Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

66.

Luca 13, 1-3: „...erau de față unii care I-au spus despre Galileenii al căror sânge l-a amestecat Pilat cu jertfele lor. Și El, răspunzând, le-a zis: Credeți oare că acești Galileeni au fost mai păcătoși decât toți Galileenii, fiindcă au pătimit acestea? Vă spun Eu vouă: Nu! Dar dacă nu vă veți pocăi, toți veți pieri la fel”.

Soldații romani măcelăriseră câțiva galileeni când aceștia își înjunghiau animalele de jertfă – notă explicativă, versiunea Anania. Lăsând la o parte prezicerea asedierii Ierusalimului din anul 70 (contestată de unii, știind că definitivarea canonului noutestamentar, adică acceptarea oficială a manuscriselor „autentice” și eliminarea celor „contrafăcute” a avut loc în secolul IV, Vasile Mihoc, Daniel Mihoc, Ioan Mihoc, Introducere în Studiul Noului Testament, deci la o distanță considerabilă de evenimentul precedent), Hristos îi „pune în gardă” apelând la frică, la elementul emoțional cel mai eficient (dată fiind instinctivitatea lui) în persuadarea auditoriului. Ideea se repetă în versetele 4 și 5.

 

Luca 13, 7: „Și a zis către vier: Iată, sunt trei ani de când vin căutând rod în smochinul acesta și nu găsesc. Taie-l: de ce să țină pământul degeaba?”

Cum degeaba? Faptul că absoarbe dioxidul de carbon, producând oxigen nu se pune? Și oricum smochinul începe să facă fructe în al treilea an de la plantare. Nu-i un capăt de țară dacă mai aștepți nițel.

 

Luca 14, 8-10: „Când vei fi  chemat de cineva la nuntă, nu te așeza pe locul cel dintâi, ca nu cumva un altul mai de cinste decât tine să fie și el poftit, și, venind, cel care v-a chemat pe tine și pe el să-ți spună: Dă-i acestuia locul! Și atunci, rușinat, te vei urni să iei locul cel mai de la urmă. Ci, când vei fi chemat, mergi și te așază pe locul cel mai de la urmă pentru ca, atunci când va veni, cel care te-a poftit să-ți spună: Prietene, mută-te mai sus! Atunci vei avea cinste în fața tuturor celor ce stau la masă cu tine”.

De ce rușinat? De ce se recurge iar la frică, în cazul nostru, cea de a nu fi pus într-o ipostază stânjenitoare? De ce să pleci ca să te pui pe locul cel mai de la urmă? Cu două-trei rânduri în spate nu-i de-ajuns? Mută-te mai sus! Cât de sus? Căci dacă-mi dai voie să mă așez în față, ar însemna că am același grad onorific cu individul din cauza căruia am fost ridicat de pe scaun în prima fază. Și atunci de ce nu m-ai lăsat să stau acolo? Vei avea cinste – Nu aceasta a fost pricina pentru care Cain l-a ucis pe Abel, fiindcă Dumnezeu nu căutase spre el și nici spre darurile sale, ci spre Abel și spre darurile lui (Facerea 4, 3-5)?

 

Luca 14, 28-29: „Cine dintre voi, vrând să-și zidească un turn, nu stă mai întâi și-și face socoteala cheltuielii, dacă are cu ce să-l termine? Ca nu cumva, punându-i temelia și neputând să-l isprăvească, toți cei care vor vedea să înceapă a-l lua în râs”.

Mi-i și imaginez pe cei prezenți (mereu trebuie să fie câte-un ochi deschis, îndreptat spre noi, scrutându-ne până-n viscere) ținându-se de brâu, cu degetul arătător în direcția bietului constructor, hăhăind ca la Cascadorii râsului. De ce încearcă să inoculeze (din nou) sentimentul inferiorității? Presupunând că persoana respectivă nu-și poate duce acum la bun sfârșit proiectul și e obligată să mai aștepte, care e baiul? O să ridice turnul peste câteva zile. Toți cei care vor vedea – De ce vrea s-o umilească folosindu-se de gura lumii? „Un frate s-a dus la avva Macarie egipteanul și i-a zis: Avvo, spune-mi cuvânt să mă mântuiesc! Și i-a zis bătrânul: Du-te la mormânt și ocărăște morții! Deci ducându-se fratele a ocărât și a azvârlit cu pietre, și venind a vestit bătrânului. Și i-a zis bătrânul: Nimic nu ți-au grăit? Iar el a răspuns: Nu. I-a zis lui bătrânul: Du-te și mâine și îi slăvește! Deci mergând fratele i-a slăvit zicând: Apostolilor, sfinților și drepților! Și a venit la bătrân și i-a zis: I-am slăvit. Și a zis bătrânul: Nimic nu ți-au răspuns? A zis fratele: Nu. I-a zis lui bătrânul: Știi cu câte i-ai necinstit și nimic nu ți-au răspuns și cu câte i-ai slăvit și nimic nu ți-au grăit? Așa și tu, dacă voiești să te mântuiești, fă-te mort; nici nedreptatea oamenilor, nici lauda lor să nu o socotești; ca cei morți să fii și poți să te mântuiești” (Patericul egiptean, Avva Macarie Egipteanul, 22). În paradigma evanghelică un om este luat în derâdere, în cea patericală e ajutat să priceapă apatia și să se smerească.

 

Luca 14, 33: „Așadar, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenic al Meu”.

De tot ce are... în posesie? în mintea lui? în inima lui? Ce anume? Iar în caz că nu mai are decât viața?

 

Luca 14, 34-35: „Bună este sarea; dar dacă și sarea își va pierde gustul, cu ce va fi dreasă? Nu mai e bună de nimic, nici în pământ, nici în gunoi, ci se aruncă afară...”

Își va pierde gustul – va fi amestecată cu cele ale lumii. Există tot felul de condimente pe bază de sare: Delikat cu gust de legume, cu gust de găină... Și chiar de se va întâmpla așa, sarea să nu mai fie sărată, aruncându-se afară, nu va cădea tot pe pământ, tot pe gunoi? Va nimeri în mare!? Păi marea e sărată. O să-i priască.

 

Luca 15, 4: „Care om dintre voi, având o sută de oi și pierzând una din ele, nu le lasă pe cele nouăzeci și nouă în pustiu și se duce după cea pierdută, până ce o găsește?”

Niciunul nu le va lăsa în pustiu, de izbeliște. În caz că are pe cineva care să le supravegheze pe durata căutării oii rătăcite, da. Altfel nu. „Toți experții în privința vieții palestiniene sunt de acord că păstorul nu poate nicidecum să-și lase turma nepăzită. Dacă trebuie să caute un animal care s-a pierdut, el le lasă pe celelalte pe seama păstorilor care împart cu el țarcul (Luca 2, 8; Ioan 10, 4), sau le mână într-o peșteră” (Joachim Jeremias, Parabolele lui Iisus). Până ce o găsește – 5 zile? 2 săptămâni? 4 luni? un an? Tâlcul versetului 4 pare că se relevă în versetul 7. Doar pare. Analogia n-are nicio noimă.

 

Luca 15, 29-31: „Iar el, răspunzând, i-a zis tatălui său: Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată nu ți-am călcat porunca. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei; dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, pentru el ai înjunghiat vițelul cel îngrășat... Iar el i-a zis: Fiule, tu întotdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt”.

Oricât ar încerca teologii să salveze aparențele, fiul cel mare era îndrituit să dezaprobe atitudinea tatălui, nu atât dragostea manifestată față de fratele lui mai mic, care s-a întors acasă, cât lipsa acesteia în cazul său. De ce n-a simțit primul născut (fariseul, cărturarul) că toate ale tatălui sunt ale sale?

 

Luca 16, 8: „Și stăpânul l-a lăudat pe iconomul cel nedrept, fiindcă a lucrat înțelepțește, căci fiii veacului acestuia sunt mai înțelepți în neamul lor decât fiii luminii”.

„Stăpânul nu-l laudă pentru nedreptățile de dinaintea concedierii, deja sancționate, ci pentru abilitatea de a face față unei situații-limită. Potrivit unor exegeți, iconomul nu a falsificat chitanțele, ci le-a redus la valoarea lor nominală, diferența fiind comisionul la care funcția îi dădea dreptul” – notă explicativă, versiunea Anania. Cu alte cuvinte mulțumește-te cu salariul oferit de omul bogat (v. 2) și nu aspira la mai mult, chiar dacă legalmente ți se cuvine. Rămâi în mediocritatea ta!

 

Luca 16, 9: „Și Eu vă spun: Faceți-vă prieteni prin bogăția nedreaptă, pentru ca, atunci când ea vă va lipsi (când veți muri, altă traducere), ei să vă primească în corturile cele veșnice”.

Care ei? Cei din versetul 4? „Știu ce-am să fac pentru ca, atunci când voi fi scos din iconomat, ei să mă primească în casele lor”. Există corturi/case ale sfinților și corturi/case ale lui Dumnezeu? Se face Dumnezeu că nu ne vede șiretenia, doar fiindcă, în ciuda circumstanțelor nefavorabile, luăm taurul de coarne, sau cum tot Joachim Jeremias ne sugerează, plecând de la versetele 10-13: „iconomul nu este un exemplu, ci un avertisment înfricoșător – parabola fiind înțeleasă pe dos”?

 

Luca 17, 2: „Mai bine i-ar fi dacă și-ar lega de gât (i s-ar lega, altă traducere) o piatră de moară și s-ar arunca (ar fi aruncat) în mare, decât să-i fie piatră de poticnire unuia dintre aceștia mici”.

Sinucidere sau omucidere, îndemn sau părere? Chestiunea nu e doar smintitoare, ci și periculoasă. Se înlocuiește lapidarea veterotestamentară cu procedeul de mai sus?

 

Luca 17, 5: „Și au zis apostolii către Domnul: Sporește-ne credința”.

Intervenția ucenicilor e deplasată. Mântuitorul rostește pilde după pilde, istorioare după istorioare pe mai bine de 67 de versete, iar la un moment dat, când vorbea despre pocăință și iertare, apostolii l-au întrerupt cu un fel de Da, da. Așa-i, așa-i. Da’ în legătură cu credința, nimic, nimic? Iar Iisus, imperturbabil și supus voinței publicului, le dă replica. Însă nu același lucru se întâmplă în versetul 37, când, sastisit de rusticitatea ciracilor, lansează bomba: „Unde va fi stârvul, acolo se vor aduna și vulturii”. Stârvul, corpul său istovit de atâtea explicații; vulturii, toți ascultătorii, inclusiv apostolii, care îl chinuie, mușcând din el cu întrebările lor inadecvate.