Când Iubirea s-a întrupat, luând cu ea apele de
sus, pentru a ne scălda în slava sa de neînțeles pentru noi, cei pierduți în
grijile apelor de jos, când Dumnezeu Tatăl și-a plecat fruntea ca să se împlinească
cele de mai înainte de vremi, și când Duhul ce susține toate ne-a luminat în
vederea priceperii celor ascunse, acum când îngerii și oamenii se unesc în
cântul lor de glorificare a Creatorului, cerându-i să mai prelungească vremea
lucrării, cu scopul de-a fi mântuiți nu doar „cei aleși”, acum când ar trebui
să uităm de necazurile trecătoare și să ne unim forțele (din ce în ce mai
slăbite) pentru a le da uitării în brațele Fiului lui Dumnezeu, acum când
ieslea nu se rușinează să primească pe Luminătorul Lumii, chiar dacă Lumea a
rămas la fel (sub vraja celui viclean), sfruntând, prin propria ei ignoranță, misterul
arzător al zilelor de iarnă. Și nu numai pentru atât, ci și pentru toate
nedesăvârșirile noastre, acumulate de-a lungul prea multor ani de scindare, vă
transmit, pe calea internetului, sincere mele salutări și binecuvântări întru
Hristos, Domnul nostru, nădăjduind la o zi fericită, pentru toți, când solzii
de plumb ne vor cădea de pe pleoape și inimile de piatră ni se vor topi la
auzul glasului Celui ce ne va spune: „Veniți la Mine..., veniți și moșteniți...”,
la ziua cea mare a reîntâlnirii – zi ce își reînnoiește obârșia an de an, în
zilele de 24 și 25 decembrie.
Cu acest prilej, al vestirii posibilității unui
nou început al pocăinței, m-am gândit să vă port în rugăciunile mele și să vă
rog ca și voi, la rândul vostru, să purtați pe fiecare dintre cei pe care-i știți
sau pe care nu-i știți (indiferent de confesiune și naționalitate) în
rugăciunile voastre, pentru o cât mai fructuoasă comuniune cu Dumnezeu și unii
cu alții, de vreme ce ne-am înhămat la diversele activități de sacralizare treptată a lumii, împreună
cu Hristos, de dragul lui, și nu al vreunui alt motiv, fie el justificabil în
ochii unora.
Vă aduc un îndemn la luptă, nicidecum la odihnă, fiindcă
veți avea timp destul pentru aceasta în veșnicia care ne stă în față. La lupta
cu voi înșivă, cea mai strașnică dintre toate luptele, la o luptă dreaptă, fără
compromisuri, una care să vă țină treji până când pământul va primi ce este al
lui, iar Dumnezeu ceea ce este al său, și anume ceea ce a creat în om și (în
gelozia-i caracteristică) vrea să țină doar pentru El. Așadar, un război nevăzut în care să repurtați
victoria.
Un îndemn special am însă pentru cei care se vor a
fi călăuzele noastre în această luptă. Ați ghicit. Pentru păstori. Și-i rog, pe
această cale, să nu pregete în a-i cere lui Dumnezeu sfaturile necesare
fiecărei probleme, oricât de insignifiantă ar părea la prima vedere. Îi rog să
nu se culce pe-o ureche, pe vreun cot ori pe vreun deget, știind că șoferul,
atunci când conduce, nu are voie să ațipească. Vă îndemn la veghe, la
discernământ, la înțelegere, la iubire.
Se spune că undeva, în Regatul Unit al Marii
Britanii, într-o zi de duminică, în biserica goală, o singură persoană stătea
în genunchi și se ruga lui Dumnezeu să adune turma risipită, ca s-o poată
îndruma pe calea cea dreaptă. Afară, unul dintre localnici arunca cu pietre înspre
geamurile pictate ale lăcașului. Neștiind ce se întâmplă și trezit din
contemplație, prezbiterul ieși în grabă ca să vadă care era cauza zgomotelor pe
care le auzise. Aflându-se în ușă și dumirindu-se despre cine și ce era vorba,
îl mustră pe tânărul zevzec ce căuta să nimerească vitraliile cele mai arătoase,
și făcu apel la cei ce erau de față ca să-l oprească.
Și unul și altul nu conteneau în lucrarea lor. Păstorul
își continua sudalma evanghelicoasă, băiatul nu înceta din aruncatul pietrelor,
iar mulțimea se strângea împrejur, mai ceva ca la interviurile televizate.
Tabloul era complet.
Văzând că nu răzbește în lupta sa cu necredinciosul, îi ceru lui Hristos să-l
trăsnească pe impertinent, ca să se facă dreptate și lumea să vadă atât puterea
lui Dumnezeu, cât și a celor pe care El îi ascultă. Pentru că doar așa, credea
păstorul, își va putea primi înapoi turma la care râvnise de prea mult timp.
Dar, nu de puține ori, ceea ce-i cerem lui Dumnezeu
nu coincide cu ceea ce vrea El. Și, cu toate că mulțimea era din ce în ce mai
numeroasă, iar tânărul lăsa impresia că s-a liniștit, iată că Cel Minunat (Ce
lucrează prin căi necunoscute nici chiar aleșilor Săi) i-a lăsat pe toți cu
gura căscată. În mod deosebit pe prezbiter.
Acesta, visând la pasaje biblice și crezând că
Dumnezeu îl ascultă, zâmbea extatic. Doar c-o săgeată luminoasă îl străfulgeră
pe loc, și p-ormă să auziră trei cuvinte: Scuze!
Am ratat.
Așa că îl rog pe Dumnezeu să nu se mai scuze și să
rateze în continuare, folosindu-se
mereu de harul său pătrunzător, ca să-i atingă pe toți cei care sunt puși acolo, cu menirea de a ne povățui spre
Lumina Vie a Dumnezeirii.
„Între creștini, a accepta să fii numit «părinte» înseamnă
să-ți afirmi dorința de a dispărea tu însuți, de a fi golit și deposedat de
tine însuți pentru ca paternitatea lui Dumnezeu să poată da curs imensei sale
iubiri. Înseamnă a te recunoaște făgăduit, prin jurământ, acestei exigențe care
nu reține nimic pentru sine, ci lasă tot spațiul pentru Dumnezeu” (Joseph-Marie
Perrin).
O Naștere a Mântuitorul fericită vă doresc! Și nu
uitați, cineva vă iubește.
Al
vostru al tuturor, de tot binele voitor
(dar
ortodox doar cu numele, căci greu e
urcușul Ortodoxiei)
Andrei-Codrin
Bucur, Episcop peste mine însumi
†
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu