(4) [Din balconul meu de cleştar...]

...privesc lumea în față. Acum am multe să-i spun

și-am să i le spun cu franchețe

 

E trecut de mijlocul lunii iunie și încă nu am ajuns

să mă întind cu burta la soare

A trebuit să îmbrac hanoracul negru și să încalec

indezirabilii pantaloni lungi în carouri

fiincă ploua cu găleata și bătea vântul ăl mai

nenorocit cu putință

 

N-aveam chef dar dacă mi s-a cășunat gândul

că n-ar fi rău să mai dau și eu pe la biserică mi-am zis

Curaj băiete!

Însă ușile erau închise iar încăperea era lipsită de orice

suflare umană

Plecaseră cu toții în nu știu ce localitate cu ocazia

a nu știu cărui eveniment sărbătorit cu mai multă

evlavie acolo bag seamă

 

Așa că am făcut cale întoarsă și am luat-o încet spre mall

unde le-am vizitat pe fostele mele colege de breaslă

Prompte la datorie

 

Intrând în vorbă salutând în stânga și-n dreapta

am început cu

Ce faci?

   Bine. Tu?

Mă descurc. La lucru?

   Cum se vede

Salariul?

   Același

Vânzările?

   Ca-n fiecare an

Șefa?

   Azi e liberă

În rest?

   La muncă ș-acasă

 

Uite-o p-aia ce grasă-i și poartă colanți!

decisese involuntar să-ntrerupă șirul întrebărilor și-al

răspunsurilor formale

 

Îi zic că ne auzim mai târziu și îmi continui plimbarea pe

holurile luminate strident ale gulagului negustoresc cu

pereți de sticlă și fier

Salut salut! trecând prin dreptul unui magazin

atent să nu mă împiedic de trupul pipernicit al unui copil

scăpat din lesa mamei sale care se uita (deși n-avea ce să

mai vadă) la posteriorul unei domnișoare al cărei parfum

de firmă se mai simțea în aer

Un culoar întreg de creaturi mercantile o privea lungindu-și

gâtul ca pe prima doamnă a României

 

În vizită la o fabrică de cherestea... flancată de salahorii și

strungarii pistruiați de rumeguș...

Cu părul în falduri solare îi amețise pe toți

Chiar și pe mine

 

I-am înjurat în gând pe mama copilului pe blondă

și pe toți orbeții care-și beliseră ochii și-și rupseseră

grumajii

Altă prăvălie. Aceleași replici

Noutatea era că se însoară. Condoleanțe!

Apoi am strâns-o în brațe. Mai că mi-au dat lacrimile

N-am întrebat-o în ce dată

Am plecat mai departe. Coșulețul cu reduceri beletristice

aflat în pragul librăriei cu dichis de la etajul doi și

cocleala aburindă a barurilor...

 

Cumpăr două și cobor. Salut pe cine mai salut

și pornesc spre Vlaicu

Începe să plouă. Iar n-am umbrela la mine

Pierd tramvaiul și o iau per pedes în semn de sfidare

a Naturii

Îmi spun că nu mai e mult și încerc să cred ceea ce spun

Tenișii fac spume. Bluza se lipește de piele

Noroc că am glugă

 

Dau să intru în scară și simt o mână pe umăr

 

O știi pe aia mică neagră și pufoasă?

   Da o știu îi răspund doamnei administratoare

A călcat-o mașina

Fața i se întristă în armonie cu cerul necurat ce se încovoia

peste blocuri

 

Urc scările. Intru în apartament. Mă schimb mă spăl

mă usuc și deschid televizorul

Aflu că o tânără de douăzeci de ani a fost pusă

sub acuzația de dublă omucidere din culpă după ce

și-a oprit brusc mașina pe o autostradă intens

circulată ca să facă loc unei familii de rațe drăgălașe

ce se rătăciseră ajutându-i pe cei doi motocicliști din spatele

ei să se izbească de autovehiculul grijuliu cu forță cu

brutalitate și cu neștiință – stimați telespectatori

murind pe loc

Condamnată la închisoare pe viață

 

Germania a fost pe punctul de-a fi învinsă la fotbal

de către o reprezentativă a Africii

Războiul Stelelor a fost desemnat cel mai bun film

al tuturor timpurilor

Iar mâine o spune cu zâmbet prezentatorul va fi soare în

orașul de pe Bega. Dar în niciun caz în cel de pe Mureș

(3) Jurnal de Recepție. Clienta

Afară, norii grei se risipiră în soarele ce săgeta din ceruri spre viermuiala oamenilor care se-ntorceau acasă după o zi de datorii și de onoruri pierdute. A apărut din senin și m-a întrebat direct dacă poate să primească un act doveditor cum că a stat la noi: „Știi tu... chestia cu decontarea banilor”.

