Cu dragoste (O scrisoare deschisă)

Când Iubirea s-a întrupat, luând cu ea apele de sus, pentru a ne scălda în slava sa de neînțeles pentru noi, cei pierduți în grijile apelor de jos, când Dumnezeu Tatăl și-a plecat fruntea ca să se împlinească cele de mai înainte de vremi, și când Duhul ce susține toate ne-a luminat în vederea priceperii celor ascunse, acum când îngerii și oamenii se unesc în cântul lor de glorificare a Creatorului, cerându-i să mai prelungească vremea lucrării, cu scopul de-a fi mântuiți nu doar „cei aleși”, acum când ar trebui să uităm de necazurile trecătoare și să ne unim forțele (din ce în ce mai slăbite) pentru a le da uitării în brațele Fiului lui Dumnezeu, acum când ieslea nu se rușinează să primească pe Luminătorul Lumii, chiar dacă Lumea a rămas la fel (sub vraja celui viclean), sfruntând, prin propria ei ignoranță, misterul arzător al zilelor de iarnă. Și nu numai pentru atât, ci și pentru toate nedesăvârșirile noastre, acumulate de-a lungul prea multor ani de scindare, vă transmit, pe calea internetului, sincere mele salutări și binecuvântări întru Hristos, Domnul nostru, nădăjduind la o zi fericită, pentru toți, când solzii de plumb ne vor cădea de pe pleoape și inimile de piatră ni se vor topi la auzul glasului Celui ce ne va spune: „Veniți la Mine..., veniți și moșteniți...”, la ziua cea mare a reîntâlnirii – zi ce își reînnoiește obârșia an de an, în zilele de 24 și 25 decembrie.

Cu acest prilej, al vestirii posibilității unui nou început al pocăinței, m-am gândit să vă port în rugăciunile mele și să vă rog ca și voi, la rândul vostru, să purtați pe fiecare dintre cei pe care-i știți sau pe care nu-i știți (indiferent de confesiune și naționalitate) în rugăciunile voastre, pentru o cât mai fructuoasă comuniune cu Dumnezeu și unii cu alții, de vreme ce ne-am înhămat la diversele activități de sacralizare treptată a lumii, împreună cu Hristos, de dragul lui, și nu al vreunui alt motiv, fie el justificabil în ochii unora.  

Vă aduc un îndemn la luptă, nicidecum la odihnă, fiindcă veți avea timp destul pentru aceasta în veșnicia care ne stă în față. La lupta cu voi înșivă, cea mai strașnică dintre toate luptele, la o luptă dreaptă, fără compromisuri, una care să vă țină treji până când pământul va primi ce este al lui, iar Dumnezeu ceea ce este al său, și anume ceea ce a creat în om și (în gelozia-i caracteristică) vrea să țină doar pentru El. Așadar, un război nevăzut în care să repurtați victoria.

Un îndemn special am însă pentru cei care se vor a fi călăuzele noastre în această luptă. Ați ghicit. Pentru păstori. Și-i rog, pe această cale, să nu pregete în a-i cere lui Dumnezeu sfaturile necesare fiecărei probleme, oricât de insignifiantă ar părea la prima vedere. Îi rog să nu se culce pe-o ureche, pe vreun cot ori pe vreun deget, știind că șoferul, atunci când conduce, nu are voie să ațipească. Vă îndemn la veghe, la discernământ, la înțelegere, la iubire.

Se spune că undeva, în Regatul Unit al Marii Britanii, într-o zi de duminică, în biserica goală, o singură persoană stătea în genunchi și se ruga lui Dumnezeu să adune turma risipită, ca s-o poată îndruma pe calea cea dreaptă. Afară, unul dintre localnici arunca cu pietre înspre geamurile pictate ale lăcașului. Neștiind ce se întâmplă și trezit din contemplație, prezbiterul ieși în grabă ca să vadă care era cauza zgomotelor pe care le auzise. Aflându-se în ușă și dumirindu-se despre cine și ce era vorba, îl mustră pe tânărul zevzec ce căuta să nimerească vitraliile cele mai arătoase, și făcu apel la cei ce erau de față ca să-l oprească.

Și unul și altul nu conteneau în lucrarea lor. Păstorul își continua sudalma evanghelicoasă, băiatul nu înceta din aruncatul pietrelor, iar mulțimea se strângea împrejur, mai ceva ca la interviurile televizate. Tabloul era complet.

Văzând că nu răzbește în lupta sa cu necredinciosul, îi ceru lui Hristos să-l trăsnească pe impertinent, ca să se facă dreptate și lumea să vadă atât puterea lui Dumnezeu, cât și a celor pe care El îi ascultă. Pentru că doar așa, credea păstorul, își va putea primi înapoi turma la care râvnise de prea mult timp.

Dar, nu de puține ori, ceea ce-i cerem lui Dumnezeu nu coincide cu ceea ce vrea El. Și, cu toate că mulțimea era din ce în ce mai numeroasă, iar tânărul lăsa impresia că s-a liniștit, iată că Cel Minunat (Ce lucrează prin căi necunoscute nici chiar aleșilor Săi) i-a lăsat pe toți cu gura căscată. În mod deosebit pe prezbiter.

Acesta, visând la pasaje biblice și crezând că Dumnezeu îl ascultă, zâmbea extatic. Doar c-o săgeată luminoasă îl străfulgeră pe loc, și p-ormă să auziră trei cuvinte: Scuze! Am ratat.

Așa că îl rog pe Dumnezeu să nu se mai scuze și să rateze în continuare, folosindu-se mereu de harul său pătrunzător, ca să-i atingă pe toți cei care sunt puși acolo, cu menirea de a ne povățui spre Lumina Vie a Dumnezeirii.

„Între creștini, a accepta să fii numit «părinte» înseamnă să-ți afirmi dorința de a dispărea tu însuți, de a fi golit și deposedat de tine însuți pentru ca paternitatea lui Dumnezeu să poată da curs imensei sale iubiri. Înseamnă a te recunoaște făgăduit, prin jurământ, acestei exigențe care nu reține nimic pentru sine, ci lasă tot spațiul pentru Dumnezeu” (Joseph-Marie Perrin).

O Naștere a Mântuitorul fericită vă doresc! Și nu uitați, cineva vă iubește.  

Al vostru al tuturor, de tot binele voitor

(dar ortodox doar cu numele, căci greu e urcușul Ortodoxiei)

Andrei-Codrin Bucur, Episcop peste mine însumi

†

Cine vine la Mall?

Pășește, pășește, pășește cu un calm artificial, tipic decrețeilor – fascinați de belșugul de dulciuri și de jucării – ce nu pot să spună dacă visează sau dacă cineva le-a pregătit o farsă neinspirată, perpetuându-și, din reflex, siguranța motrică, de zici că și-a dat doctoratul în „știința mersului pe tocuri” – țac-țac-țac!, ca o felină încălțată.

Suspectăm de unde vine, dar dacă ne-a trecut pragul hai să o primim cum se cuvine, se apropie alene, cu aerul condiționat în pletele-i blonde-cerate, e tot mai aproape, cu pulpițele înfășurate-n jeanși și cu sutienul debordând de-o indecență săltăreață, aproape, simt cum mă strânge ecusonul, mai aproape, ca un ghimpe, uitându-se înainte, semn că e stingherită și încearcă să epateze sau, cel puțin, să nu se facă de râs... Ce râs? ce felină? și ce strop de heroină ți-ar opri timpul în loc? Ea se gudură prin preajmă, mai cu foc – nu stă locului.

Știam că va căuta să impresioneze de când am văzut-o intrând în magazin, cu privirea răsfrântă în interior (bárem de s-ar cunoaște pe sine), nu în exterior, cum majoritatea mușteriilor o practică atunci când doresc să-și cumpere pantofiori de sezon; însă ea nu se numără printre cei mulți, ea e unică – ca stejaru-n câmpie.

Și cum se cuvine să abordezi astfel de apariții ale unui character indelebilis, neacoperit nici de masca unui fond de ten, ce amintește de șicul cutrelor preislamice, nici de poziția corpului, prea ferm în clătinarea sa, nici de expresia rigidă a feței ce ascunde o sclifoseală pisicească, și (nici măcar în treacăt) de pantofii bărbătești de velur, în numeroase culori, spre care se îndreaptă, absentă la diversitatea modelelor pentru femei printre care pășește cu un calm artificial, propice tigroaicelor crescute în spiritul emisiunilor lui Dan Negru, adică pidosnice – ca cea de la care am pornit povestirea, ce, cu parolele ei timide, pe limba boticului său încrețit, a dorit să...?

─ Știți cumva unde sunt pantofii pentru femei?

─ Da, pițiponcimea voastră. Tocmai ați trecut pe lângă ei.

⁕

De cinșpe minute îi tot probează, se uită la ei, se uită pe perete, caută un alt model care să-i suscite interesul, se duce din nou în fața oglinzii spălate recent (căci a fost zi de curățenie) și îi privește când dintr-o parte, când dintr-alta, poate că lumina rece a neoanelor este de vină, Vă rog să ne scuzați, însă n-avem lumânări. S-a întors de unde plecase și se așază pe taburet. Urma răsuflării de nemulțumire i se simte încă în atmosferă.

Deși nu-i vorba de vreun rest de ceapă călită, totuși un ingredient sau un produs gastronomic pare să-i fi afectat stomacul. Simptomele unei măcinări lăuntrice i se disting pe muian. Ceva..., o enzimă, o secreție sau un gând îl supără pe bietul om. Se binoclează la ultimele două perechi pe care i le-am adus (după scurtele lui oscilări fizice și psihice de du-te-vino) și mă-ntreabă, cu un aer ce mă surprinde prin franchețea celui care a rostit-o și care-mi așteaptă răspunsul menit să-i astâmpere plămânii obosiți de alergarea-i amorfă:

─ Pe care să-i iau?

I-am indicat pe cei asupra cărora meditase vreme îndelungată în fața oglinzii, fapt ce l-a mulțumit, replicându-mi că și lui îi plăcea mai mult acel model, că îl întinereau prin coloritul lor la modă, ce contrasta cu vârsta sa înaintată, oferindu-i un suflu nou, în trend cu duhul veacului, o nouă înfățișare și, prin urmare, o tărie de caracter pe care o uitase în sertărașul noptierei căpătate în dar, cu puțin timp înainte de noaptea cea mare a devenirii întru soț, unit cu persoana iubită pe cearșaful bine-ntins de pe alcovul amintirilor atât de feciorelnice, încât le pierduse urma, odată cu schimbarea mobilierului din dormitor. Iar acum dădea semne că și le-ar fi amintit, ațintindu-și ochii spre sneaker-șii de piele. Și deschizându-și gura, așa cum prezbiterul își cheamă adunarea la cuminecare, spuse:

─ Îi iau!

Doar trei secunde a durat bucuria omului nevinovat de situația ontologică în care i-a fost dat să trăiască, până s-audă:

─ Nicule, da’ ce ai douăzeci de ani?! Ăștia-s tinerești, n-au nicio culoare, niciun Dumnezeu. Îs groaznici, Nicule. Pune-i la loc și să nu te mai văd cu ei! De ăștia-s treb’e ție? Om în vârstă...

Trei secunde până să vină „apocalipsa”, satanicul gen feminin transfigurat, ființa plantigradă, cu țâțe mici ce atârnau pe o burtă umplută cu venin, tunsă scurt, ca pregătită de lupta împotriva adevărului, cea care a avut influența necesară schimbării de direcție a celui care apucase deja calea dreaptă (cea a fericirii), unica dintre cele o mie și una de căi ale vâslitului prin viața celor o mie și una de fețe ale iubirii:

─ Nu-i mai iau. Pune-i la loc! și s-a-ntors.

⁕

Merg în turmă, niciodată separat. Din dependența neconștientizată față de grupul din care fac parte, li se vădește clasa psihosocială de care aparțin și li se trage, printre multe altele, și îndârjirea de a înainta pe culoarul principal, unul lângă altul, spre zona cu articole de încălțăminte pentru copii, unde tatăl, mama, sora, fratele, bunicul și bunica, și prietena celui ce era fiu, frate, nepot și iubit, se vor opri și se vor posta în mijlocul magazinului, blocând accesul celorlalți clienți, după cum bine am anticipat, și vor începe (prea târziu) să caute, întrebând aiurea, atingând și scoțând din cutii diverși pantofi destinați atenției celui adorat (mira-m-aș de adorarea lor; eventual invidie, detestare...), care este saturat (și asfixiat) de gloata pestriță și compactă dintru care (voia sorții) a crezut că prinde aripi pentru a...

─ Stai jos! Ăștia-s plac? Dar ăștia?... Ce zici de ăștia? Stai că ți-i aduc imediat!

O văd pe bătrână cum caută, năucită, un preț ce era (fie lipit pe cutia pantofilor, fie prins c-un fir de plastic de unul dintre pantofi) prea la vedere. Mă apropii și-o întreb dacă pot să-i fiu de ajutor în dezlegarea enigmei, ea se uită la mine, ca mai toate femeile singure și trecute de șaizeci de ani, care n-au cui să-și verse nici amarul, nici tribulațiile și nici refulările acumulate în cadrul anturajului și familiei pe care încă le mai cinstește. (Ce greu trebuie să fie când ajungi la o anumită etate, după ce ai frecventat bisericile duminică de duminică, post după post, sărbătoare după sărbătoare, și n-ai învățat cum să te spovedești!). Mă analizează de sus (crede că nu-mi dau seama), din cerul ei conjectural, și, când dă să rostească acel cât costă?, un alt membru al familiei – ce căuta cu zor în cutiile din dreptul unei ghete kaki, ridicând capacele, scotocind prin ele, stând pe vârfuri și, din nou, holbându-se în interiorul lor, așteptând și făcându-mă să mă interoghez: Ce truda pantofarului ar fi putut să găsească, dacă nu ghete?! (pe Elodia? pisica lui Schrödinger?) – îmi răspunde în doi peri, enervat de apropierea mea, ca și când era de la sine-nțeles, că nu au nevoie de ajutor, se descurcă și singuri, continuând să cotrobăiască, ridicând capacele de carton și lăsând în urma lui un șir de cutii nearanjate. Iar dacă azi vom avea vreo inspecție neanunțată, știți cine o s-o încurce.

Am lămurit-o pe băbuță cu privire la ce anume nu putea ea să privească, lucru ce a ridicat stăvilarul din fața torentului de frustrări și muțenii forțate:

─ Noi, bătrânii... nu vedem bine. Credeam că prețul e pus pe... Peste două-trei zile voi primi pensia și m-am gândit să... Mulțumesc, sunteți foarte...

Punct. E destul. M-am îndepărtat subtil.

⁕

Între timp, o altă familie, alcătuită dintr-un el și o ea, ce căutau un pantof care să i se potrivească copilului lor, m-a rugat s-o ajut. Am acceptat. E firesc – pentru asta sunt plătit. Căutând un treizeci și trei, printre cutiile de treizeci și patru și treizeci și doi, le-am propus soților, dacă ar fi fost dispuși să se deplaseze, să sun la celelalte magazine ale noastre..., și a le face cunoscută vestea, pe care ulterior au aflat-o, că un treizeci și trei era de găsit doar dacă se grăbeau să ajungă..., deoarece celălalt magazin închidea la ora nouă, și nu la zece, cum închidem noi. Amănunte ce au succedat întreruperea dialogului, de către unul dintre cei trei membri ai primei familii pe care am încercat s-o ajut în găsirea perechii potrivite:

─ Un alt patru’ș’doi? fluturând în dreptul nasului un pantof negru, adus de la raionul de    bărbați.

─ Nu avem. Și-am plecat să telefonez pentr-un treizeci și trei.

Ia ghiciți ce avea acel patru’ș’doi pe care-l ținea în mână și voia să i-l schimb: o urmă de pix, cât gămălia unui ac.

─ Nu avem, domnule! Și nici nu putem remedia situația. Ne pare rău, nespus de rău. (Credeam c-am să vomit).

⁕

Cunoașteți sintagma Black Friday? Ei nu o cunosc. Și dacă știu ceva despre ea, nu știu atât cât să nu se aștepte să le punem la dispoziție o reducere numai de dragul Negrei Vineri. Avem deja ofertele noastre. Plus că reducerile preconizate pentru ziua de astăzi vizează magazinele cu produse electrocasnice și nicidecum cele profilate pe articole de încălțăminte. Nu la noi. Probabil prin alte părți, dar nu la noi.

El umblă țanțoș, ținându-și soția de mână, cu nările larg deschise, adulmecând, aidoma câinilor de vânătoare, oferta pentru care s-a antrenat atâta amar de vreme: Planuri de viitor, o pereche, două perechi, reduceri colosale, o pereche de pantofi pentru fiecare pantalon existent în garderobă, el și soția, și fiica, și pantofi la discreție pentru Zeul Vânătorii, piele la preț de mușama, poate și-o curea (două chiar)..., turmentându-i mintea ce nu pășea odată cu el pe pardoseala prăvăliei din Mall. Un pas de soț bine-nfipt în principii familiale, urmat de un pas de tată iubitor, mândru de progenitura-i oacheșă ca crema de ghete. Era ea albă, dar fondul de ten... 

S-au oprit într-un final ce se anunța comic, a pus mâna pe un pantof din vera pelle și nu i-a mai dat drumul din mână timp de cinci sau șapte minute, cât a durat promenada sa negustorească, printre rândurile de pantofi și bocanci de sezon, ținând de el așa cum stimabila sa soție îl ținea din ochi, așteptând să se hotărască. Lângă ea, fiica lor își butona smartphone-ul, frizând o agonie facebook-istă de dragul aparențelor: Îmi dă like? Nu-mi dă like. Îmi dă like?...

Soțul, un cocoș de supă nobilă, își duse pantoful la nas și trase nițel aer, ca să descopere realitatea care, în toate shopurile c-un astfel de profil, îi este voalată:

─ Sunt din piele? îmi adresă, concomitent cu privirea circumspectă.

─ Da, sunt din piele – și-și trecu iarăși pantoful pe la nas.

Oare ar fi trebuit să-l anunț că pantoful respectiv, la fel ca mai toți pantofii expuși, a fost probat de atâtea și atâtea persoane, cărora – în măreția inimii sale de soț și tată – nici nu le-ar fi strâns mâna, darămite să le miroasă picioarele? Am tăcut. Bine că l-a lăsat din mână.

După ce a probat unul „pe numărul său” s-a apropiat de mine și m-a întrebat din nou:

─ Domnule, ce reducere am la ăștia? întrebare de om laș ce nu-ndrăznește să se adreseze decât oamenilor mici, orice dialog, cu vreun șef sau mai știu eu ce persoană cu funcții de conducere, fiindu-i interzis de factorii de cenzură ai psihismului său de cetățean european... Că omul nostru are drepturi, dar îi este frică să și le ceară, pentru că nu le cunoaște, ci doar și le imaginează.

─ Nici una.

Însă – cunoscând oferta magazinului în care lucrez de aproximativ patru luni, și pricepând cu cine am de-a face – am încercat să-i explic băbește, pentru a evita o tragedie (pentru el nu pentru mine).

La fel ca și în alte dăți am avut dreptate. Se vede că-mi cunosc clientela. Nu am apucat să-mi termin fraza că s-a și întors cu spatele la mine, dând ordine ca să se mai cumpere un produs, unul ieftin, o pereche de ciorapi sau ceva, grăbindu-se spre casa de marcat unde, inevitabil, a fost pus față-n față cu el însuși, dând vina pe mine, că nu i-am prezentat oferta așa cum ar fi trebuit.

A plătit și a ieșit pe ușă, enervat că nu s-a încrezut în el de la început. Simțise că n-avea ce să caute la noi, ca să-și facă cumpărăturile. Intuise el o chestiune în legătură cu șmecheriile negoțului și nu a dat crezare gândurilor. Acum îi părea rău. Sincer, nu avea pentru ce. Își cumpărase o pereche de pantofi de calitate și (bașca) la un preț bun. Dar el nu știa acest lucru. Și n-avea cine și ce să-i mai spună. El știa destule. Le știa pe toate.