O miniproză sagace și chinuitoare, prin care autorul
zugrăvește fresca lucidă a unei lumi pe cât de agresivă și înfiorătoare, pe
atât de reală și de proximă. Din ea renaște o categorie umană (extinctă în
(sub)conștientul colectiv), ai cărei indivizi acefalici, echipați cu arme de...
toate culorile și c-o dârzenie „justificată”, pârjolesc totul în calea lor, cu
scopul de a „proteja libertatea” cetățenilor în ale căror case și suflete
pășesc cu bocancii. E ca un curs informal de Biopolitică aplicată, în cuprinsul
căruia se menționează că subiecții/soldații au fost supuși unei morfoze abrutizante,
dar sunt în regulă, deoarece nu suferă de PTSD.
Manifestându-se în spiritul teoriei ce afirmă că
masele sunt lipsite de judecată (în sensul că fiecare participant din mulțime
mimează o anumită conduită din solidaritate cu imago-ul în fața căruia
capitulează pentru a fi iertat și învestit cu drepturi discreționare, pe motiv
că au fost decretate de Marele Conducător și nu fiindcă acestea le sunt sincerele
intenții), invadatorii nu cunosc teritoriul și nici oamenii pe care-i lichidează,
avântați de un tribalism etnic, în numele echității rasiale. Insurgenții ripostează
pe măsură, în acordurile surde ale unei compasiuni pentru o revoltă de care se
vor dezice în fața celor care au preluat cu forța hățurile puterii – căci fără
disimulare viața e pustiu.
Și totuși, în unele nopți
Țara noastră s-a predat.
Peste ani, unii vor spune că toate astea nu s-au
întâmplat; prăvăliile
erau deschise, noi eram fericiți și mergeam să
vedem spectacole
de marionete în parc.
Și totuși, în unele nopți, orășenii fac luminile
mai mici și îi învață
pe copii limba semnelor. Țara noastră e scena:
când e patrulă,
noi stăm cu mâinile-n sân. Nu-ți fie teamă, un copil le face semn
copacului și ușii.
Când e patrulă, bulevardele se golesc. Aerul se
golește, dar nu de
scârțâitul sforilor și de pocnetul pumnilor de
lemn în pereți.
