Forfota stagiunii invernale e pe cale să se sfârșească cu o tulburare hepatică și o mahmureală matinală. Indivizi grăbiți peste tot, cărucioare zincate înșirate paralel cu vitrina de mezeluri. Șampanie și panettone, murături și răchie, diaforeză și eforturi de prisos. S-au lăsat pe ultima sută de metri și, ca să nu pășească-n noul an cu frigiderele goale și burțile ghiorțăind, apasă pedala de accelerație până-n podea, nedumeriți că nu mai găsesc pește congelat și aripioare de curcan. Circulația tramvaielor se suspendă în intervalul orar vital iluzionării maselor de contribuabili cu trei floci de artificii și-un scuipat de urări de „La mulți ani!” din partea edilului-șef al urbei. Noaptea taximetriștilor își deschide larg porțile, așa cum centuristele care au renunțat la paltoanele cu gulere îmblănite în favoarea jachetelor, își crăcănează picioarele. În drum spre destinație, șterg din memoria telefonului mesajele sinistre cu „Sărbători fericite!” Lămpile electrice ce decorează înălțimile carosabilului (pergole scânteietoare pe sub care trec amețit de oboseală) mă derutează. Îl plătesc pe șofer. Entitatea numerică a serbărilor de iarnă mai absoarbe douăj’ de lei. Penele de curent se țin lanț. Ce mai contează un ornament de Crăciun în plus? Pulberea sinilie ce plutește deasupra capului iese din hogeac și intră treptat în plămâni. Lumea se încălzește și cu felicitări, nu doar cu lemne. Unii au gropițe în obraji, alții doar coșuri. Muzica este bună, dar simfonia nocturnă e ademenitoare. Substanța cosmică pare că se coagulează în fața ochilor. Cenușa din piept conturează fruntariile proxime ale unui cosmos irenic și evidențiază în mod inechivoc robustețea metafizică a lucrurilor. Paradigma cea mai elocventă a unei iminențe numinoase. Un ceva pe care l-ai așteptat dintotdeauna, însă mereu întârzie să apară.
Când gândurile vin năvală și cerneala picură cu nemăsură...
