Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

a șaptea parte

 

„Eu sunt Pâinea cea vie, Care S-a pogorât din cer. De va mânca cineva din Pâinea aceasta, viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este Carnea Mea. (...) Dacă nu veți mânca Carnea Fiului Omului și nu veți bea Sângele Lui, nu veți avea viață întru voi. Cel ce mănâncă Carnea Mea și bea Sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua de apoi” – Ioan 6, 51-54.

„Deci mulți din ucenicii Săi, auzind, au zis: Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?...” – Ioan 6, 60.

„De atunci, mulți dintre ucenicii Săi au dat înapoi și nu mai umblau cu El” – Ioan 6, 66.

 

Trecem peste acest ultim 6, 66 bătător la ochi, și ne concentrăm atenția asupra obiectelor care au dus la darea îndărăt a unora dintre ucenicii lui Iisus. Vorbim pe șleau, așa cum a procedat și Mântuitorul, și ne referim la carnea și sângele lui. La ceea ce unii creștini numesc sfânta împărtășanie: bucățelele acelea de pâine înmuiate în vin, pe care orice iereu le oferă copiilor și părinților cuminți la fiecare liturghie, și pe care adepții cultelor (neo)protestante le privesc cu ochi sceptici și cu gura-ntr-o parte. Pentru cei din urmă, Euharistia sau Cina Domnului este doar comemorarea (și lauda intrinsecă) unui eveniment biblic, presărată cu câteva simboluri de aducere-aminte, și nu realitatea prefacerii pâinii și vinului în carnea și sângele lui Hristos servite în cadrul serviciului divin.  

Faptul că anumiți discipoli ai Domnului „au dat înapoi” nu exclude posibilitatea ca aceștia să-l fi propovăduit în continuare pe cel care le-a luminat mințile până la un punct. Să fi spus în sinea lor că un om sfânt nu-i obligat să aibă chiar toate țiglele pe casă, că predica de pe munte, precum și majoritatea pildelor, merită un auditoriu cât mai vast și, -n consecință, să se apuce de treabă. Să-și fi păstrat o conduită demnă de apostolatul noii religii și, totodată, să fi spus oricărui om interesat de cele întâmplate în Ierusalim despre canibalismul mesianic al celui răstignit și, chipurile, înviat. Tot ce-i posibil.

Și asta întrucât Dumnezeieștile Taine sunt „sărbătoarea în amintirea suferințelor și morții Domnului Isus, o ocazie solemnă de a medita profund la semnificația morții ispășitoare a lui Cristos, o vestire proclamatoare a morții lui Cristos, simbolul noului legământ...”, citând doar câteva definiții dintr-o lucrare de teologie comparată, din perspectivă protestantă, găsită în mediul online. Lucruri serioase, dom’le, nu misticismul prăfos al romano-catolicilor și al ortodocșilor.

Tot aici ni se spune că pâinea și vinul (deși unii preferă mustul) sunt elementele simbolice ale prezenței lui Doamne-Doamne: „Împărtășirea prezenței Sale nu înseamnă a mânca și a bea în mod fizic, ci este o comunicare lăuntrică cu Persoana Sa, comuniune care folosește o acțiune exterioară ca (scris greșit „cu”) o expresie a credinței spirituale lăuntrice” – Henry Clarence Thiessen (scris Thissen). Ceea ce nu ni se spune este că H. C. Thiessen citează (într-o ediție adăugită) dintr-un autor, și anume Robert L. Saucy, The Church in God’s Program; și nu este vorba de vreo comunicare lăuntrică, ci de-o comuniune interioară (adică o co-uniune, o împreună-uniune), ceva care-i vizează (nu doar formal) pe toți participanții la acea unire în și cu Domnul, o relație, termenul englezesc fiind communion (și nu communication), folosit corect în text la un moment dat, dar nejustificând cuvântul anterior cu care ar fi trebuit să se identifice. Mă rog... Lucruri mărunte.

Și că tot vorbeam de cine-l crede (mai mult) pe cuvânt pe cel care a spus despre el că este Pâinea Vieții, nu pot decât să vă urez poftă bună și să vă îndemn (literalmente) să luați cina la restaurantul pururi aglomerat al mâncătorilor de Dumnezeu. Exact, al ălora cu Doamne, miluiește și cu Dă, Doamne.

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

a șasea parte

 

Ioan 17 – una dintre rugăciunile lungi ale lui Iisus. Versetul 9a: „Eu pentru aceștia Mă rog”,  adică pentru cei care s-au sfințit și se sfințesc în continuare; 9b: „Nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt”, unde lume nu e echivalentul umanității (deși din text cu greu se poate înțelege altceva), ci a prezentului întunecos în care ne aflăm (vezi Ioan 12, 35-36; 46). Așadar, nu ni se vorbește de o predestinare a celor „aleși” sau de-o damnare a restului și nici de refuzul unei intervenții din partea lui Dumnezeu în ceea ce-i privește pe cei de la coadă, ci de mijlocirea față de imposibilitatea lumii actuale de a crede în porunca Tatălui (Ioan 12, 50), dificultate care, prin intermediul apostolilor (adică a celor convinși de realitățile mesianice) poate fi transgresată. Nu că nu s-ar fi rugat și pentru întreg mapamondul, însă atunci o făcea pentru ucenicii loiali. Ulterior își va înălța ruga și pentru lume, Ioan 17, 20-21: „Dar nu numai pentru ei Mă rog, ci și pentru cei ce prin cuvântul lor vor crede în Mine, pentru ca toți să fie una...”

Dacă sfântul poartă în el întreg neamul omenesc și se înfățișează lui Hristos, e ca și când în fața Tronului Mirelui ar sta incarnația lumii. Un monument viu al pământescului – Am reușit! –, un fel de amânare a eshatonului prin simpla prezență a unui muritor cu însușiri divine mult peste medie. Când omenirea nu se va mai prezenta la raport, din variate și (ne)știute motive, clipa pentru a o reface/a o judeca va fi coaptă – tocmai bună de cules. De aceea avem nevoie de sfinți.

Jurnal de idei (theo)logice 2006-2009

a cincea parte

 

Cam așa: Omul cel dintâi – umanitatea – firea lui – firea omenească; când a căzut el am căzut cu toții, când s-a stricat firea lui stricatu-s-a și firea noastră.

Trebuie să mă identific cu norodul pentru a forma acel Unu, acel Om cu o singură fire. N-ar fi mai bine dacă unul dintre noi, sfântul Pahomie de exemplu, ar face un serviciu întregii echipe, și, ridicându-se la starea aceasta, am reveni – noi, oameni doar cu numele – la firea una pe care a pierdut-o bietul Adam?

Dar aflu că deja s-a rezolvat. A venit Hristos și, cu a sa putere, a refăcut legătura dintre Om și Dumnezeu, a pus umărul la depășirea stării paradisiace a primului „babuin” înainte de cădere, ca s-ajungem întru cea pentru care am fost creați – cea dumnezeiesc-omenească sau, altfel spus, teandrică sau teantropică. Iar acum ni se spune că putem fi dumnezei după har. Eu mă mulțumesc și cu atât.

Că ne-a primit la El pe toți și, prin urmare, datori suntem să-l primim și noi, ca să fim Una. Ș-atunci de ce ne-a dat drumul? Nu putea să ne țină mai mult?

Mi se răspunde că eu am fost de vină. Că el a vrut să-țină-aproape, însă eu m-am împotrivit prin păcatele mele.

Nu știu dacă alții își mai aduc aminte, dar eu, cu siguranța de care pot da dovadă, nu-mi amintesc să mă fi bucurat de calitățile unui dumnezeu.

Probabil că lucrurile nu-s cum le-am citit și le recitim. Ceva s-a mișcat, însă nu în totalitate. Munții au rămas la locul lor, orbii nu văd, șchiopii nu umblă, leproșii sunt tot leproși, surzii nu aud, morții nu învie, iar săracilor li se toarnă minciuni.

Și, da, toți sunt nefericiți pentru că se poticnesc întru Tine.