Afară, norii grei se risipiră în soarele ce săgeta
din ceruri spre viermuiala oamenilor care se-ntorceau acasă după o zi de
datorii și de onoruri pierdute. A apărut din senin și m-a întrebat direct dacă
poate să primească un act doveditor cum că a stat la noi: „Știi tu... chestia
cu decontarea banilor”.
Desigur! Cu o condiție – explicându-i-o-n detaliu,
nuanțe, unghiuri și poziții diferite, ca să-nțeleagă că și noi tre’ să câștigăm ceva de pe urma acestei acțiuni
riscante. Așa-i politica..., așa e-n viață, așa-i peste tot.
Acceptă, dar se răzgândește. Nu mai pleacă. Vrea să
rămână peste noapte, și-mi achită cu cardul personal.
Zice că vrea să vadă camerele mai întâi, așa că o
duc prin trei-patru... curate, aerisite, doar la o sută patruzeci de lei, plus
un mic dejun asigurat, dacă te-asiguri că te scoli până-n zece, donșoară, ca să
nu-l pierzi și să ți-l mănânce alții, golind bufetul suedez de cașcavalul cu sălămior
și de brânza de pe ochiurile cu pâine de secară..., dușuri cu apă caldă și rece
la orice oră, da’ numa până mâine
la 12:00 p.m., când se va face check-out-ul...,
cu toate că poți să mai rămâi, însă am vrea să știm din timp, iar timpul costă
parale... internet gratuit, frigider, televizor funcțional și, nu în ultimul rând,
un aer condiționat de băiatul de la Recepție, adică eu, deși nu e cazul –
n-avem cod roșu de căldură.
Le descui pe rând, gura îmi trăncănește-ntruna, și,
cu mâna întinsă către obiectele din interior, i le descriu mai abitir ca-n
emisiunile de teleshopping. Hăbăucă
de-a binelea, își alege una cu vedere spre curtea în care își va parca mașina
de serviciu, pe motiv că-i frică să nu se-ntâmple ceva: ea – fetița cu minijupă
și acadea, răufăcătorii – incomensurabili.
Umăr la umăr, în sunetele tocurilor cui, coborâm
pe scările marmorate de culoarea pielii pe care aș fi vrut să o ung cu un lapte
de corp pentru bătrânețile pe care n-o să le prindem îngemănați, chiar dacă
soarele va penetra cerul înnorat, iar temperatura va reveni în limitele ei
normale, odată cu presiunea atmosferică de care o să ținem seama, ca să nu ne
ia cu leșin și să uităm cum rudele oamenilor muncii din vremea aceea se vor întoarce,
pe străzi identice, la casele în care au trăit ai lor frați, părinți și bunici,
înainte de a-și da inevitabilul sfârșit în pântecele din care a început năzdrăvănia, cu mult mai devreme de-a mă
naște, a trăi și-a povesti cum mâna ei unsuroasă, ce trecuse de sâni, părea
s-atingă tavanul, iar acum aranjează prosopul înnodat..., un bandaj în jurul
capului legănat dintr-o parte în alta, în timp ce pășește ca s-ajungă în pat...,
cu genunchii la piept, scăldată de lumina pluricromă a ecranului.
Degetele îi alunecau pe coapsă, după care se
apropiau de rozeta cu petale delicate la atingere, iar indexul aștepta să fie vârât...
mijindu-și ochii de plăcere, continuând să intre și să iasă... lăsându-se pe
spate, cu sângele zvâcnindu-i în tâmple, simțindu-se extrem de convenabil
pentr-o noapte banală de pe lista lungă a itinerariului pe care-l avea de
parcurs... cu picioarele flectate, masându-și mugurașul ivit pe limba umedă a dâmbului
sacru – abisul insondabil, deci imposibil de cuprins cu mintea, darămite cu mâinile
mele ce tremurau de emoție, gândind că stă singură-singurică în camera 102.
O să trec pe la tine, chit că n-am fost invitat.
Iau și cheia de rezervă. Nu-ți fă griji. Îmi cunosc meseria.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu