Autoare șugubeață, Victoria Tatarin știe să-și
dozeze versurile pentru ca „impresia artistică” să aibă efectul scontat. Astfel
că, pomenind de volumul lui Acosmei, peste
câteva pagini trântește pe foaie:
„am ieșit cu mama la plimbare
cineva a strigat în urma mea:
«curvo!!!»
mama și-a întors capul”
Dar gândurile ei diverg în direcții afective cu
nuanțe ivite binomic, când dintr-o ruminație negativă obsesivă, când din euforia
maladivă a îndrăgostiților:
„Ca să nu schimb un bec în bucătărie nu e nevoie
să fiu lovită
E nevoie să am două perechi de papuci de cameră de
aceeași culoare și
un tată care bea
Violența naște violență
Violența naște mame care te bat
Știai asta?
O să fim împreună îți promit
Chiar mai mult”
„Ascult pe repeat aceeași piesă de parcă vreau să
capăt rezistență la ea,
să nu plâng de fiecare dată
12 ore e de-ajuns
Ne-am promis că data viitoare când ne vedem o să
fim în același pat
N-am uitat
Chiar mai mult”
Însă abundența reprezentărilor macabre cu care poeta
încearcă să ne familiarizeze („capul nespălat”, „banca aia jegoasă”, „găuri în
craniul unui om”, „putrezește carnea pe tine”, „fără organe, fără sânge”, „te
vor tăia în bucăți”, „abdomenul tăiat și plin de spermă”, „morți în descompunere”
etc.) alterează viziunea de ansamblu a cărții, privând-o pueril de recunoașterea
pe care o merită.