Da, desigur. Cu o condiție – explicându-i-o-n detaliu, nuanțe, unghiuri și poziții diferite, ca să-nțeleagă că și noi tre’ să câștigăm ceva de pe urma acestei acțiuni riscante... Așa-i politica, așa e-n viață, așa-i peste tot.

Acceptă, dar se răzgândește. Nu mai pleacă. Vrea să rămână peste noapte, și-mi achită cu cardul personal.

Zice că vrea să vadă camerele mai întâi, așa că o duc prin trei-patru... curate, aerisite, doar la o sută patruzeci de lei, plus un mic dejun asigurat, dacă te-asiguri că te scoli până-n zece, donșoară, ca să nu-l pierzi și să ți-l mănânce alții, golind bufetul suedez de cașcavalul cu sălămior și de brânza de pe ochiurile cu pâine de secară... dușuri cu apă caldă și rece la orice oră, da’ numa până mâine la 12:00, când se va face check-out-ul... cu toate că poți să mai rămâi, însă am vrea să știm din timp, iar timpul costă parale... internet gratuit, frigider, televizor funcțional și, nu în ultimul rând, un aer condiționat de băiatul de la Recepție, adică eu, deși nu e cazul – n-avem cod roșu de căldură.

Le descui pe rând, gura îmi trăncănește-ntruna, și, cu mâna întinsă înspre obiectele din interior, i le descriu mai abitir ca-n emisiunile de teleshopping. Hăbăucă de-a binelea, își alege una cu vedere spre curtea în care își va parca mașina de serviciu, pe motiv că-i frică să nu se-ntâmple ceva: ea – fetița cu minijupă și acadea, răufăcătorii – prea mulți.

Umăr la umăr, în sunetele tocurilor cui, coborâm pe scările marmorate de culoarea pielii pe care aș fi vrut să o ung cu un lapte de corp pentru bătrânețile pe care n-o să le prindem împreună, chiar dacă soarele va penetra cerul înnorat, iar temperatura va reveni în limitele ei normale, odată cu presiunea atmosferică de care o să ținem seama, ca să nu ne ia cu leșin și să uităm cum rudele oamenilor muncii din vremea aceea se vor întoarce, pe străzi identice, la casele în care au trăit ai lor părinți, frați și bunici, înainte de a-și da inevitabilul sfârșit în pântecele din care a început totul, cu mult mai devreme de-a mă naște, a trăi și a povesti cum mâna ei unsuroasă, ce trecuse de sâni, părea s-atingă tavanul, iar acum îi aranjează prosopul înnodat ca un bandaj în jurul capului legănat dintr-o parte în alta, în timp ce pășește ca să ajungă în pat, cu genunchii la piept, scăldată de lumina televizorului.

Degetele îi alunecau pe coapsă, după care se apropiau de rozeta cu petale plăcute la atingere, iar indexul aștepta să fie vârât... mijindu-și ochii de plăcere, continuând să intre și să iasă... lăsându-se pe spate, cu sângele zvâcnindu-i în tâmple, simțindu-se mult prea bine pentr-o noapte de pe lista lungă a itinerariului pe care-l avea de parcurs... cu picioarele întinse, masându-și mugurașul ivit pe limba umedă a dâmbului sacru – abisul insondabil, deci imposibil de cuprins cu mintea, darămite cu mâinile mele ce tremurau de emoție, gândind că stă singură-singurică în camera 102.

O să trec pe la tine. Recunosc că n-am fost invitat. Iau și cheia de rezervă cu mine. Nu-ți fă griji. Îmi cunosc meseria.