Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

 70.

1000 de întrebări și răspunsuri despre viața duhovnicească - continuare

 

27. Î: Putem mânca pește în zilele de miercuri și vineri? R: În zilele de miercuri și vineri pravilele Sfinților Părinți interzic peștele, iar în cele din timpul posturilor mari interzic și untdelemnul. Dar, oare, toți respectă acest lucru? Ce răspuns vom da lui Dumnezeu pentru toată această neglijență? Numai pocăința și smerenia ne dau nădejde în a dobândi mila lui Dumnezeu – Sfântul Macarie de la Optina.

În primul rând, posturile nu se țin deopotrivă nici de mireni, nici de călugări. Fiecare are sau își caută modalitatea propice de-a se abține de la alimentele de dulce în zilele respective; fiecare cu neputințele lui. Și nici nu putem brusca paralelismul celor două forme de viețuire – cea laică și cea monahicească. Unul este traiul îngerilor în trup, altul cel al spiritelor secularizate. Unde mai punem că pe lângă beteșugurile inerente naturii umane, ce ne scutesc de la ajunare, se adaugă și alte pricini, „ca de exemplu faptul că cineva ar călători sau s-ar afla în împrejurări de forță majoră în care nu se poate posti” (Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe).

Știm însă că doctrina socială a Bisericii se bazează, în procente covârșitoare, pe rânduielile izvorâte din practica monahală (devenită, peste veacuri, datină universal valabilă) și că laicatul, oricât de băgat în seamă pare să fie de către forurile ecleziale, n-a avut niciodată multe cuvinte de spus în elaborarea acesteia. „Faptul că toți [scriitorii și părinții bisericești ale căror texte fac referiri la teme sociale], direct sau indirect, au venit în contact cu experiența monastică percepută ca un mod de a trăi credința creștină cât mai radical și integral, are o pondere proprie în considerațiile cu caracter social ale autorilor noștri... Monahismul cu spiritualitatea sa de condiviziune frățească totală, de renunțare la lume, de sacrificii voluntare, de comportamente la limita rațiunii și măsurii, materializează un ideal de viață greu practicabil în interiorul marilor comunități creștine. Nu e de mirare că, din cauza caracterului său provocator, produce și reacții negative din partea păgână, dar și din partea unor creștini. În el însă deschiderea eshatologică rămâne mai vie decât la creștinii obișnuiți. Acest sentiment eshatologic menține vie ideea radicalității urmării lui Hristos în detrimentul «veacului»... Cum se împacă în ei [episcopii monahi ca Vasile, Hrisostom, Teodoret etc.] cele două tendințe opuse din punct de vedere ideologic ai căror reprezentanți sunt?... Răspunsul la acest aparent conflict e găsit de acești autori în afirmarea a două măsuri sau trepte ale existenței creștine, unde fidelitatea față de urmarea lui Hristos nu exclude o altă cale posibilă de mântuire (nu de desăvârșire!) prin practicarea milosteniei și prin folosirea moderată a bunurilor pământești. Relația dintre cele două căi e aceeași care există între bun și mai bun, între remediu și sănătate..., între a fi drept și a fi desăvârșit” (Luigi Padovese, apud Ioan I. Ică jr și Germano Marani, Gândirea socială a Bisericii). Și tocmai fiindcă desăvârșirea întru abstinență nu e pentru oricine, se cuvine o diferențiere legiferată între bucatele unora (sau cantitatea lor) și merindele altora. Că varianta Întreabă-ți duhovnicul nu-i satisfăcătoare.

 

28. Î: Asupra căror oameni trebuie să ne oprim cu gândul? R: Sfinții Părinți ne învață să nu ne oprim cu gândul nostru la acei oameni care ocupă o poziție mai bună decât noi (care trăiesc mai bine), ci la aceia care se află într-o situație mai neplăcută decât noi. Primul lucru ne duce la cârtire sau la invidie, iar ultimul ne determină să fim mulțumiți de starea noastră.

Un alt sofism ieftin. Și într-un caz și în celălalt Dumnezeu e părtinitor. Într-un univers christocentric – în care Divinitatea lucrează atât din interior, cât și din exterior pentru propășirea lui și, implicit, a locuitorilor săi – nu au cum să existe cele două categorii de cetățeni. Pornind de la statutul celui care are: Nu i se pune un nod în gât când vede că alții, plăsmuiți din același aluat, sunt mai dezavantajați decât el? Dar reflectând el așa... (Cum de îngăduie Dumnezeu ca unii să n-aibă nici minimele resurse de subzistență? – circumstanță de-a dreptul deprimantă), nu-l ultragiază oare pe Copoiul Celest? Păi vedeți! Acuma știți de ce sunteți obligați să vă puneți mereu în pielea celor defavorizați și nicidecum în cojocul celor înstăriți. Pentru că cei care (teoretic) stau la cioace cu Stăpânul Cerului și-al Pământului sau meditează la aleanul planetei albastre nu îndrăznesc să-L interogheze la sânge, purtându-se cu El așa cum te porți c-o femeie gravidă: îi faci toate nazurile, ca să nu piardă sarcina. Poate că-l iau ei la refec pe Doamne-Doamne (după vreo ispită capitală), însă o fac metaforic. Cum și viața lor tot metaforic și-o trăiesc. Iar din experiența lor (aservită aristocrației cerești) ne împărtășesc și nouă.

 

29. Î: Care este semnul venirii lui antihrist? R: Sfântul Atanasie cel Mare spune că unul dintre semnele venirii, care se apropie, a lui antihrist va fi trecerea ocârmuirii bisericești din mâinile arhipăstorilor în mâinile demnitarilor laici – Sfântul Ambrozie de la Optina.

Nu vă rămâne decât să citiți istoriile primelor secole creștine că să constatați subordonarea ierarhilor față de sceptrul regal. Căci uneori, pentru a-și impune opiniile dogmatice, aceștia solicitau sprijinul Coroanei în soluționarea democratică a litigiilor dintre diferitele partide bisericești, iar alteori, pur și simplu, căutau să și le impună cu forța, chiar dacă asta însemna moartea ereticilor, adică a celor care nu agreau filosofia lor. Așadar, Potrivnicul ar fi trebuit să fi fost întronizat de mult.

 

30. Î: Putem crede că necredincioșii buni la suflet sau mahomedanii se mântuiesc? R: Este greșit să credem și să spunem că oamenii buni, care se află printre mahomedani și necredincioși, se mântuiesc, adică intră în comuniune cu Dumnezeu. Biserica întotdeauna a recunoscut că există numai un singur mijloc de mântuire – Răscumpărătorul, Mântuitorul – Sfântul Ignatie Briancianinov.

Doar că Biserica suntem toți, nu o seamă de decidenți politici, care, nu doar că au statornicit ideologia unei religii, au și edictat o serie de anateme menite atât să descurajeze pe oricine cutează să adauge sau să scoată ceva din Protocoalele Sfintelor Sinoade, cât și să ostracizeze pe cei care deja s-au încumetat.

Trebuie amintit că în Antichitate, în politeismul caracteristic acelei perioade, creștinii erau practicanții unui cult nou, ce nu admitea concesii de niciun fel. Altfel spus, erau intoleranți față de orice altă confesiune. Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt, erau Trei Ipostasuri Divine ce constituiau și împărtășeau o unică Dumnezeire (o găselniță tezistă, ce înlătura închinarea la mai mulți zei „falși”, dar în același timp prezerva cinstirea unuia singur, alcătuit – ironia sorții – din Trei Zei „reali”), o Dumnezeire ce avea destule în comun cu Dumnezeul intransigent al evreilor: „Să nu ai alți dumnezei în afară de Mine. Să nu-ți faci chip cioplit... Să nu te închini lor și nici să le slujești; că Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos/zelos, Cel ce întoarce asupra copiilor, până la a treia și-a patra generație, păcatele/eșecurile părinților ce Mă urăsc” – Ieșirea 20, 3-5.

Adăugând și faptul că finalul Evangheliei după Marcu (evanghelie care a stat la baza scrierilor lui Matei și-ale lui Luca) nu-i aparține lui Marcu (deci nici versetul 16: „Cel ce va crede și se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi”), ne putem face o idee despre cât de toxică (cu cât mai nefondată, cu atât mai turbată) e credința fanaticilor.

„Autenticitatea ultimelor douăsprezece versete din Evanghelia după Marcu a fost pusă la îndoială pe motive textuale, deoarece câteva dintre cele mai vechi și mai demne de crezare manuscrise le omit în întregime” (Merrill C. Tenney, Studiu al Noului Testament).

„Ultimele 12 versete ale Evangheliei lipsesc din foarte multe manuscrise grecești și din unele importante manuscrise ale vechilor traduceri. Eusebiu și Fer. Ieronim atestă faptul că acest final lipsea din aproape toate manuscrisele grecești pe care ei le cunoscuseră. (...) Vocabularul și stilul textului din Mc 16, 9-20 arată, într-adevăr, că acest final nu este scris de mâna lui Marcu. (...) Pentru credința creștină, finalul actual (v. 8-20) are deplină valoare și autoritate, ca parte integrantă a Sfintei Scripturi. Căci, chiar dacă n-a fost scris de Sf. Marcu, el a fost acceptat de Biserică întotdeauna drept text inspirat și canonic” (Vasile Mihoc, Daniel Mihoc, Ioan Mihoc, Introducere în Studiul Noului Testament).

 

31. Î: Este folositoare comunicarea deasă cu diferiți oameni? R: Nu trebuie să avem legături fără chibzuință pentru a nu suferi vreun rău din diferitele discuții primejdioase. La fel întunecă sufletul și convorbirea tainică cu gândurile – Sfântul Teofan Zăvorâtul.

Nu știu cât de util poate să fie dialogul cu ceilalți – cu toate că privați de această metodă de aflare a adevărului (acest fel de-a trăi, specific nouă, oamenilor), ne-am desființa: „Deși fiecare persoană are în sine toată ființa umană, fiecare trăiește întreaga ființă umană în relație cu altele, sau și-o actualizează în relație cu altele. (...) Relația unei persoane cu alte persoane e necesară. (...) Este [faptul de a fi] al unei persoane este important pentru că este un el, ca existență conștientă de mine, că știe sau poate ști de mine ca eu. (...) Tu și el înseamnă un răspuns în raport cu eu, cu care mă indic pe mine. Acest răspuns nu mi-l pot da pietrele, plantele, animalele. Și, într-o astfel de singurătate, sunt lipsit de deplina existență, sau în mod sigur de intensitatea existenței. Când încerc să nu-i mai am pe ceilalți ca tu sau ca el... eu însumi slăbesc în existență, sau o pierd. Poate într-un eu care s-a obișnuit să nu mai aibă deloc un tu, stă iadul, extrema împuținare a existenței” (Dumitru Stăniloae, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă) –, însă tăcerea îndelungată și tentativa de-a ne suprima gimnastica mintala neagă unul dintre postulatele Creștinismului: Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, iar în caz că Dumnezeu reprezintă Știința Absolută, Gnoza Galactică, Omnisciența ș.a.m.d., este imposibil ca omul să oglindească Muțenia și Obnubilarea.

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

69.

 

„Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos” (Luca 5, 8)

 

Ce a simțit Simon Petru când a rostit acestea? Trecând peste înaintevederea Învățătorului și peste cantitatea enormă de pește prins (fapte inimaginabile – Stupoare! – pentru niște pescari, probabil analfabeți, din Galileea), care a fost factorul decisiv ce l-a impulsionat să cadă la genunchii lui Iisus și să spună ceea ce-a spus?

Mereu căutăm motivele din spatele motivelor, pretextul din spatele textului, la fel cum suntem preocupați să aflăm chipul din îndărătul măștii – voia lui Dumnezeu în toate sau opțiunile noastre, indiferent de repercusiuni. Existență obiectivă sau Aparență.

Dar dacă roada după care se cunoaște pomul (Matei 12, 33) e singura noastră cheie spre abisul sufletului, unica tangență (horribile dictu, precară și vinovată de stereotipii de analiză) cu profunzimile eului? Dacă niciodată n-o să putem afirma răspicat ce reprezintă în esența lor obiectele, acțiunile și persoanele care ne înconjoară?

Plecăm de la ipoteza că vom scoate la iveală rațiunile (logoi) sădite de Ziditor, prin actul creației, în întreaga materie, însă, contrar așteptărilor (căci valoarea lor structurală lasă de dorit, dezvăluind o lume haotică), validitatea acestora e susținută de ceea ce-a rămas în urma concretizării lor, în urma fenomenelor vizibile, în urma tangibilului. Declarăm sus și tare că noi știm de ce a făcut Dumnezeu ceea ce-a făcut când s-a gândit că trebuie să facă ceva, dar nu suntem capabili să depistăm o cale amiabilă între mi-e foame și e zi de post. La final, moartea ne va ghilotina și corpurile și rațiunile, iar noaptea se va rostogoli din nou peste ținutul creștinătății.

Dacă ceea ce suntem este  e x a c t  ceea ce suntem?

Cu lingurița pre lingurică... călcând

Mâine 15 mai, anul de grație 2020, cea mai mare parte a societății românești va primi o mult meritată gură de oxigen, trecând de la o insipidă stare de urgență la o incertă (preconizează mass-media) stare de alertă. M-a pufnit râsul când am auzit-o pomenită prima oară la TV, gândindu-mă imediat la filmul B.D. în alertă...

Dar nu născocirile legislative ale guvernanților mioritici mi-au stârnit apetitul gazetăresc în miez de noapte, ci faptul că, deși rezerva națională de hârtie igienică a început să scadă simțitor odată cu izbucnirea molimei, unora dintre concetățenii noștri nu le mai trece diareea verbală (oricâte leacuri băbești au ingerat), și e păcat să-i lăsăm să se stingă în felul acesta – cu spasme intestinale și scârnă la bot.

Ai putea spune că s-a dat startul (oare al câtelea?) competiției anuale de apărare a slujbelor bisericești, întrucât partea cea mai mică (și mereu obidită) a populației nord-dunărene s-a angajat din nou în astfel de sforțări inutil-penibile. Oriunde întorci capul dai peste diverși „apologeți” răsăriți de prin toate colțurile patriei (adică din ungherele insalubre ale „izolării” lor cu miros de oliban), care au năvălit pe platfomele online, mușcând din microfoanele posturilor de radio și strâmbându-se înfuriați la culme în fața camerelor de luat vederi, ca să afirme că statul polițienesc de astăzi e mai abitir în restrângerea libertăților religioase decât statul milițienesc al regimului anterior.

Jalba incredibilă cu care umblă pehlivanii aceștia în proțap este următoarea: Dacă din data de 15 mai se deschid muzeele și barurile, de ce nu se deschid și lăcașurile de cult? Cu alte cuvinte, ce motiv întemeiat au cârmuitorii din târgul Bucureștilor să restricționeze accesul credincioșilor din întreaga țară la serviciile divine, îndeosebi la sfânta liturghie? Păi ce, nu ne cuminecăm noi cu trupul lui Hristos? Nu curăță El toate? Lingurița cu care ni se așază pe limbă dumnezeieștile taine nu e sfințită? E Virusachie din Wuhan mai puternic ca obiceiurile strămoșești?...

Răspunsurile ar fi simple, dacă am dialoga cu niște ființe raționale:

1. Convingerile doctrinare sunt un apanaj inviolabil;

2. Fiecărui locuitor al cetății îi este îngăduit să se roage oricărei creaturi imaginare dorește;

3. Există o toleranță confesională, în măsura în care principiile și prevederile ideologice ale unei comunități religioase nu lezează libertățile altei comunități religioase;

4. Cu toate că nu mă închin zeului tău, îți tolerez alegerea și nu te deranjez; aștept o atitudine similară din partea ta;

5. Un creștin infectat e un semen infectat; în consecință, un ins ce are destule șanse să îmbolnăvească alți semeni; asta dacă stabilim de comun acord că un practicant asiduu al ritului ortodox (fiindcă ăștia lasă impresia c-ar avea două perechi de boașe) este și el om.

6. Cei care frecventează barurile și muzeele n-o să-și poarte din buză-n buză nici sticla de bere, nici biletul de intrare;

7. Un individ care participă la ritualul euharistic (fie el un partizan riguros al Congregației Intelectualilor de Dreapta sau un banal prozelit al cultului dreptslăvitorilor de duminică) reprezintă un factor de risc pentru membrii familiei și colectivității în care se va reîntoarce după terminarea slujbei. E posibil ca persoanele respective (coreligionari au ba) să nu consimtă la o asemenea ispită, și anume: Dacă-s tari în credință, scapă de boală, iar dacă le tremură balamalele, sunt pierduți.

