Pășește cu un calm tipic decrețeilor fascinați de
belșugul de dulciuri & jucării, ce nu pot să spună dacă visează sau dacă
cineva le-a născocit o farsă neinspirată, perpetuându-și din reflex siguranța
motrică, de zici că și-a dat doctoratul în „știința catwalk-ului”, felină încălțată...
Suspectăm de unde vine, dar ne-a trecut pragul, așa
că hai s-o primim cum se cuvine, se apropie alene, cu aerul condiționat în pletele-i
blonde-cerate, tot mai aproape, cu pulpițele înfășurate-n jeanși, cu sutienul
debordând de-o indecență săltăreață, aproape, simt cum mă strânge ecusonul, mai
aproape, un ghimpe în plex, uitându-se înainte, semn că e stingherită și încearcă
să epateze sau să nu se facă de râs..., un strop de heroină oprește timpul în
loc, ea se gudură.
Căuta să impresioneze, am bunghit-o, privirea răsfrântă
în interior (bárem de s-ar cunoaște), nu în exterior, cum majoritatea mușteriilor
o practică atunci când doresc să-și cumpere pantofiori de sezon; ea însă nu se
numără printre cei mulți – ca stejaru-n câmpie.
Și cum se cade să abordezi astfel de apariții ale
unui character indelebilis,
neacoperit nici de masca unui fond de ten ce amintește de șicul cutrelor
preislamice, nici de poziția corpului (prea ferm, în clătinarea sa), nici de
expresia rigidă a mutrei care ascunde o sclifoseală pisicească, și (nici măcar în
treacăt) de mocasinii bărbătești din velur spre care se îndreaptă, absentă la
diversitatea modelelor pentru nimfe, printre care pășește cu artificialitatea
tigroaicelor crescute în spiritul emisiunilor lui Dan Negru?
─ Știți cumva unde sunt pantofii pentru femei?
─ Da, pițiponcimea voastră. Tocmai v-ați perindat pe
lângă ei.
⁕
Îi probează de cinșpe minute, se uită la ei, apoi
pe perete, caută un alt model care să-i suscite interesul, se duce din nou în
fața oglinzii spălate recent (căci a fost zi de curățenie) și îi privește când
dintr-o parte, când dintr-alta, poate că lumina rece a LED-urilor este de vină,
Vă rog să ne scuzați, însă n-avem lumânări, se întoarce de
unde a plecat, se așază pe taburet... Mâhnirea se simte în atmosferă.
Chit că nu-i vorba de vreun rest de ceapă călită,
un ingredient sau preparat culinar, simptomele unei măcinări lăuntrice i se
disting pe muian, ceva pare să-i fi afectat tranzitul intestinal, o enzimă, o
secreție ori un gând îl supără pe bietul om. Se binoclează la ultimele două
perechi pe care i le-am adus (după scurtele lui oscilări psihosomatice de
du-te-vino) și, cu un aer ce mă surprinde prin franchețe, așteaptă răspunsul
menit să-i astâmpere plămânii obosiți de alergat:
─ Pe care să-i iau?
I-am indicat pe cei asupra cărora meditase vreme îndelungată
în fața oglinzii, fapt ce l-a mulțumit, replicându-mi că și el agrea acel
model, că-l întinereau prin coloritul (la modă) ce contrasta cu vârsta sa înaintată,
oferindu-i un suflu inedit, în trend
cu duhul veacului, o nouă înfățișare și, prin urmare, o tărie de caracter pe
care o uitase în sertărașul noptierei căpătate în dar, cu puțin timp înainte de
noaptea cea mare a devenirii întru soț, unit cu persoana iubită pe cearșaful
scrobit de pe alcovul evenimentelor atât de feciorelnice, încât le pierduse
urma, odată cu primenirea mobilierului din dormitor; acum dădea semne că și
le-ar fi amintit, ațintindu-și ochii spre sneakerșii de piele, și..., deschizându-și
gura, așa cum prezbiterul își cheamă adunarea la cuminecare, spuse:
─ Îi iau!
Doar trei secunde a durat bucuria individului
nevinovat de situația ontologică în care i-a fost dat să trăiască, până s-audă:
─ Nicule, da’ ce, ai douăzeci de ani?! Ăștia n-au niciun Dumnezeu.
Îs groaznici, Nicule. Pune-i la loc, și să nu te mai văd cu ei!
Trei secunde până să vină „apocalipsa”, ființa
plantigradă cu țâțe mici și-o burtă umplută cu venin, tunsă periuță și versată-n
lupta împotriva adevărului, cea care a avut influența necesară schimbării de
direcție a celui care apucase deja calea dreaptă (a fericirii), unica dintre
cele o mie și una de căi ale vâslitului prin viața celor o mie și una de
fizionomii ale afecțiunii:
─ Nu-i mai vreau – și s-a-ntors.
⁕
Merg în turmă, niciodată separat. Din dependența
față de grupul din care fac parte, li se vădește clasa socială de care aparțin.
De-acolo li se trage, printre altele, îndârjirea de a înainta pe culoarul
principal, unul lângă altul, spre zona cu articole de încălțăminte pentru
copii, unde tatăl, mama, sora, fratele, bunicul, bunica și prietena celui ce
era fiu, frate, nepot și iubit se vor opri și se vor posta în mijlocul prăvăliei,
blocând accesul celorlalți clienți, după cum am anticipat, și-o să-nceapă (prea
târziu) să caute aiurea, amestecând lădițele de carton, adidașii hărăziți atenției
celui adorat (invidiat, detestat...), saturat (și asfixiat) de gloata compactă
dintru care (voia sorții) a crezut că prinde aripi pentru a...
─ Stai jos! Ăștia-s plac? Dar ăștia? Ce zici...? Ți-i
aduc imediat.
O văd cum caută, năucită, un preț ce era lipit prea la vedere. Mă apropii și-o întreb
dacă pot să-i fiu de ajutor în dezlegarea enigmei, ea se uită la mine, ca mai
toate cucoanele senile, care n-au cui să-și verse nici aleanul și nici tribulațiile
acumulate în cadrul anturajului pe care încă-l cinstesc. (Ce greu trebuie să
fie când ajungi la o anumită etate, după ce-ai frecventat bisericile duminică
de duminică, păresimi după păresimi, sărbătoare după sărbătoare, și n-ai învățat
cum să te spovedești). Mă analizează
de sus (crede că nu-mi dau seama), din cerul ei conjectural, iar, când dă să
rostească Cât costă?, un alt membru
al familiei (ce scotocea în cutiile din dreptul unei ghete kaki, pe vârfuri, și
se holba în interior... după Elodia sau pisica lui Schrödinger) îmi răspunde în
doi peri, enervat că m-am apropiat, ca și când era de la sine-nțeles, că n-are
nevoie de asistență, se descurcă și singur, continuând să cotrobăiască, ridicând
capacele de mucava, lăsând în urma lui un șir de cutii nearanjate. Dacă azi vom
avea vreo inspecție neanunțată, știți cine o s-o încurce.
Am lămurit-o pe nană, inițiativă ce a ridicat stăvilarul
din fața torentului de frustrări și muțenii forțate:
─ Noi, bătrânii, nu vedem... Credeam că prețul e
pus... Peste două săptămâni sosește pensia, și m-am gândit... Mulțumesc, sunteți
foarte...
M-am îndepărtat subtil.
⁕
Între timp, un cuplu ce căuta niște teniși adecvați
puștiului lor m-a rugat să le facilitez... Am acceptat. E firesc – pentru asta
sunt plătit. Căutând un treizeci și trei, printre cutiile de treizeci și patru și
treizeci și doi, le-am propus, dac-ar fi fost dispuși, să se deplaseze... am
sunat la celelalte filiale... să le fac cunoscută vestea pe care ulterior au
aflat-o, că un treizeci și trei era de găsit, în caz că se grăbeau să...,
deoarece celălalt magazin închidea la ora nouă, nu la zece, ca noi. Amănunte ce
au succedat întreruperea dialogului de către unul dintre membrii familiei pe
care încercasem s-o ajut în găsirea perechii
potrivite:
─ Un alt patru’ș’doi? fluturând un pantof adus de la raionul de
cocalari.
