În rânduielile
câtorva slujbe religioase ale comunității creștin-ortodoxe, precum și-n ale altor
comunități creștine, se rostesc și se cântă imnuri adresate Providenței.
Tradiția citirii și a intonării acestora își are începutul în practicile
veterotestamentare de-a aduce laudă Dumnezeului poporului ales. Și, după cum
era normal, ca o împlinire a celor din trecut în viața celor aflați sub noul
legământ, acestea au pătruns, au evoluat și s-au păstrat în lumea creștină –
cea a Noului Testament.
Chiar și Apostolii
le foloseau în epistolele lor. Bunăoară Sfântul Apostol Pavel în scrisorile
către romani (16, 27), galateni (1, 4-5) și către efeseni (3, 20-21) sau
Apostolul Iuda în epistola sa ecumenică (24-25). Dar și Iisus, împreună cu cei
unsprezece ucenci, a cântat asemenea imnuri, ὑμνήσαντες (Matei 26, 30 și Marcu 14, 26) la
cina cea de taină.
Ele au făcut
și fac parte din firescul comuniunii cu Cel care ne-a dat viață și sub a cărui
oblăduire ne aflăm de la naștere până la inevitabila moarte biologică. Atâta
vreme cât El este aici și acolo, și atâta timp cât Se obligă să ne
protejeze de tot răul ce ne-ar putea vătăma atât firea interioară, cât și cea
exterioară, nu putem să nu ne simțim datori în a-I mulțumi pentru grija Sa
nemărginită.
Este
adevărat, fiecare dintre noi o va face folosindu-se de cuvintele pe care le va
socoti de cuviință în acest demers al mulțumirii, dar la fel de adevărat este
că faptele noastre de mai târziu vor trebui să se mențină la înălțimea morală a
gratitudinii expediate în eter, cu gândul că va ajunge la urechile Celui care
nu ne-a cerut în schimbul jertfei Sale de pe cruce niciun lucru. Iar dacă n-a
fost așa, cerându-ne totuși ceva, a făcut-o cu un cu totul alt scop decât cel
pe care l-ar putea deduce urmașii bătăioși ai teoriei satisfactiones et merita sau ai unei imitatio Christi cotidiene.
Iar asta nu
pentru juisarea continuă a unui Dumnezeu care-și notează în registrul său aurit
isprăvile fiecăruia dintre noi, ci pentru bucuria noastră, pentru simplul fapt
că n-am uitat de unde am plecat și nici unde vom merge. Fiindcă doar când
suntem împăcați cu ceea ce-am făcut și, implicit, cu ceea ce suntem (raportați
mereu la viața Dumnezeirii), ne putem considera niște călători norocoși prin
valea umbrei morții, înțelegându-se de la sine că această legătură continuă cu
Pronia implică mai mult decât ar putea mintea să cuprindă. Și, presupunând că
dorim să ne depășim condiția banală a efemeridelor, ne vom simți nevoiți să
realizăm acest lucru, dacă vrem nu doar să ne atingem Ținta, ci și să fim siguri (ce cuvânt mare!) că vom rămâne
conectați la Ea pentru totdeauna.
Am zis mai
devreme că, în activitățile de zi cu zi, se cuvine să ne păstrăm moralmente starea sufletească pe care am
experiat-o (aici e buba!) în momentul recunoștinței față de binefacerile
primite de la Dumnezeu, recunoștință exprimată în feluritele forme ale
dialogului cu El – în rugăciunea personală. Iar aici, în convorbirea cu
Atotțiitorul, Biserica primelor veacuri creștine a intervenit salutar pentru a
menține pro nobis această stare.
Primii
creștini, și îndeosebi sacerdoții (de toate rangurile) din acea vreme știau
prea bine că omul, contrar așteptărilor (oare ale cui?), are o înclinație
congenitală spre păcat și că oricât ar încerca să facă ce e bine, cu cele mai bune intenții ale sale,
e sortit unui eșec insurmontabil. Știau că, oricât de multe precepte etice ar
fi încercat să-i inculce, s-ar fi găsit mereu în el câte un sâmbure de
incertitudine, ce-ar fi putut face ca, în orice clipă, ansamblul învățăturilor
predate de-a lungul anilor să se năruie asemenea unei șandramele. Acest lucru
l-ar fi pus în opoziție cu starea lui firească de acceptare a voii lui Dumnezeu
și, totodată, de mulțumire sufletească. Și e normal să se întâmple așa, de
vreme ce n-am fost programați, aidoma unor roboți, să facem doar ceea ce e bineplăcut Domnului, oricâte argumente
teologice s-ar aduce. Pentru că Dumnezeu nu ne-a vrut și nu ne vrea astfel. A
implantat în noi, la începutul creației, o voință liberă, pe care nici măcar El
n-are dreptul să ne-o încalce. Așa a dorit, iar noi îi respectăm dorința:
precum El nouă, așa și noi Lui. Și omul a demonstrat (privind cu ochi obiectivi
istoria) că nu a învățat mare brânză din ceea ce i s-a predat la școală, ba a
și comis acte reprobabile, ce nu-i fac cinste nici lui, nici lui Dumnezeu.
Dar Biserica
– inclusă și ea în lunga listă a eșecurilor, pornind de la principiul unității,
de la cel al întregului, al acelui „că unde sunt doi sau trei (deci nu unul)
adunați întru numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20) – a
luat hotărârea ca, cel puțin la adăpostul acestor cuvinte, cei care îi vor
călca pragul și vor rămâne la rugăciune, să o facă într-un mod plăcut Domnului,
să o facă plecând de la textele pe care experiența de facto a Bisericii le-a făcut să fie și să se înfățișeze tuturor
prezenți în adunare (ἐκκλησία) ca un dat exponențial
al celui mai sigur mod de a realiza
acest lucru. În chip izolat, fiecare dintre noi poate să greșească, dar
laolaltă, pentru și în numele Domnului, niciodată –
bazându-se și pe cuvintele Mântuitorului: că dacă doi dintre noi (noi toți, din
toate timpurile) ne vom învoi asupra unui lucru pe care îl vom cere, ni se va
da nouă [acest lucru] de către Tatăl Lui (Matei 18, 19).
Așadar,
Biserica (ἐκκλησία) a ales rugăciunea. Ea a știut că
felul în care se va ruga va stabili felul în care va crede, principiu enunțat în
faimoasa expresie latină lex orandi, lex credendi, tradusă liber: legea
rugăciunii [este] legea credinței.
Numai că
atât rugăciunea, cât și credința sunt la fel de importante, una neputând să
existe fără cealaltă, astfel că, întemeiată pe sursa canonică și normativă a
credinței, care este Biblia, a luat naștere, în sânul Bisericii, celebrarea
credinței sub forma cultului. Doar o credință
sprijinită pe cuvintele Domnului
ar fi putut să determine o rugăciune dreaptă, care, la rândul ei, ar fi dus la
felul corect (raportat la Vechiul Testament, precum și la scrierile încă nedefinitivate
canonic ale Celui Nou) de-a reda, prin diverse procedee scriptice, această credință.
În
Creștinătatea Antică era destul de greu să găsești o expresie potrivită
rugăciunii comune. Mulți se rugau după ureche, așa cum se întâmplă și astăzi. Și
de aceea – bizuindu-se pe formele de rugăciune ale comunităților creștine ce se
consacraseră de iure, potrivit legii
divine ce făcuse ca unele biserici să fie anihilate, iar altele să-nflorească,
și continuând să se încreadă în spusele Domnului (Matei 18, 19-20 etc.),
rugându-se dimpreună – s-a ajuns, consensual, la o serie de rugăciuni, pe care
oricine le-ar fi folosit (fie individual, fie-n colectiv) ar fi avut
convingerea că nu se roagă unui dumnezeu necunoscut, unui dumnezeu străin de
cele ce se petrecuseră și se petreceau în adunare, în biserică, în ἐκκλησία.
Fiindcă prin toată această goană seculară de-a găsi rugăciunea perfectă, un lucru pe care îl căutăm cu toții, dar pe
care nu-l vom atinge vreodată, Biserica a durat măsura crezurilor sale intime și,
astfel, și-a asigurat dăinuirea. Prin această metodă au luat ființă canonul biblic,
canoanele doctrinare, simbolurile de credință și tot ce ține de mărturisirea
acesteia, din care, extrapolând pentru a face față feluritelor nevoi ale
slujirii în biserică, a căpătat viață însuși Cultul Bisericii. Și toate acestea
pornind de la lucrarea în comun a oamenilor, din liturghia, λειτουργία primelor decenii de creștinism, ce persistă, cu
fluctuațiile de rigoare, și în zilele noastre.
În liturghisirea primară din cadrul acestor întruniri își au obârșia unele
ode înălțate Celor de Sus, inserate mai târziu în textele Noului Testament, cum
ar fi cântarea Mariei, cântarea lui Zaharia și cea a dreptului Simeon cuprinse
în prima parte a evangheliei lui Luca (Luca 1-2). Tot aici au fost auzite și
declarațiile de credință ale apostolului neamurilor (Filipeni 2, 5-11 și
Coloseni 1, 15-20). Acestea fie erau interpretate luând forme imnice, fie erau
expuse verbal prin simpla lor citire. Pentru că înainte de a exista o tradiție consfințită
a canonului biblic și a unor simboluri de credință general valabile, a fost o
tradiție a rugăciunii din care au izvorât toate elementele liturgico-sacramentale,
care astăzi poartă numele de cult al
Bisericii. O regulă a executării lucrurilor în Biserică, un mod de organizare
din interior spre exterior, care, din varii motive pe care nu le vom discuta
aici, are acum, de cele mai multe ori, aspectul unei exteriorități formale.
În această misiune a Bisericii de a găsi o formă infailibilă de rugăciune,
de la care să se poată pleca, în zborul mintal al fiecăruia dintre noi, spre o
rugăciune cu amprente personale, a ieșit la iveală și imnul despre care am să
vorbesc în cele ce urmează. Doar că înainte de a face acest lucru, readuc în
atenția voastră ideea – pe care vreau să o aveți în minte pe parcursul analizei
noastre – că întreaga jerbă rogațională a Bisericii, inclusiv cea actuală,
răsfrântă în cărțile de cult (cu precădere cele utilizate în slujbele publice)
are un puternic iz doctrinar, ce de-a lungul timpului a făcut posibile salvarea
și manifestarea experienței adunărilor creștine. De la acest punct de vedere,
pe care unii nu-l pricep, de la acest aspect dogmatic al lucrurilor s-a dorit
și se dorește să se pornească în zorii fiecărei rugăciuni, în principal în cei
ai rugăciunilor colective, dar, la fel de indispensabil, și-n cei ai
rugăciunilor individuale. Aspect pe care ar trebui să-l luăm în considerare pe
toată durată dialogului nostru cu Dumnezeu.
Imnul de slavă, asemănător mărturisirilor de credință ale Sfântului Apostol
Pavel din scrisorile către filipeni și coloseni, despre care vă voi spune câte
ceva, încercând, după putință, să lămuresc anumite aspecte, este binecunoscuta
Doxologie „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu...”.
Cei care frecventează bisericile creștine ortodoxe o vor recunoaște ușor. Este
cântarea de la sfârșitul utreniei, la care suntem invitați (de către unul dintre diaconii
sau preoții slujitori) să participăm, prin rostirea cuvintelor: „Slavă Ție,
Celui ce ne-ai arătat nouă lumina!”
Această doxologie începe așa: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe
pământ pace, între oameni bunăvoire / Lăudămu-Te, bine Te cuvântăm,
închinămu-ne Ție, slăvimu-Te, mulțumim Ție pentru slava Ta cea mare...”.
Fraza asupra căreia îmi voi concentra atenția este cea care deschide acest
imn, avânt un interes special pentru ultimele trei cuvinte, între oameni bunăvoire, și un accent „ascuțit”
pentru cuvântul de la final.
În grecește fraza apare scrisă astfel: Δόξα ἐν ὑψίστοις Θεῷ καὶ ἐπὶ γῆς εἰρήνη
ἐν ἀνθρώποις εὐδοκίας (Nestle GNT 1904), iar ultimul termen, εὐδοκίας, poate fi
găsit scris și fără consoana finală, εὐδοκία (RP Byzantine Majority Text 2005).
Se pare că acest ultim termen a dus la
formarea mai multor variante ce au pus în balanță, înclinând când și cum,
vocabula bunăvoință, εὐδοκία și cuvântul pace, εἰρήνη, oferindu-le, în funcție
de știința traducătorilor, o pondere semantică diferită de la caz la caz.
În consecință, această frază se prezintă astăzi în următoarele variante:
1. Slavă întru cei de sus lui
Dumnezeu și pe pământ pace, între
oameni bunăvoire!
2. Slavă lui Dumnezeu în înălțimi, și pe pământ pace, bunăvoință (înțelegere, voie bună) spre (către, față de, pentru) oameni.
3. Glorie lui Dumnezeu în cerurile
cele mai înalte și pe pământ pace celor care au (care au primit, care au
acceptat și și-au însușit) voia Lui cea
bună!
4. Slavă lui Dumnezeu în înălțimi,
și pace pe pământ la (spre, în) oamenii care se bucură de favoarea (de
beneficiul, de cinstea) Sa!
5. Slavă lui Dumnezeu în înălțimi,
și pe pământ pace între oamenii în care
El este (se simte) bine mulțumit (satisfăcut, în care I Se face
pe plac)!
6. Slavă lui Dumnezeu în locurile
preaînalte și pace pe pământ între oamenii plăcuți Lui.
7. Slavă lui Dumnezeu în cerurile
cele mai înalte, și pace pe pământ la
(spre, în) oamenii pe care-i favorizează
(pe care-i cinstește, la care ține mai mult ca la oricine)!
Și exemplele pot continua...
După cum s-a observat din cele de mai sus, înțelegerea dintre oameni și
ierarhizarea lor spirituală în funcție de credință au avut (și încă au) un rol
important în viața celor din Biserică. Unii sunt preocupați de darurile pe care
le vor primi de la Dumnezeu, iar alții sunt interesați de nivelul sufletesc pe
care-l vor atinge odată cu obținerea acestor daruri.
Așadar, secole de-a rândul, oamenii au fost atrași de ceea ce Dumnezeu le-ar
fi putut oferi, fie că era vorba de o bunăstare materială, o împlinire a
dorințelor, fie că era vorba de un dar duhovnicesc, ca exempli gratia o răbdare de fier în fața vicisitudinilor vieții, pe
care nu le-ar fi putut-o dărui oricine și care n-ar fi fost posibilă fără un
ingredient fundamental al acestei probleme, și anume liniștea interioară. O tihnă lăuntrică pe care nu o vom putea primi
din altă parte, ci numai din ființa lui Dumnezeu, în cazul nostru unul revelat prin și în Iisus Hristos, Fiul Său, dătătorul unei noi serenități (Ioan 14,
27) pe care, în măsura în care Îl vom accepta ca Salvator, o vom putea lua în
posesie. O pace duhovnicească determinată printr-o singură condiție – iubirea
față de El, exprimată prin cinstea care I Se oferă sau I Se deneagă din partea
noastră.
Cu alte cuvinte, El a adus pacea pe pământ și tot El poate să o mențină și
s-o reverse, oricui o acceptă, prin harul Său. Dar în pasajul biblic,
corespunzător episodului Nașterii Mântuitorului (Luca 2, 14), mulțimea oștirii
cerești nu vestește o pace socială, oricât de bine ar fi fost ea întreținută de
armatele civilizațiilor acelor vremi, ci îi înștiințează pe păstori că pacea ființială, de la care Adam abdicase
prin neascultarea poruncii divine, a fost restaurată prin întruparea lui Iisus
– Noul Adam. Faptul acesta a făcut posibilă împăcarea omului atât cu Dumnezeu,
cât și cu semenii săi și cu sine însuși, dat fiind că, în Persoana
Mântuitorului, firea decăzută a omului s-a unit, într-un chip tainic, cu firea
dumnezeiască, însănătoșindu-se.
Spun Sfinții Părinți ai Bisericii (adică cei care s-au rugat în adunare pentru a primi revelația cea bună) că lui Adam i s-ar fi
încredințat, folosindu-se de rațiunea sa și de harul lui Dumnezeu, responsabilitatea
de a ajunge la o unire deplină cu Ziditorul, la o comuniune totală cu Creatorul
său, o misiune în care protopărintele nostru a eșuat lamentabil, dar care a
fost dusă la îndeplinire, preluată de către a doua Persoană a Sfintei Treimi –
Iisus Hristos.
Însă această pace, pe care omenirea a așteptat-o de mult, se află în
strânsă legătură cu bunăvoirea dintre
oameni, prezentă în aceeași frază. Termenul de bunăvoință, εὐδοκία este
menționat și în alte texte ale Noului Testament, cum ar fi Matei 3, 17 – εὐδόκησα,
Luca 12, 32 – εὐδόκησεν, Coloseni 1, 19 – εὐδόκησεν, Evrei 10, 38 – εὐδοκεῖ
etc., și se referă la cu totul altceva decât am fi tentați să credem.
Substantivul feminin εὐδοκία ce se traduce prin bunăvoință, favoare,
curtoazie, caritate, o senzație de mulțumire de sine, de fericire, de încântare,
scop, intenție, dorință își are originea în verbul εὐδοκέω, format din adverbul
εὖ, tradus prin bine, foarte bine, corect, utilizat uneori exclamativ și verbul
δοκέω, definit prin verbele a crede, a considera, a părea, a apărea, a imagina,
a presupune sau, altfel spus, o acțiune a minții și a inimii necesară
procesării diverselor informații pentru a le înțelege și a lua o hotărâre cu
privire la ele și la ceea ce este de
făcut. Verbul δοκέω provine din substantivul δοκός ce înseamnă opinie,
punct de vedere, dar și bârnă, mai exact, grinda principală a unei clădiri,
pentru susținerea acoperișului, sau un stâlp rezistent, cum ar fi catargul unei
nave, ce susține vela principală. Prin urmare, ceva ce este imposibil de
neobservat – un element arhitectural, pe care-l vom mai întâlni în N. T. (Matei
7, 3-5, Luca 6, 41-42), cu care Iisus se familiarizase încă din tinerețe, dată
fiind ocupația sa de teslar (Marcu 6, 3, Matei 13, 55). Δοκός se trage, la rândul său, dintr-o altă vocabulă, și
anume din verbul δέχομαι, transpus în limba română prin a lua, a primi, a
accepta, a fi mulțumit cu ceva și a sprijini (cu un scop anume) acel lucru; a
primi, a găzdui, cu plăcere, într-un mod primitor. Cam multe definiții pentru
un cuvânt situat la coada frazei. Și asta nu e tot.
Vă spuneam la începutul demersului de-a găsi sensurile de bază ale
cuvântului bunăvoire că acest termen
se referă, în accepțiunea Bisericii, la un lucru cu totul special, diferit de
cel pe care l-am fi putut accepta, dacă am fi pornit strict de la etimologia
cuvintelor care au stat la rădăcina acestuia. Am fi presupus că acea activitate
(δοκέω) a minții și a inimii – prin care am fi prelucrat anumite date, ca să le
pricepem și să le întrebuințăm în faptele pe care le vom întreprinde, folosindu-ne
de alternativele care au ieșit la iveală datorită acestei acțiuni – se cade a
fi săvârșită bine (adică după voia Domnului) și, prin urmare, nu poate fi decât
o voință proprie, un efort psihic
prin intermediul căruia noi ne orientăm, în mod conștient (o altă bubă), spre îndeplinirea unor obiective.
Obiectivul operațional (care implică
o operare cu ceva anume) din acest caz fiind mântuirea – scopul vieții pe pământ. De aici și traducerile în care
cei ce bine voiesc (spre Domnul, spre voia Sa) sunt ajutați de El, favorizați
în toate împrejurările vieții, devenind, ca-n traducerea lui Dumitru
Cornilescu, niște oameni plăcuți Lui,
oameni care au acceptat (δέχομαι) voia Domnului, iar astfel au primit pacea Sa.
Tot din acest punct au plecat probabil și versiunile în care termenul de
bunăvoire, păstrând forma veche a cuvântului, a fost redat prin cel de bună învoire, adică a unei înțelegeri prealabile între oameni sau
între oameni și Dumnezeu, a faptului de a ne lua un angajament sau de a ne declara de
acord cu ceva/cineva, de a trăi în armonie cu acel ceva/cineva printr-o
înțelegere reciprocă (o convenție,
convenire – o venire alături, o învoială – o „plasare”, o „poziționare” în
voia cuiva), în urma căreia vom dobândi un anumit statut; toate acestea cu
referire, bineînțeles, la Dumnezeu.
În consecință, lucrurile nu sunt chiar atât de clare cum ne-am fi așteptat,
iar întrebările nu contenesc să apară: este vorba despre un acord între oameni?
între oameni și Dumnezeu? despre o învoire la ceva anume? la faptul de a primi cu
inima și mintea deschise pacea Sa restaurată în Iisus Hristos? de a-I împlini
voia? care voie? ș.a.m.d.
Pe lângă traducerile ortodoxe (să le zicem, mai noi) asupra cărora mi-am
îndreptat atenția – cea a lui Bartolomeu Anania, ediția a doua a N. T. din 1995
și Biblia sinodală din 2002, identice în traducerea acestui verset, prima din
șirul celor șapte versiuni de mai sus – doar o singură variantă, din cele șase
rămase, s-a apropiat de esența mesajului biblic, și anume versiunea God’s Word Translation (GW), varianta a treia din lista
respectivă: „Glorie lui Dumnezeu în cerurile cele mai înalte și pe pământ pace
celor care au voia Lui cea bună!” Pentru că au intuit-o bine cei de la Societatea Cuvântului lui Dumnezeu către
Națiuni. Într-adevăr, în versetul 14 al capitolului 2 din evanghelia lui
Luca, este vorba de o voie bună, de o bună voință, de bunăvoința lui Dumnezeu
pe care, vrem sau nu vrem, El a adus-o pe pământ, între oameni, odată cu
nașterea din Fecioară a Fiului Său.
Pentru a înțelege cu ușurință acest lucru, vom apela din nou la
cunoștințele Sfinților Părinți ai Bisericii, care au încercat de fiecare dată
în analizele lor textuale să adâncească înțelesurile sfintelor scripturi. Ei au
ajuns la concluzia – judecând după cele întâmplate în istoria biblică și nu
numai – că voia lui Dumnezeu poate fi împărțită în două: o voință intenționată
și o voință permisivă. Cea intenționată, numită și voie anterioară, este cea
prin care Dumnezeu a luat anumite hotărâri înainte de căderea lui Adam, atunci
când El a binevoit să facă ceva. Cea
permisivă, cunoscută și sub numele de voie posterioară, este cea prin care
Dumnezeu îngăduie ca anumite lucruri să se întâmple.
Unirea deplină a omului cu Dumnezeu nu s-a realizat în Adam, deși Dumnezeu
Și-a dorit ca aceasta să aibă loc. Ea s-a realizat în actul întrupării lui Iisus,
potențând, prin acest scandal metafizic, energiile corporale și sufletești
inerte ale omenirii, adică ale întregului Adam. Această dorință nu a survenit
ca o consecință a căderii lui Adam, ea a făcut parte din planul prelapsarian
(dinainte de cădere) al lui Dumnezeu, spre deosebire de Patimile și Răstignirea
Mântuitorului care au fost rezultate ale eșecului adamic. Astfel că, în cazul
în care n-ar fi existat o persoană aparte în care firea divină să fuzioneze
ipostatic cu firea omenească, nu am mai fi putut vorbi de o îndumnezeire a omului
și, implicit, de o sfințire a întregii creații. Dar această unire s-a înfăptuit
în persoana Dumnezeului-Om – Iisus Hristos. Și pe ea au vestit-o îngerii din
oastea cerească, în crucea nopții, păstorilor de pe câmp.
Această bunăvoință a lui Dumnezeu
era o afirmare a celor petrecute atunci, că Iisus se născuse și că, în sfârșit,
planul de mântuire al omului fusese pus în aplicare, cu sau fără voia noastră. Era
declararea voii anterioare a lui Dumnezeu, mai însemnată și mai folositoare
decât priceperea oricărui epistemolog, și nu o tocmeală între muritorii de rând
pentru a fi sau a nu fi de acord cu ceea ce s-a întâmplat și de-a fi favorizați
de către Tatăl Ceresc. Fie că ne-am fi învoit la aceasta, fie că nu ne-am fi
învoit, ea se întâmplase. Iar de la acest fapt, și nu de la ceea ce ni se pare
nouă c-ar putea fi, vom putea pleca în acțiunile noastre, în cazul în care vom
da făgăduință c-o să vestim mai departe minunea
sau c-o să împlinim cele plăcute Domnului.
Ne comportăm „ca la carte”, mai ales în perioada Crăciunului, repetând în
ritm de zurgălăi cuvintele: Slavă întru
cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire, doar că nu ne gândim la ceea ce ele efectiv
reprezintă. Purtați pe brațele cozonacilor cu nucă și ale bradului cu globulețe
sclipicioase, le rostim ca pe-o „datorie civică”, și atât. Bine ar fi, dacă am
putea să le dăm glas într-o manieră care să onoreze experiența de veacuri a
Adunării Domnului, a Bisericii Sale, a corpului istoric al lui Iisus Hristos,
dintru care (credem că) facem parte.
Numai că a fi chreștin presupune
un exercițiu continuu, ce reclamă, la rândul lui, numeroase lucruri/lucrări ale
statorniciei întru cele ale Domnului, ce adeseori sunt lăsate să cadă în
desuetudine. Iar acest antrenament personal, ἄσκησις (de unde și cuvântul asceză),
această pregătire neîntreruptă întru cele
plăcute Domnului, implică, spre stupoarea multora, și lectura unor cărți pe
care, în general, nu le citește nimeni.
Și nimeni nu
va ști de ce ne rugăm AȘA.