Și fix în ultimul alineat dibuim cheia interpretării demersurilor popimii pentru permisiunea oficială a majorității norodului de a lua parte la miracolul grijaniei. Căci Biserica nu se zbate pentru sănătatea cotizanților ei (așa cum ar fi normal, și cum pretinde că o face), ci se zvârcolește și urlă ca din gură de șarpe fiindcă dreptul de a-și exercita ceremoniile „milenare” îi este interzis. Concluzia reiese limpede din comunicatul aiuritor al Sfintei Chinotite din Muntele Athos:

„Sfânta Chinonită nu este împotrivitoare măsurilor de prevenire împotriva coronavirusului și respectă eforturile autorităților de Stat, ale oamenilor de știință și ale celor ce lucrează în domeniul medical, pentru a face față pandemiei. Facem, cu ajutorul lui Dumnezeu, ceea ce este omenește posibil, iar măsurile de protecție au fost luate și sunt respectate până în ziua de azi, cu grijă și discernământ, și în Sfântul Munte. Totuși, această pandemie și tratamentul ei nu trebuie să afecteze în niciun caz posibilitatea credincioșilor de a participa la Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe, având ca rezultat îngrădirea libertății religioase și a cultului creștin”.

(https://corortodox.blogspot.com/2020/05/comunicat-al-sfintei-chinotite-din.html)

Vasăzică: Iubim trădarea, dar urâm pe trădători. Înțelegem că aglomerările (premeditate sau întâmplătoare) de persoane constituie mediul prielnic de molipsire și, implicit, de propagare a unei maladii virale, însă, sub oblăduirea Providenței, suntem ferm convinși că o așijderi primejdie n-o să ne pască taman pe noi – cei bine văzuți în ochii scăpărători ai Ziditorului.

Situația poate fi mai ridicolă de atât? Absolut. De vreme ce însăși BOR s-a opus utilizării lingurițelor de unică folosință în cadrul celebrării euharistice, declarând răspicat: Ori ne împărtășim cu toții dintr-o singură, sfântă, sobornicească și apostolească linguriță, ori nu ne împărtășim defel.

„Recomandarea Institutului Național pentru Sănătate Publică este recomandarea unei instituții eminamente laice, care, firește, din grija legată de păstrarea unei siguranțe din punct de vedere medical-sanitar a emis mai multe recomandări... În legătură cu sintagmele pahar de unică folosință, linguriță de unică folosință, aceste obiecte nu există în spațiul și în uzul liturgic ortodox. S-au adus în discuție lucruri inadecvate. (...) În tradiția ortodoxă împărtășirea se face din Sfântul Potir cu lingurița. Acum începe o discuție lungă, dacă această unică linguriță poate fi pe vremea limitată a unei epidemii multiplicată, în sensul de a găsi mai multe lingurițe care să fie păstrate în Sfântul Altar sau să se gândească o altă modalitate de Împărtășire care să nu aducă nicio atingere evident tradiției liturgice a Bisericii” (Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române).

(https://www.libertatea.ro/stiri/reactia-bor-dupa-ce-insp-a-propus-impartasirea-cu-lingurite-de-unica-folosinta-aceste-obiecte-nu-exista-in-spatiul-ortodox-2994250)

„Așadar, problema Împărtășaniei nu este o problemă de natură medicală... Niciodată Sfânta Împărtășanie nu a constituit o sursă de infestare pentru cineva” (inegalabilul V. Bănescu).

(https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/social/vasile-banescu-bor-problema-impartasaniei-nu-este-o-problema-de-natura-medicala-niciodata-nu-a-constituit-o-sursa-de-infestare-1304513)

În cazul acesta, haideți să efectuăm următorul experiment: Să se cuminece un grup de pacienți depistați pozitiv la testele pentru COVID-19 cu aceeași linguriță, după care să se trimită lingurița cu pricina la un laborator de analize, cu scopul de-a verifica veridicitatea aserțiunilor de mai sus: este sau nu contaminată lingurița pe care au vârât-o în cavitatea bucală? Face Atotțiitorul minuni sau nu? Au oare episcopii pravoslavnici curajul? Sunt curios dac-o mai țâțâí coleric din plisc la capătul acestui episod revelator.

Ar trebui adăugate însă câteva precizări:

a) odinioară, preotul îi cumineca pe credincioși cu mâna. Introducerea linguriței în practica liturgică a survenit secole mai târziu (Ene și Ecaterina Braniște, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase);

b) în împrejurări nefavorabile, creștinii au știut cum să facă rabat de la modul „clasic” de administrare a sfintelor daruri, fără să neglijeze validitatea sacramentului (oferim spre exemplificare literatura carcerală a deținuților politici din istoria încă vie a prigonirii Bisericii din perioada comunistă), trimițându-le – preamărite Sisoe! – prin țevile ruginite ale caloriferelor defecte din incinta penitenciarelor; după ce în prealabil săvârșiseră rugăciunea cea mai importantă a liturghiei (Epicleza) pe pieptul unui pușcăriaș – deoarece în situații de criză, se aplică soluții de criză.

Doar că dogmaticienii blagocestivi de pe aieste meleaguri, n-au citit în vasta lor studenție decât pastoralele Sfântului Sinod și niscaiva broșuri tipărite, la costuri minime, în te miri ce tiparnițe moldovenești cu instalații medievale.

Dar confesiunile abracadabrante ale oficianților ortodocși nu se opresc aici, după cum observăm dacă parcurgem articolul ieromonahului Petru Pruteanu, intitulat – puneți-vă centurile de siguranță! – Împărtășirea ca martiriu. Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste apropiați-vă! (apărut pe blogul teologie.net în 13/05/2020), unde, cu o dezinvoltură specifică celor care au adevărul la degetul mic, ni se aruncă verde-n față că se cuvine (în calitate de creștini) să sfidăm moartea (nicidecum zeii), întrucât lupta corp la corp cu dânsa „ne ajută să trăim mai mult și mai sănătos... tocmai pentru că nu ne lăsăm intimidați de false pericole, care îi omoară atât de repede pe cei ce se lasă speriați și manipulați”. Asta cam așa e, dat fiind că monahii se fâstâcesc numai în preajma femeilor care nu poartă batic; ca să nu mai vorbim de cele în fustă mini sau colanți.

O poezie neschimbată, pe care o ascultăm din zorii epocii celor dintâi mucenici ai Bisericii. Fapt de care autorul odiosului text ține cont, făcând referire la una dintre scenele (o vedenie) premergătoare decapitării în anul 311 a sfântului Petru al Alexandriei.

Ce nu știe călugărul teologhisitor este că aplecarea morbidă spre martiraj era un element distinctiv al așa-zișilor creștini autentici, spre deosebire de circumspecția caracteristică anumitor partide gnostice, aflate într-o perpetuă rivalitate cu cei care voiau (și care au reușit) să hotărască soarta Bisericii:

„Patologia unora e bunul-simț al altora. Pentru Ignațiu († 107) și alți martiri care i-au călcat pe urme, dornici să sufere o moarte violentă pentru credință, nu era deloc exagerat... Autorii proto-ortodocși considerau această râvnă de a muri pentru credință drept o marcă a religiei lor și, de fapt, chiar o foloseau ca linie de demarcare care îi separa pe credincioșii adevărați (adică cei care împărtășeau perspectivele lor teologice) de «ereticii» mincinoși de care se îngrijorau așa de tare... Unul dintre tratatele gnostice de la Nag Hammadi... adoptă exact poziția contrară, susținând că martiriul pentru credință e ignorant și nesăbuit. Din această perspectivă gnostică, un Dumnezeu care ar pretinde jertfe omenești pentru sine ar fi întru totul vanitos – Mărturia adevărului 31-37” (Bart D. Ehrman, Ce s-a pierdut din creștinism. Bătăliile pentru Scriptură și credințele pe care nu le-am cunoscut, Humanitas, 2018, p. 230).

Și iată cum în vâltoarea evenimentelor recente, constatăm că urmașii heterodocșilor de atunci (cei care vă sugerează acum întrebuințarea lingurițelor de unică folosință) au perfectă dreptate. Căci dacă vreodată un creștin sadea ar vrea să se războiască cu virusurile sezoniere, o poate face e x c l u s i v în intimitatea ermetizată a existenței sale domestice. Dar nicidecum în compania (directă sau indirectă) a altor oameni. Fiindcă a te duce la slujbă cu intenția de a te împărtăși, știind că după o oră-două vei merge să-ți faci cumpărăturile sau să-ți vizitezi rudele, nu e nici un argument logic în favoarea decesului tău „apoteotic” și nici o pledoarie pentru intervenția ta „salutară” de a vindeca lumea de gripă și de ateism. Dacă vrei să mori, fă-o de unul singur. Nu-i implica și pe ceilalți, mai ales că nu e nimeni obligat să-ți accepte ideile și să se ralieze cu tine împotriva lui Moș Crăciun.

Să ne închipuim totuși pentr-o clipă că aveți dreptate, și că împărtășania este într-adevăr un martiriu, iar cei convertiți la religia iubirii sunt gata să se confrunte și cu Sarsailă și cu Doamna cu coasa, câți credincioși s-ar încumeta să se apropie de potir în cazul în care viroza ar fi atât de letală, încât la fiecare adunare ar secera dintr-o sorbitură jumătate dintre enoriașii prezenți în lăcașul de închinare? Atunci să vă vedem cum o să reacționați! Momentan nu-i decât o gargară de fațadă.

Și nu vă mai plângeți pe la ușile virtuale ale rețelelor de socializare că s-a dezlănțuit o nouă persecuție a „soldaților mesianici”, că e zadarnic. Vi s-a dus demult vestea (încă de prin anii de glorie ai Școlii de la Tübingen) că sunteți o șleahtă de ipocriți cu acte-n regulă.

„Discuțiile care vin să propună practici ciudate de împărtășire... lovesc în sensul și rostul însuși (sic!) al Cinei de Taină... Subiectul este mult mai grav decât se încearcă a fi prezentat. Este pentru prima dată în istoria de 2000 de ani a creștinismului când autoritățile statului fac legi în altar”, ne atenționează profilactic părintele Savatie Baștovoi pe pagina sa de Facebook.

Pesemne că el ar fi preferat să trăiască în evul sângeros al migrațiilor popoarelor (barbare), când pe pristolul de piatră plasat deasupra presupusului loc în care fusese înmormântat Iisus, din interiorul Bisericii Sfintei Învieri de la Ierusalim, au fost aduse sacrificii păgâne sau în răstimpul 1004 – 1013 când califul fatimid Al-Hakim bi-Amr Allah („domnitor prin porunca lui Allah”) s-a pornit (din fanatism sau nebunie) într-o prigoană a creștinilor, ordonând distrugerea Bisericii Sfântului Sepulcru – de vreme ce situația de față i se pare a fi una fără precedent, una extrem de serioasă.

Nimeni nu plănuiește să vă pună călușul în gură și nicio organizație oculto-sanitară nu vrea să vă diminueze dreptul fundamental al libertății de conștiință. Ba din contră, unii vor să vă sprijine în acțiunile voastre. Astfel că sunteți slobozi să vă onorați datinile cultice oriunde și oricând. Trebuie doar să fiți prudenți, ca să nu vă transformați în persoanjele „malefice” care vă bagă insistent bețe-n roate, ajungând din vajnici propovăduitori ai luminii, niște ambasadori febrili ai întunericului.

(Foto © flickr.com, michael_swan)

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

68.

Cel ce lucrează fără Duhul Sfânt nu face parte din Biserica Treimii, iar Biserica lipsită de Harul Dumnezeirii nu e cea autentică, nu-i cea care a moștenit, a păstrat și a pus în practică Tradiția Milenară – Experiența Adevărului. Nimeni nu poate să-l aibă pe Dumnezeu de Tată, dacă nu are Biserica de mamă (Sfântul Ciprian al Cartaginei). Distanțându-ne de sânul Ei, ne periclităm mântuirea. Duhul Sfânt este un fel de Moș Crăciun încărcat cu daruri pentru fetițe și băieți. Și-n cazul în care începi să asculți de horoscopul lui tanti Neti, de liniile din palmă sau de zațul de cafea de pe fundul ceștii, adio cadouri, adio harisme, adio viață înrâurită de Cel ce dă viața.

Or dacă nu primești, n-ai de unde să dai. Nu dai, ăștia o să spună că te-ai deghizat. Și-i nasol. Căci în Biserică toți primim câte-un talant-doi. Duhul face diferența. După moarte unii au relicve sacre (prin care se vădește, cât se poate de limpede, simbioza omului cu divinul, pătrunderea harului până-n măduvă), alții, doar simple oase descărnate (cu complicitatea umezelii) de viermi. Numai că și resturile pământești ale celor din cea de-a doua categorie (în caz că raportul Comisiei de Studiu și Investigație instituit în vederea întocmirii actului de canonizare este aprobat de către oficialii unei Biserici autocefale) beneficiază de același tratament înainte de-a fi așezate în raclă. În consecință, unele vor avea parte de-o sumedenie de pupături, întrucât vor fi expuse spre închinare tot timpul anului, iar celelalte doar în ziua canonizării solemne a persoanei în cauză, ce s-a folosit de ele în timpul existenței sale terestre, fiindcă sicriașul cu rămășițele sale va fi depus în altar sau sub o lespede de marmură în naosul lăcașului de cult, asta dacă acele oseminte nu-și vor lua zborul către numeroasele biserici din țară, fiind introduse în piciorul pristolului sau inserate într-un buzunăraș al antimisului, care vine ulterior cusut, deși în aceste două situații se acceptă numai părticele din moaștele martirilor, deci nu din orice fel de os.

Conform dreptului canonic ortodox, detaliat de Arhidiaconul Ioan N. Floca în tomul omonim (volumul al doilea), în rânduiala ortodoxă a canonizării intră (după deshumarea osemintelor și spălarea lor cu vin curat și untdelemn, indiferent dacă trupul răposatului a fost găsit nestricat sau nu) și ungerea lor cu Sfântul și Marele Mir: un amestec de ulei de măsline, vin alb, plante medicinale, felurite mirodenii, substanțe aromate, printre care mosc, smirnă, ulei esențial de iasomie, scorțișoară și mirt. Cu alte cuvinte, Parfum, tăticule!

Știu, știu. O să mormăiți c-așa e normal, deoarece Mirul are o semnificație aleasă, și anume unitatea și independența Bisericii respective, pluralitatea darurilor Duhului Sfânt într-o singură energie, coeziunea întru credința cea dreaptă (aidoma ingredientelor care s-au omogenizat prin fierbere) a celor prezenți în momentul preparării elixirului – ei între ei, dar și cu toți cei bineplăcuți Domnului încă din negura timpului; adică și cu cel ale cărui oscioare sunt unse acum, de miroase până-n pridvorul catedralei. Doar că țața Frosina n-are habar de mir, mirungere... rămurică. Ea e convinsă că scheletul proaspătului sanctificat izvorăște mir, iar după ce-o să se prosterneze de zeci de ori în fața raclei de argint, o să zică și la alții: Păi am fost acolo. Ca balsamul de rufe... Așa de-nmiresmat era.

În concluzie, inducerea în eroare a poporului e livrată (cu parafă sinodală) spre avantajul folclorului de trotuar. Că doar omul n-o să stea să citească biografia celui canonizat sau să rumege minunile redactate cu alineat. Unde să mai pui discernământul duhovnicesc, fiindcă nu orice prenume din calendarul orodox desemnează  o b l i g a t o r i u  o persoană cazată în sălașul lui Dumnezeu. Și știu, știu... O să săriți ca arși: Biserica nu poate greși. Dar deprinderile ei demonstrează contrariul: mumii s-au descoperit și pe alte meleaguri, de oase e sătul pământul, iar șarlatan poate deveni oricine când vine vorba de lustruirea blazonului, de prestigiu, dar mai cu seamă de fonduri nerambursabile și de venituri neimpozabile – căci rămășițele lumești ale unui sfânt atrag gloatele de creduli.

Harul e cel care osebește trăirea întru Hristos de jalnica ei imitare. Nu zice nimeni că moaștele sunt o scornire a călugărilor ce se ofilesc, cu regularitate, prin deșerturi. Dar dacă într-adevăr răspândesc bună mireasmă, lăsați-le așa. Cât despre cele care nu emană decât un iz de flatulențe mâloase, ungeți-le cu ce doriți, dar nu le oferiți spre închinare nici măcar două secunde. Ca să nu se facă cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi.

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

67.

Arsenie Boca și stilul său iconografic

 

Nu-mi plac. Reprezentările sunt pătrățoase, cu ochi mari, ca-n desenele animate japoneze, un fel de marionete umplute cu paie, figurine vidate de viață, făcute să-ți trezească din torpoare umbrele lăuntrice cele mai negre, genele latente ale căderii, pe care le credeai excizate în procesul botezului sau copilul tembel din tine, ce nu mai e în stare să mestece hrana solidă și vrea iarăși lapte. Naive, rigide, ușor grotești, au corespondențe în frescele, basoreliefurile, pânzele și paginile propagandei comuniste. Asemănătoare celor de pe clădirea birourilor de la Astra Vagoane, nu excelează nici potrivit etaloanelor erminiei bizantine, nici celei postrenascentiste – înțeleasă la noi ca parte din modernismul Vestului decadent.

Că părintele avea talent cu carul, indubitabil, că prin păstrarea caracteristicilor estetice ale artei muncitorești din perioada Cortinei de Fier a reușit să strecoare, prin filtrul ideologic al cenzurii socialiste, numeroase imagini religioase, bineînțeles. (Să ne amintim că-n epoca aceea lăcașurile de cult cădeau pradă lamei de buldozer, chiar dacă se mai restaurau unele vechi și se construiau altele noi). Să fi fost ăsta motivul dominant al demersului său de reîncreștinare a românilor, de reîntoarcere la valorile frumuseții veșnice, prin narațiunea vizuală a Evangheliei? Mă îndoiesc.

E de apreciat că multe dintre personajele icoanelor sale par extrase din ceremoniile și defilările proletcultiste, tocmai pentru a reda cât mai fidel abrutizarea acelor vremuri, cretinismul civic și moartea sufletească a „omului nou”, a „revoluționarului”, a „liber-cugetătorului”. Dacă ar fi procedat așa numai în cazul oamenilor de rând, martori ai aventurilor biblice, nimeni n-ar fi cutezat să-i reproșeze ceva. Dar sfinții? Iisus Hristos? Maica Domnului? De ce să-i portretizezi la fel? Pentru că suferă împreună cu noi? pentru că împărtășesc drama noastră? fiindcă luptă cot la cot cu peceriștii ajunși la iluminare, în războiul de dezautomatizare a conștiinței? Fiindcă „tuturor toate s-au făcut ca pe mulți să-i mântuiască”, după cum zice acatistul? Se cam încurcă ițele.

Citesc undeva că pictura părintelui Arsenie întrunește germenii celor două curente artistice majore din istorie: renascentist și bizantin, plasându-se „la hotarul” unei contopiri spirituale pentru o conviețuire ecumenică – cunoscută probabil într-un mod neamestecat, neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit.

Știm însă că la Drăgănescu i-a zugrăvit nu doar pe Francisc de Assisi, sfânt al Bisericii Apusene, de după Marea Schismă din 1054 (în scena Înălțării Domnului) și pe Ulfila, episcopul goților, care îmbrățișase arianismul (ilustrat în cadrul liturghiei la care participă pe lângă Hristos și ierarhi recunoscuți de Biserica Răsăriteană), dar a îndrăznit să alăture două simboluri renumite ale lumii creștine sub un soare ocru: catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol și bazilica Sfântul Petru de la Vatican, în râvna sa de a rupe granițele confesionale ale necredinței. Bravadă? Prorocire?

Răspunzând învinuirilor aduse, părintele Arsenie a afirmat că el nu-i pictează decât pe cei cu care a vorbit deja, pe cei pe care-i cunoaște. Dovada scrisă a acestei mărturisiri îmi lipsește momentan. De fapt, nici n-are importanță. Oricum am cântări-o, el pare că ne-a luat-o înainte în multe privințe. Posibil ca în contemplările sale nocturne ori în teleportările diurne să fi descoperit o nouă viziune a sentimentelor divine, o altfel de calofonie în alinierea planetelor, adică polivalența harului ce nu ține cont – căci e slobod să sufle unde vor mușchii lui – nici de boxa acuzaților, nici de banca procurorilor, lăsându-se încet-încet marginalizat de bisericoioșii cu bărbi miruite de jos în sus și pieptănate invers, ei și pioșenia lor crâncenă, tartufi cu miopii adânci, morminte văruite an de an cu fatuitatea unor demoni căzuți cu cinci, patru, trei sau doi eoni în urmă, deoarece atunci când îți permiți să faci miracolele despre care tot auzim că le-a distribuit ca pe acadele, într-o Românie amuțită de secera și ciocanul partidului de la guvernare, suporți mai lesne atacurile la persoană.

Chiar așa. Dacă, -n toată această mățăraie de adevăruri și invenții, de cavaleri și troglodiți, de revendicări canonice și expectanțe ratate, el este printre cei puțini care au dreptate, iar NOI nu? Ei, la asta nu v-ați gândit, oștenii mei.

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

66.

Luca 13, 1-3: „...erau de față unii care I-au spus despre Galileenii al căror sânge l-a amestecat Pilat cu jertfele lor. Și El, răspunzând, le-a zis: Credeți oare că acești Galileeni au fost mai păcătoși decât toți Galileenii, fiindcă au pătimit acestea? Vă spun Eu vouă: Nu! Dar dacă nu vă veți pocăi, toți veți pieri la fel”.

Soldații romani măcelăriseră câțiva galileeni când aceștia își înjunghiau animalele de jertfă – notă explicativă, versiunea Anania. Lăsând la o parte prezicerea asedierii Ierusalimului din anul 70 (contestată de unii, știind că definitivarea canonului noutestamentar, adică acceptarea oficială a manuscriselor „autentice” și eliminarea celor „contrafăcute” a avut loc în secolul IV, Vasile Mihoc, Daniel Mihoc, Ioan Mihoc, Introducere în Studiul Noului Testament, deci la o distanță considerabilă de evenimentul propriu-zis), Hristos îi „pune în gardă”, apelând la frică, la elementul emoțional cel mai eficient (dată fiind instinctivitatea lui) în persuadarea auditoriului. Ideea se repetă în versetele 4 și 5.

 

Luca 13, 7: „Și a zis către vier: Iată, sunt trei ani de când vin căutând rod în smochinul acesta și nu găsesc. Taie-l: de ce să țină pământul degeaba?”

Cum degeaba? Faptul că absoarbe dioxidul de carbon, producând oxigen nu se pune? Și oricum smochinul începe să facă fructe în al treilea an de la plantare. Nu-i un capăt de țară dacă mai aștepți nițel.

 

Luca 14, 8-10: „Când vei fi  chemat de cineva la nuntă, nu te așeza pe locul cel dintâi, ca nu cumva un altul mai de cinste decât tine să fie și el poftit, și, venind, cel care v-a chemat pe tine și pe el să-ți spună: Dă-i acestuia locul! Și atunci, rușinat, te vei urni să iei locul cel mai de la urmă. Ci, când vei fi chemat, mergi și te așază pe locul cel mai de la urmă pentru ca, atunci când va veni, cel care te-a poftit să-ți spună: Prietene, mută-te mai sus! Atunci vei avea cinste în fața tuturor celor ce stau la masă cu tine”.

De ce rușinat? De ce se recurge iar la frică, în cazul nostru, cea de a nu fi pus într-o ipostază stânjenitoare? De ce să pleci ca să te pui pe locul cel mai de la urmă? Cu două-trei rânduri în spate nu-i de-ajuns? Mută-te mai sus! Cât de sus? Căci dacă-mi dai voie să mă așez în față, ar însemna că am același grad onorific cu individul din cauza căruia am fost ridicat de pe scaun în prima fază. Și atunci de ce nu m-ai lăsat să stau acolo? Vei avea cinste – Nu aceasta a fost pricina pentru care Cain l-a ucis pe Abel, fiindcă Dumnezeu nu căutase spre el și nici spre darurile sale, ci spre Abel și spre darurile lui (Facerea 4, 3-5)?

 

Luca 14, 28-29: „Cine dintre voi, vrând să-și zidească un turn, nu stă mai întâi și-și face socoteala cheltuielii, dacă are cu ce să-l termine? Ca nu cumva, punându-i temelia și neputând să-l isprăvească, toți cei care vor vedea să înceapă a-l lua în râs”.

Mi-i și imaginez pe cei prezenți (mereu trebuie să fie câte-un ochi deschis, îndreptat spre noi, scrutându-ne până-n viscere) ținându-se de brâu, cu degetul arătător în direcția bietului constructor, hăhăind ca la Cascadorii râsului. De ce încearcă să inoculeze (din nou) sentimentul inferiorității? Presupunând că persoana respectivă nu-și poate duce acum la bun sfârșit proiectul și e obligată să mai aștepte, care e baiul? O să ridice turnul peste câteva zile. Toți cei care vor vedea – De ce vrea s-o umilească folosindu-se de gura lumii?

„Un frate s-a dus la avva Macarie egipteanul și i-a zis: Avvo, spune-mi cuvânt să mă mântuiesc! Și i-a zis bătrânul: Du-te la mormânt și ocărăște morții! Deci ducându-se fratele a ocărât și a azvârlit cu pietre, și venind a vestit bătrânului. Și i-a zis bătrânul: Nimic nu ți-au grăit? Iar el a răspuns: Nu. I-a zis lui bătrânul: Du-te și mâine și îi slăvește! Deci mergând fratele i-a slăvit zicând: Apostolilor, sfinților și drepților! Și a venit la bătrân și i-a zis: I-am slăvit. Și a zis bătrânul: Nimic nu ți-au răspuns? A zis fratele: Nu. I-a zis lui bătrânul: Știi cu câte i-ai necinstit și nimic nu ți-au răspuns și cu câte i-ai slăvit și nimic nu ți-au grăit? Așa și tu, dacă voiești să te mântuiești, fă-te mort; nici nedreptatea oamenilor, nici lauda lor să nu o socotești; ca cei morți să fii și poți să te mântuiești” (Patericul egiptean, Avva Macarie Egipteanul, 22).

În paradigma evanghelică un om este luat în derâdere, în cea patericală e ajutat să priceapă apatia și să se smerească.

 

Luca 14, 33: „Așadar, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenic al Meu”.

De tot ce are... în posesie? în mintea lui? în inima lui? Ce anume? Iar în caz că nu mai are decât viața?

 

Luca 14, 34-35: „Bună este sarea; dar dacă și sarea își va pierde gustul, cu ce va fi dreasă? Nu mai e bună de nimic, nici în pământ, nici în gunoi, ci se aruncă afară...”

Își va pierde gustul – va fi amestecată cu cele ale lumii. Există tot felul de condimente pe bază de sare: Delikat cu gust de legume, cu gust de găină... Și chiar de se va întâmpla așa, sarea să nu mai fie sărată, aruncându-se afară, nu va cădea tot pe pământ, tot pe gunoi? Va nimeri în mare!? Păi marea e sărată. O să-i priască.

 

Luca 15, 4: „Care om dintre voi, având o sută de oi și pierzând una din ele, nu le lasă pe cele nouăzeci și nouă în pustiu și se duce după cea pierdută, până ce o găsește?”

Niciunul nu le va lăsa în pustiu, de izbeliște. În caz că are pe cineva care să le supravegheze pe durata căutării oii rătăcite, da. Altfel nu. „Toți experții în privința vieții palestiniene sunt de acord că păstorul nu poate nicidecum să-și lase turma nepăzită. Dacă trebuie să caute un animal care s-a pierdut, el le lasă pe celelalte pe seama păstorilor care împart cu el țarcul (Luca 2, 8; Ioan 10, 4), sau le mână într-o peșteră” (Joachim Jeremias, Parabolele lui Iisus). Până ce o găsește – 5 zile? 2 săptămâni? 4 luni? un an? Tâlcul versetului 4 pare că se relevă în versetul 7. Doar pare. Analogia n-are nicio noimă.

 

Luca 15, 29-31: „Iar el, răspunzând, i-a zis tatălui său: Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată nu ți-am călcat porunca. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei; dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, pentru el ai înjunghiat vițelul cel îngrășat... Iar el i-a zis: Fiule, tu întotdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt”.

Oricât ar încerca teologii să salveze aparențele, fiul cel mare era îndrituit să dezaprobe atitudinea tatălui, nu atât dragostea manifestată față de fratele lui mai mic, care s-a întors acasă, cât lipsa acesteia în cazul său. De ce n-a simțit primul născut (fariseul, cărturarul) că toate ale tatălui sunt ale sale?

 

Luca 16, 8: „Și stăpânul l-a lăudat pe iconomul cel nedrept, fiindcă a lucrat înțelepțește, căci fiii veacului acestuia sunt mai înțelepți în neamul lor decât fiii luminii”.

„Stăpânul nu-l laudă pentru nedreptățile de dinaintea concedierii, deja sancționate, ci pentru abilitatea de a face față unei situații-limită. Potrivit unor exegeți, iconomul nu a falsificat chitanțele, ci le-a redus la valoarea lor nominală, diferența fiind comisionul la care funcția îi dădea dreptul” – notă explicativă, versiunea Anania. Cu alte cuvinte mulțumește-te cu salariul oferit de omul bogat (v. 2) și nu aspira la mai mult, chiar dacă legalmente ți se cuvine. Rămâi în mediocritatea ta!

 

Luca 16, 9: „Și Eu vă spun: Faceți-vă prieteni prin bogăția nedreaptă, pentru ca, atunci când ea vă va lipsi (când veți muri, altă traducere), ei să vă primească în corturile cele veșnice”.

Care ei? Cei din versetul 4? „Știu ce-am să fac pentru ca, atunci când voi fi scos din iconomat, ei să mă primească în casele lor”. Există corturi/case ale sfinților și corturi/case ale lui Dumnezeu? Se face Dumnezeu că nu ne vede șiretenia, doar fiindcă, în ciuda circumstanțelor nefavorabile, luăm taurul de coarne, sau cum tot Joachim Jeremias ne sugerează, plecând de la versetele 10-13: „iconomul nu este un exemplu, ci un avertisment înfricoșător – parabola fiind înțeleasă pe dos”?

 

Luca 17, 2: „Mai bine i-ar fi dacă și-ar lega de gât (i s-ar lega, altă traducere) o piatră de moară și s-ar arunca (ar fi aruncat) în mare, decât să-i fie piatră de poticnire unuia dintre aceștia mici”.

Sinucidere sau omucidere, îndemn sau părere? Chestiunea nu e doar smintitoare, ci și periculoasă. Se înlocuiește lapidarea veterotestamentară cu procedeul de mai sus?

 

Luca 17, 5: „Și au zis apostolii către Domnul: Sporește-ne credința”.

Intervenția ucenicilor e deplasată. Mântuitorul rostește pilde după pilde, istorioare după istorioare pe mai bine de 67 de versete, iar la un moment dat, când vorbea despre pocăință și iertare, apostolii l-au întrerupt cu un fel de Da, da. Așa-i, așa-i. Da’ în legătură cu credința, nimic, nimic? Iar Iisus, imperturbabil și supus voinței publicului, le dă replica. Însă nu același lucru se întâmplă în versetul 37, când, sastisit de rusticitatea ciracilor, lansează bomba: „Unde va fi stârvul, acolo se vor aduna și vulturii”. Stârvul, corpul său istovit de atâtea explicații; vulturii, toți ascultătorii, inclusiv apostolii, care îl chinuie, mușcând din el cu întrebările lor inadecvate.

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

65.

Am terminat de văzut Noaptea de Înviere în minele de plumb, un episod din documentarul Memorialul Durerii, Mă uit la acest serial și nu-mi vine să cred, Oameni tâmpiți, ignoranți... Dar oportuniști, Avea dreptate cine spunea că lipsa culturii duce la primitivisme apoteotice, Nu doar în zonele rurale (deși acolo e oarecum normal, datorită infrastructurii șubrede, vorbim totuși de estul Europei), ci și-n cele urbane, Caracatița Roșie și-a întins tentaculele până-n sufletele bravilor cetățeni, Creștini cu toții, Scuipă-ți în sân! Dă-ți peste gură! Păi se poate...?

Expozeu al unei nemernicii terorizante, Imprimat pe DVD-uri cu carcasă de plastic, Tre’ să fii precaut..., Le introduci tu-n computer..., Da’ numa unu pe zi! Ca să-nțelegi, nu de alta, mi-a zis fratele de la care le împrumutasem, Un fel de Ai nevoie de timp, Zadarnic este să vizionezi prea multe într-o săptămână, De parcă protagoniștii ar fi grăit în klingoniană, iar înregistrarea video ar fi fost făcută de-un cameraman eterat, cu aripi de harpie, astfel că, privind la cele înfățișate pe monitor, aș fi observat litera imaginilor, nu și duhul lor, Lucruri cu gravitate, dom’le! ...Snobisme.

Sau îi era teamă că n-o să pricep mare brânză din episodul Drama Bisericii Greco-Catolice, Însă io-mi cumpărasem de la anticariat o carte de-a lui S. G., prin urmare: Fii pe pace, frățică! Unu și cu unu fac doi, În Istorie, nația noastră s-a compromis cu brio, în Vecinicie, cu nemiluita.

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

64.

Părintele Teofil Bădoi, starețul Mănăstirii Slănic - Argeș, revista Lumea Monahilor: „Astfel, am dorit mult să ridic biserică, căci aici suntem pomeniți atât în viață, cât și după moarte, cât va dăinui Biserica”.

Dar de ce ne gândim doar la noi? De ce să nu fie pomeniți și alții? De ce să nu construim lăcașuri pentru slava lui Dumnezeu? Fiindcă nutrim profunde simțăminte de iubire față de teocrația celestă, ce are să se scoboare cu fiecare rugăciune înălțată către turlele bisericii? Sau, vorba lui Petru, fi’ndcă bine ne este să fim aici (Luca 9, 33)?

Îndemnul preotului Gheorghe Calciu-Dumitreasa: Să zidim biserici din inimile noastre fierbinți a căzut pe urechi surde; când vor fi distruse așezămintele clădite din bolțari și sudoare, se va sluji sub acoperământul celor încropite-n carne, a celor tencuite cu sânge, drișcuite cu angoase și pictate cu aspirații; spații amenajate în acest sens...; când nu vor mai fi acestea, va veni Iisus și, deschizând catalogul, îi va striga pe nume, desăvârșind pomenirea lor în inima Lui.

 

⁕

 

Luca 11, 24: „Când duhul necurat iese din om, umblă prin locuri fără de apă, căutând odihnă; și negăsind, zice: Mă voi întoarce în casa mea, din care am ieșit”.

Duhul, prin necurăția lui, spurcă pe om și pleacă în căutarea altor victime, în locuri fără de apă. Cu toate că ne duce cu gândul la cuvioșii cu bărbi până la călcâie din deșerturile patericale (ademeniți de dracii care, nemaiavând de muncă în orașe, tabără în pustie), fragmentul biblic pare că se referă la apa botezului sau la cea harică (oricare ar fi ea), ce se va face în noi izvor de apă săltătoare spre viață veșnică (Ioan 4, 14); și negăsind, deoarece dă peste sfinți vaccinați sau peste păcătoși fără card de sănătate, revine la casa lui: pentru că el pusese (înainte de a ieși din ea, din biserica spirituală) stăpânire pe sufletul acelui om: devenit lacheul său.

 

Luca 11, 25: „Și venind, o află măturată și împodobită”.

Semn că cineva făcuse sfeștanie: iarăși apă; că după ce mături mai dai cu mopul, mai speli geamurile, mai ștergi praful etc.

 

Luca 11, 26: „Atunci se duce și ia cu el alte șapte duhuri mai rele decât el; și ele intră și locuiesc acolo; și starea de pe urmă a omului aceluia se face mai rea decât cea dintâi”.

Decalajul dintre expectativa divină și crunta realitate a hazardului.

 

Luca 11, 34: „Ochiul tău este luminătorul trupului. Când ochiul tău este curat, și trupul tău întreg e luminat; dar când ochiul tău este rău, și trupul tău e întunecat”.

Însă tot ce văd, tot ce aud, tot ce mănânc, tot ce miros, tot ce pipăi duhnește a venin. Ochii mei se luptă în van să găsească lumina; raza lor de acțiune nu ajunge în acea dimensiune a neprihănirii – locul în care urâciunea a fost eradicată.

 

Luca 11, 35: „Așadar, ia seama ca lumina din tine să nu fie întuneric”.

Andrei 64, 10b: „Doamne, ai grijă ca lumina să fie lumină, iar întunericul să fie întuneric; și cea/cel din lăuntru și cea/cel din afară”.

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

63.

„Iar la a patra strajă din noapte, Iisus a venit la ei umblând pe mare” (Matei 14, 25)

 

Adică între orele 3 și 6 a.m. s-a apropiat de ucenicii lui, care erau în corabie (o comunitate umană), la multe stadii depărtare de țărm (deși țărmul la care voiau să acosteze n-a fost salvarea lor), fiind învăluită de valuri (complicațiile vieții), căci vântul era împotrivă (complicații peste complicații, zdroaba din care, și dacă vrei să ieși, nu poți; întrucât în necazuri muritorul apelează la Părintele Ceresc) – v. 24.

Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat (reacție firească în fața unui fenomen nemaiîntâlnit, în fața unei contradicții), zicând că este nălucă (o arătare ireală, o halucinație), și de frică au strigat (nu ni se zice dacă, -n groaza lor, au invocat vreo divinitate) – v. 26.

Însă El le-a vorbit îndată (de aici și concluzia unora că, în cazul în care Dumnezeu nu-ți rezolvă imediat problemele, precis te-ai rugat cum sau cui nu trebuia), zicând: „Îndrăzniți (să ce? să plecăm spre Tine? să credem că, rămânând în corabie, totul va fi bine?), Eu sunt (Dar spune-ne-o mai de-aproape, din moment ce nici Petru și probabil nici ceilalți discipoli nu fură convinși că erai Tu; vezi versetul următor); nu vă temeți!” (Păi fă ceva ca să nu ne temem) – v. 27.

Iar Petru, răspunzând, a zis: „Doamne, dacă ești Tu (nu avea certitudinea că este El), poruncește să vin la Tine pe apă” (de ce nu poruncește valurilor să se calmeze? poruncește ca bărcuța noastră să se transforme într-o navă indestructibilă? poruncește să zburăm direct pe mal? ș.a.m.d. De ce omul trebuie să demonstreze primul că e-n stare să facă ceva, de ce tre’ să fie el cel dintâi care ia inițiativa, iar Atotțiitorul să apară la final și să primească laurii? Nu se cuvine ca Cel Ce Este să se reveleze într-un mod lesne de-nțeles pentru tot norodul, iar p-ormă să ne spună ce-avem de făcut? Asta-i ca: Hristoase, eu nu știu cine ești, dar dacă mâine o să mi se-ntâmple ceea ce vreau înseamnă că tu ai fost cel ce m-a ajutat; dacă nu, înseamnă că ești o nălucire mincinoasă. N-ar fi rău dacă mijloacele folosite pentru soluționarea crizelor ar porni de la acest raționament. Doar că Biserica (generalii care au stabilit regulile jocului și oștenii adunați din patru zări și cătăniți în oastea ce respectă ordinele, fără să se-ntrebe or fi bune, n-or fi bune? merită, nu merită?) nu-l acceptă. Potrivit Ei, eșecul de a doua zi nu se datorează Proniei, ci erorilor tale. Dumnezeu există fie că ți se îndeplinesc „mofturile”, fie că nu. Și ție ți se cere să faci primul pas, nu Lui) – v. 28.

El i-a zis: „Vino!” (că să vezi că te ascult) Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă ca să ajungă la Iisus (uitând de ortacii săi; era necesar ca el să fie la înălțime – un ciclist se desprinde de pluton...) – v. 29.

Văzând însă vântul puternic, s-a înfricoșat (cum poate ființa care l-a văzut pe Dumnezeu să să se-ndoiască iarăși de Domnul său și, astfel, să se vatăme sufletește? Din versetul 28 nu reiese că L-a văzut. Deci...); și, începând să se scufunde, a strigat, zicând: „Doamne, scapă-mă!” (care dintre ei? Cel în care ai încetat să crezi? Cel în care nici n-ai crezut?) – v. 30.

Iar Iisus, întinzându-Și îndată mâna, l-a apucat și i-a zis: „Puțin credinciosule, de ce te-ai îndoit?” (la ce te-ai fi așteptat, Tu, Cel ce l-ai zidit pe om? Petru nu mai știa nici cum îl cheamă) – v. 31.

Și suindu-se ei în corabie, vântul s-a potolit (Limanul Neînviforat sosește în barca lor, oferindu-i lui Petru o lecție: Nu poți să ajungi la Mine dacă-i desconsideri pe frații tăi. Numai împreună vei/veți reuși. NU ÎNCERCAȚI AȘA CEVA (ceea ce a făcut Petru) ACASĂ! Ciclistul reintră în pluton. Eu am venit la voi, nu voi la Mine. Și am venit pentru toți. Iată-mă!) – v. 32.

Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: „Cu adevărat, Tu ești Fiul lui Dumnezeu” (Ei, acuma că știm Cine e și ce-I poate pielea, da) – v. 33.

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

62.

1000 de întrebări și răspunsuri despre viața duhovnicească - continuare

 

21. Î: Cum să dobândim bunătatea inimii? R: Dacă omul nu va lua seama la viciile aproapelui, atunci... se va naște în el bunătatea inimii, prin care Îi va fi bineplăcut lui Dumnezeu – Avva Dorotei.

Însă când prin defectele semenilor care au acaparat (cu acordul Providenței) instituțiile sociale se oferă ocazii prielnice corupției de orice nivel și din orice domeniu (defavorizând, prin modalități arbitrare, pe cei mai mulți dintre noi), se cuvine să ne redescoperim instinctul primordial de a spune Mă interesează.

 

22. Î: Ce este adâncirea în sine (retragerea înlăuntrul nostru)? R: ...este principala virtute necesară pentru a nu fi atrași de influența lumii, pentru a-i îngrădi acesteia posibilitatea de a ne stârni patimile – aceasta este lepădarea de lume – Sfântul Isaac Sirul.

Prospectul ar fi trebuit să conțină și condițiile de utilizare ale acestei introversiuni, și anume: Nu luați medicamentul dacă: a) nu sunteți anahoreți; b) nu sunteți siguri că vreți să continuați pe drumul isihiei; c) nu credeți că și voi, la rândul vostru, puteți să influențați lumea; d) nu sunteți persoane active, implicate în problemele cetății, și nu voiți să faceți vreo diferență; e) lozinca voastră preferată nu e „Cazi pară mălăiață în gura lui nătăfleață”.

 

23. Î: Ce este important la lucru? R: ...fiți atenți la duhul cu care se săvârșește lucrul (cu cârtire sau cu mânie, cu nemulțumire, cu vorbire deșartă, cu gânduri murdare sau cu rugăciune și cu gândul la Dumnezeu).

Se aplică pustnicilor sau monahilor din mănăstiri, cei ce se îndeletnicesc cu munca manuală (cu împletitul, cioplitul, țesutul rucodeliilor), nu angajaților mireni, captivi în vâltoarea politico-economică din care n-au cum să iasă dacă nu vine Iisus (în persoană) să-i scoată de acolo. Fără-ndoială că Sfântul Isaac Sirul la ei făcea referire.

 

24. Î: Ce nu trebuie să avem în casă? R: ...nimic care să vă provoace gânduri și sentimente potrivnice lui Dumnezeu, căci numai atunci sunteți în afara primejdiei de a duce luptă dublă, lăuntrică și exterioară – Nil Sinaitul.

Omul care într-adevăr este convins de existența Creatorului poate locui în buncărul lui Hitler, printre teancuri de opere marxist-leniniste, ascultând Prokofiev și Lamb of God până la epuizare, în timp ce bricolează ozeneuri cu inteligență artificială, că tot n-o să se ispitească, putând rosti oricând, așijderea profetului: „Eu sunt rob al Domnului și mă închin la Dumnezeul cerului, Cel ce a făcut marea și uscatul” – Cartea lui Iona 1, 9.

 

25. Î: De ce nu ne temem de chinurile viitoare? R: Nu ne temem de chinul veșnic al gheenei pentru că nu ne gândim la el, nu pătrundem cu mintea în esența lui, nu ne străduim să ajungem la ea prin osteneală, deși auzim și citim deseori despre chinul cel veșnic – Starețul Nazarie de la Valaam.

Tocmai fiindcă auzim și citim despre caznele interminabile ale hadesului e foarte greu să credem în ele, darămite să le accesăm. Și, sincer, nu știu cine și-ar dori să „inspecteze” iadul (ca pe un parc de distracții) și să ia parte (fie doar în calitate de privitor) la asemenea atrocități. Mai bine ar citi un roman de Stephen King. Plus că esența infernului (oricare ar fi ea) nu pare atât de atractivă, încât să ne îmbulzim la bilete. E ceea ce zice, câteva rânduri mai jos, Episcopul Iacov din Nijegorod: „Atunci când ești ocupat mai mult de păcatele tale decât de Dumnezeu, greșești” (p. 33).

 

26. Î: Nu îi prețuim, oare, pe scriitorii și învățătorii laici peste măsură și în detrimentul bunei noastre credințe și al devotamentului față de Dumnezeu și Biserică? R: ...vedem care sunt roadele educației lumești a copiilor noștri... Ce iese din ele? Lipsa de respect față de Biserică... necinstirea părinților, a conducătorilor... uitarea de țelul existenței noastre pe pământ sau denaturarea acestui țel, necredința în Dumnezeu... lipsa de integritate a vieții și dezordinea în ea, libera cugetare... împătimirea față de spectacole și de celelalte distracții profanatoare – Sfântul Ioan de Kronstadt.

Alte „idei mărețe” izvorâte din prejudecata falsă că un pravoslavnic e mai neîntinat și mai cumpănit în tot ceea ce întreprinde (cu fapta... cu gândul...), decât un liber-cugetător/un ateu. Ca și când majoritatea celor care au participat la carnajele erei noastre (eminamente creștină), la eforturile de monopolizare a puterii și a îmbogățirii grabnice de pe spinarea altora n-au fost botezați în numele Sfintei Treimi, nu s-au împărtășit din corpul și sângele Mântuitorului, n-au avut duhovnici, n-au ținut sărbătorile ș.a. Chiar dacă unii au aparținut altor grupări creștine (n-au fost toți 100% ortodocși), nu își pot justifica isprăvile în fața tribunalului istoriei.

„Ciudat, cu cât vremurile sunt mai intens religioase și credințele dogmatice mai puternice, se constată o mai mare cruzime și o stare de lucruri mai proastă. În așa-numitele epoci de credință, când oamenii credeau cu adevărat în religia creștină, până la ultimul amănunt, a existat Inchiziția cu torturile ei; milioane de femei nefericite au fost arse ca vrăjitoare, și s-au practicat toate modurile posibile de cruzime pe diverse categorii de oameni, în numele religiei. Veți constata, dacă veți arunca o privire asupra istoriei, că cel mai mic câștig pe calea înnobilării sentimentelor umane, orice îmbunătățire adusă dreptului penal, orice pas înainte pe calea reducerii războaielor, orice pas înainte spre aplicarea unui tratament mai bun celor de culoare, și orice inițiativă de reducere a sclaviei, într-un cuvânt orice progres moral petrecut în lume a fost combătut cu consecvență de organizațiile bisericești de pretutindeni. Pot afirma cu toată convingerea că religia creștină, așa cum este organizată în bisericile ei, a fost și este încă principalul dușman al progresului moral în lume” (Bertrand Russell, De ce nu sunt creștin).

Dar, hei!, poate că unora le place să fie ținuți sub papuc și să sărute bocancii guvernanților dăruiți (nu-i așa?) de Cel de Sus și să-nchidă ochii la încercările de emancipare ale poporului, la strădaniile plebeice de a vedea lucrurile exact cum sunt, nu cum ne sunt ele comunicate de către coaliția Biserică-Stat. Mai concis: Spuneți-mi câți inși, dintre cei care au fost canonizați, au adus contribuții notabile în anatomie, astronomie, matematică, logică, fizică, filosofie, medicină, chimie, economie, sociologie, muzică, inventică, inginerie, biologie, genetică, lingvistică, filologie, arheologie, agronomie, geologie, ecologie, geografie și tot ce mai vreți voi – CÂȚI?