─ Nu avem. Și-am plecat să telefonez.
Ia ghiciți ce avea acel patru’ș’doi pe care voia să i-l schimb: o urmă
de pix, cât gămălia unui ac.
⁕
Cunoașteți sintagma Black Friday? Ei nu o cunosc, iar dacă știu ceva, nu știu atât cât
să nu se aștepte să le punem la dispoziție o
reducere numai de dragul Negrei
Vineri. Avem ofertele noastre... Plus că rabaturile comerciale preconizate
pentru astăzi vizează sucursalele cu produse electrocasnice, nicidecum cele
consacrate articolelor de încălțăminte. Deci, nu la noi, ci prin alte părți.
El umblă țanțoș, ținându-și soția de mână, cu nările
lărgite, adulmecând (dulăi pregătiți de montă...) discountul pentru care se
antrenaseră intens: planuri de viitor, o pereche, două perechi, reduceri
colosale, una pentru fiecare pantalon existent în garderobă, el, nevăstuica și
fiica, și cizme la discreție pentru Zeul Vânătorii, piele la preț de mușama,
poate și-o curea (sau un set), turmentându-i mintea ce nu pășea odată cu el pe
pardoseala sectorului de marochinărie. Pasul unei huidume bine-nfipte în
principiile matrimoniale, urmat de cel al unui tată mândru de progenitura-i
oacheșă, ...cremă de ghete – ea, albă.
S-a oprit într-un final ce se anunța comic, a înhățat
un bocanc din vera pelle și nu i-a
dat drumul timp de șapte minute, cât a durat promenada sa negustorească printre
rândurile de botine cu platformă, ținând de el așa cum stimabila sa consoartă îl
ținea din ochi, așteptând să se hotărască. Lângă ea, fetița lor își butona
smartphone-ul, frizând o agonie facebook-istă: Îmi dă like? Nu-mi dă like. Îmi
dă like...?
Soțul, cocoș de supă nobilă, și-l duse la nas și
trase nițel aer, ca să descopere realitatea care (-n toate shopurile cu un
astfel de profil) îi era „voalată”:
─ Sunt din piele? îmi adresă concomitent cu
privirea circumspectă.
─ Da – și-și trecu iarăși pantoful pe la nas.
Oare ar fi trebuit să-l anunț că articolul
respectiv a fost probat de atâția și atâția desculți, cărora nici nu le-ar fi
strâns mâna, darămite să le miroasă picioarele?
Am tăcut. După ce a probat unul „pe numărul său”,
s-a apropiat de mine și m-a întrebat:
─ Ce reducere am la ăștia? – un ins ce nu îndrăznește
să se adreseze decât oamenilor mici,
orice solicitare a unei persoane cu funcții de conducere fiindu-i interzisă de
factorii de cenzură ai psihismului său „european”; că are drepturi, dar îi este
frică să și le revendice (deși nu le cunoaște, doar și le imaginează).
─ Nici una, pricepând cu cine am de-a face, încercând
să-i explic băbește, evitând o tragedie.
Ca în alte dăți, am avut dreptate. N-am apucat să-mi
termin fraza, că s-a și întors cu spatele, ordonând să se mai cumpere un
produs, unul mai ieftin, și s-a grăbit spre casa de marcat unde a fost pus față-n
față cu el însuși, dând vina, incontestabil, pe mine – că nu i-am prezentat
oferta.
Irascibil, a achitat și-a ieșit pe ușă. Intuise că
n-avea ce să caute aici – o chestiune
în legătură cu șmecheriile negoțului.
Acum îi părea rău, însă n-avea pentru ce. Își achiziționase o pereche de
pantofi de calitate, la un preț bun. Dar el nu voia să știe acest lucru. Cine și
ce să-i mai spună? El știa destule. Le știa pe toate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu