De dimineață șefa mea blondă e pusă pe fapte mari
– în niciun caz pentru ea, ci pentru cei care le vor aduce la-mplinire. Vine,
pleacă, deschide și trântește tot ce-i iese în cale, în dorința din preludiul
toamnei de-a face curat la locul ei de bârfă. Începe cu bucătăria, se plimbă
prin oficiu, bar, camera boilerelor... Doar începe.
Când am intrat în încăperea cu miros de ciorbă și
soluție de curățat geamuri, bucătăreasa stătea cocoțată, c-un picior pe cuptor și
cu celălalt pe trei scaune suprapuse, în dreptul firmamentului de var lavabil,
mai să dea cu capul când m-a văzut. La cât de obosiți eram amândoi nici nu
ne-am salutat și nici n-am avut cum, că a și sărit în fața mea și mi-a trântit
în brațe, ridicându-l din grămada de lângă perete, un borcan de 10 litri plin cu
apă, oțet, mărar, morcovi și castraveți, spunându-mi – pe jumătate gâfâind, pe
jumătate prefăcându-se – că „ăsta tre’ s-ajungă la șefă-ta-n mașină”.
Am cărat douăsprezece borcane cu castraveciori,
plus unul cu ardei iuți, verzi și încovoiați – asemenea degetelor hipocratice
ale unei creaturi amfibii, capturată în anii tinereții de către un soț,
pe-atunci ginerică, iubit de toți, bărbățelul ei cu platoșă de familie bună și
sabie renumită pe acțiuni, un individ pe care nu l-am văzut, nu știu cum arată și
nici nu cred c-o să știu, dar al cărui nume va dăinui și după dispariția mea de
pe-acest pământ al muncii, un ins ce și-a pierdut mâna în lupta pentru supremația
speciilor, furată apoi de ajutoarele lui și aruncată, printr-o mișcare măiastră,
în vasul de sticlă cu apă și sare, din care, ciorchine necopt, când va fi scos și
pus pe masă vor suge toți, ca din țâța crudă a galaxiei primatelor, de-și vor
înroși limbile în seva oțetită, cu bile de foc pe gât, care cu anevoie vor ieși
pe unde se iese de obicei, usturându-i... ei cu gura deschisă, ventilând-o cu
palmele, de-o să le vină să-și roadă bocancii de durere, pișcându-le mațele
până-n colon, ca, în cele din urmă, să-i coasă la buburuza din dos... atunci se
vor screme, vor rupe din carne suturile sângerânde și-și vor da drumul în gaura
rece a closetului – de mi-a pierit cheful de lucru.
Le-am cărat pe toate, am dus gunoiul, am înșiruit
tomberoanele, am aranjat pungile galbene pentru sticlele de plastic, căci cele
albastre au stat trei zile în văzul lumii, până când cineva de la firma de
salubrizare s-a gândit să telefoneze ca să ne transmită că alea nu-s acceptate,
înlăturând din priviri liniile de hârtii și hârtiuțe, smocurile de praf și
frunze, precum și câteva resturi alimentare ieșite din pubele, urmare a poftelor
pisicilor maidaneze, ce tronau lângă gurile de scurgere ale burlanelor, de
parcă ar fi plouat cu pielițe de salam și capete de pește.
Am încuiat poarta și am venit ca să mă lovesc de umerii
ei provocatori și de-o pereche de mâini, din care una ținea o mătură ce alinta
gresia din camera centralei pe gaz, pentru a face loc celei sosite de la București,
cu două zile întârziere, și-ncă șapte cât a stat nefolosită, iar cu cealaltă mi-a
indicat unde și cum să vină așezată, găsind însă timp să-mi reamintească de
zeama butoiului cu varză ce trebuie aruncată la canal: „dar cu grijă, să nu
împuțim parcarea”.
Uite-o că vine, urcă și-l prinde, fi’ndcă n-avea toarte, de buza lui frântă în
care cu greu îmi pot introduce deștele, îl saltă și-o ia cu pași grăbiți înapoi
pe scări, ea în față, eu în spate, zicându-i să m-aștepte că-l scăp dracu’ și se-mpute tăt hotelu’.
Mă aude, încetinește și trecem peste pragul ușii
de la intrare – tandem de vidanjori ce duc hârdăul cu fecale la marginea
pietruită a râului care le-nghite pe toate. Lăsăm gura butoiului să verse puțin
câte puțin, și se ușurează de patruj’ de kile. Văd c-a reușit să scuipe și-un
rest grețos de varză. Urmează altele. Șefa le vede, se apleacă să le strângă, și
le stoarce-n palme, cu gândul să le ducă la
rațele ei de la țară...
La rațe să ducă și asta! Mă întorc și vomit.
(Foto © flickr.com, Maxum1201)
