Afară, norii grei se risipiră în soarele ce săgeta
din ceruri spre viermuiala oamenilor care se-ntorceau acasă după o zi de
datorii și de onoruri pierdute. A apărut din senin și m-a întrebat direct dacă
poate să primească un act doveditor cum că a stat la noi: „Știi tu... chestia
cu decontarea banilor”.
Da, desigur. Cu o condiție – explicându-i-o-n
detaliu, nuanțe, unghiuri și poziții diferite, ca să-nțeleagă că și noi tre’ să câștigăm ceva de pe urma acestei acțiuni
riscante... Așa-i politica, așa e-n viață, așa-i peste tot.
Acceptă, dar se răzgândește. Nu mai pleacă. Vrea
să rămână peste noapte, și-mi achită cu cardul personal.
Zice că vrea să vadă camerele mai întâi, așa că o
duc prin trei-patru... curate, aerisite, doar la o sută patruzeci de lei, plus
un mic dejun asigurat, dacă te-asiguri că te scoli până-n zece, donșoară, ca să
nu-l pierzi și să ți-l mănânce alții, golind bufetul suedez de cașcavalul cu
sălămior și de brânza de pe ochiurile cu pâine de secară... dușuri cu apă caldă
și rece la orice oră, da’
numa până mâine la 12:00, când se va face check-out-ul...
cu toate că poți să mai rămâi, însă am vrea să știm din timp, iar timpul costă
parale... internet gratuit, frigider, televizor funcțional și, nu în ultimul rând,
un aer condiționat de băiatul de la Recepție, adică eu, deși nu e cazul –
n-avem cod roșu de căldură.
Le descui pe rând, gura îmi trăncănește-ntruna, și,
cu mâna întinsă înspre obiectele din interior, i le descriu mai abitir ca-n
emisiunile de teleshopping. Hăbăucă
de-a binelea, își alege una cu vedere spre curtea în care își va parca mașina
de serviciu, pe motiv că-i frică să nu se-ntâmple ceva: ea – fetița cu minijupă
și acadea, răufăcătorii – prea mulți.
Umăr la umăr, în sunetele tocurilor cui, coborâm pe
scările marmorate de culoarea pielii pe care aș fi vrut să o ung cu un lapte de
corp pentru bătrânețile pe care n-o să le prindem împreună, chiar dacă soarele va
penetra cerul înnorat, iar temperatura va reveni în limitele ei normale, odată
cu presiunea atmosferică de care o să ținem seama, ca să nu ne ia cu leșin și
să uităm cum rudele oamenilor muncii din vremea aceea se vor întoarce, pe
străzi identice, la casele în care au trăit ai lor părinți, frați și bunici,
înainte de a-și da inevitabilul sfârșit în pântecele din care a început totul,
cu mult mai devreme de-a mă naște, a trăi și a povesti cum mâna ei unsuroasă, ce
trecuse de sâni, părea s-atingă tavanul, iar acum îi aranjează prosopul înnodat
ca un bandaj în jurul capului legănat dintr-o parte în alta, în timp ce pășește
ca să ajungă în pat, cu genunchii la piept, scăldată de lumina televizorului.
Degetele îi alunecau pe coapsă, după care se
apropiau de rozeta cu petale plăcute la atingere, iar indexul aștepta să fie
vârât... mijindu-și ochii de plăcere, continuând să intre și să iasă...
lăsându-se pe spate, cu sângele zvâcnindu-i în tâmple, simțindu-se mult prea
bine pentr-o noapte de pe lista lungă a itinerariului pe care-l avea de parcurs...
cu picioarele întinse, masându-și mugurașul ivit pe limba umedă a dâmbului sacru
– abisul insondabil, deci imposibil de cuprins cu mintea, darămite cu mâinile
mele ce tremurau de emoție, gândind că stă singură-singurică în camera 102.
O să trec pe la tine. Recunosc că n-am fost
invitat. Iau și cheia de rezervă cu mine. Nu-ți fă griji. Îmi cunosc meseria.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu