mai degrabă ar muri, decât s-o vadă cum îi înmugurește în inimă și se deschide apoi ca un boboc. Alcoolul – substitutul speranțelor oricum deșarte. O pledoarie pentru fericire, ținută (din banca acuzaților) într-un tribunal al Hadesului. Un recviem pentru decență, intonat la finele unui film porno.

Nicicând nu am reușit să pătrund epiteliul acestei cârdășii de inși „degenerați”. Am lăsat lucrurile să curgă de la sine, așa cum lași o tulburare endocrină să-ți modifice valorile normale ale parametrilor biotici. Nimic dezumanizant, ba chiar pro evoluție. Căci mutațiile social-culturale sunt resimțite mereu la nivel individual. A generaliza denotă o temere – teama de a lua taurul de coarne, somați fiind să participăm la o coridă interminabilă (în calitate de toreadori), lipsiți de instructajul elementar. Destule motive să vrei să uiți, nu? Destule indicii că ar fi cazul să bei.

Închin un pahar spre lauda traducătorilor acestui grupaj de texte bukowskiene, taman de ziua Înălțării Sfintei Cruci. A filosofa de pe fotoliu e facil și firesc. Când viața îți dă lămâi, te apuci și-ți prepari o limonadă – spune o veche zicală. Ce te faci însă când nu-ți oferă nici măcar atât?

 

„[...] nimeni nu-l înțelege pe-un alcoolic... m-am apucat de băut de tânăr... la 16-17 ani, și a doua zi, dimineața, aveam mereu parte de asta – privirile alea, ura aia. sigur, părinții mă urau oricum. Dar mi-aduc aminte că le-am spus într-o dimineață: «Doamne, vasăzică m-am îmbătat... Voi, ăștia, mă tratați ca pe-un ucigaș...» «Asta-i! Asta-i!» au zis, «ce-ai făcut e mai rău ca un omor!» spuneau și vorbeau serios. mă rog, ce voiau ei să spună era că-i compromiteam social în ochii vecinilor și că poate pentru omor mai exista o scuză, dar pentru băut... niciodată, pentru numele lui dumnezeu, nu! Probabil că vorbeau serios, fiindcă atunci când a venit războiul, m-au îndemnat să particip la omor... era ceva acceptabil social” – (p. 60).

 

„scurte lansări non-spațiale spre nicăieri

 

tu

fără nici o expresie

fără nici o expresie

nici una

care nu râzi la nimic –

hai să-ți povestesc

am băut în camere de periferie cu

drojdieri imbecili

a căror cauză era mai bună

în ai căror ochi încă se-ntrezărea o lumină

ale căror voci mai păstrau un strop de sensibilitate

și când se făcea dimineață

ne era rău, dar nu eram bolnavi,

eram săraci, dar nu amăgiți,

și ne-ntindeam în paturile noastre și ne sculam

după-amiaza târziu

ca milionarii” – (p. 59).

Adrian Diniș - „Toate zborurile au fost anulate” (Max Blecher, 2020)

Scriitorii adevărați n-au nevoie de elogii, ei trebuie citiți. Volumul de față stă mărturie că gura păcătoasă a celui care a consemnat recenzia adevăr grăiește. Poemele lui Adrian Diniș sunt ca o briză proaspătă peste tarabele cu lubenițe ținute-n soare, deasupra cărora stă inscripționat cu litere de-o șchioapă: “Poezie românească contemporană”. Mușteriii se apropie, coaja pepenilor frige – până se răcește o să dureze – și pleacă.

O spun cu mâna pe inimă, strecurată pe sub maieul de casă, că versurile dinișiene n-au nimic în comun cu imundul spațial, predictibilul situațional sau infinitezimalul afectiv al plachetelor de poezii apreciate halucinant de unii critici literari (ca să facă și ei de-o pită; măcar ei știu cât costă o franzelă) și propulsate, cu-al lor sprijin, pe piața autohtonă de carte – grație inerției unui set de valori artistice „updatate” și faptului că lumea este atrasă mai mult de ambalaj decât de conținut. Aici nu e vorba de hiperutilizata sintagmă referitoare la formele fără fond, ci taman de contrariu.

Senzualitatea lucidă de care dă dovadă autorul ar trebui să imobilizeze tetanic mâna creatoare a celor care și-au însușit titulatura de poeți, deși nu contenesc să dea chix în ceea ce întreprind pe plan editorial. Ochiul lui Adrian Diniș penetrează, ca raza unui laser, ceața artificială a realității și se oprește pe obiectele, stările, fenomenele și ființele încă neîmblânzite ale erei (post)moderne, astfel că lectura poemelor sale oferă o gratificare mult așteptată. Cu anevoie mai găsești pe cineva care să vadă pădurea și copacii în același timp. Puțini ajung la performanța aceasta. Majoritatea „experimentaliștilor” defrișează faute de mieux doar ca să constate over and over același rezultat: că n-au cu ce să se mai laude pe Facebook și că opera lor, privită analitic, e talașul de care te scuturi înainte de-a te apuca să recitești cărțile care contează.

Spunând toate astea, mă gândesc că delicatețea versurilor sale n-are a face cu răfuiala mea cu lecturile obligatorii: să văd cine și ce a mai compus, să investighez textele noilor „copii teribili” ai literaturii lui pește. În definitiv, sunt note de jurnal. Eu nu fak cronică literară și nu m-am lăsat niciodată sedus de ideea de carte providențială – „mesianismul beletristic” lăsându-mă tot mai indiferent pe zi ce trece. În schimb, am agreat clipele de claritate, în care, fără niciun efort prea mare din partea mea, mi s-a dezvăluit omul în toată „splendoarea” sa.  Căci în relația cu el, mi-e de ajuns să văd cum și despre ce scrie, atât aspectul interior, cât și cel exterior inerente creațiilor defulatoare ale artiștilor constituind debușeul de unde achiziționez, la preț redus și neținând cont de concurența neloială a comercianților, sentimente în țiplă și confesiuni pe tavă.

Recunosc, deseori mă uit insistent și la fața omului. În cazul lui Adrian Diniș nu e necesar. Chipul său se menține pururi tânăr, înfășurat în pixeli.

 

ALT FEL DE LINIȘTE

 

nu mai caut decât

un alt fel de liniște

pe care nu mi-a dat-o

niciodată poezia

poate doar câteodată

muzica mâna ei rece

încercând să încălzească

mâna mea caldă tremurând

frisoanele ți-am zis

e din cauză că sunt fericit

o să treacă

http://www.maxblecher.ro/toate_zborurile.php