a cincea parte
Cam așa: Omul cel dintâi – umanitatea – firea lui
– firea omenească; când a căzut el am căzut cu toții, când s-a stricat firea
lui stricatu-s-a și firea noastră.
Trebuie să mă identific cu norodul pentru a forma
acel Unu, acel Om cu o singură fire. N-ar fi mai bine dacă unul dintre noi,
sfântul Pahomie de exemplu, ar face un serviciu întregii echipe, și, ridicându-se
la starea aceasta, am reveni – noi, oameni doar cu numele – la firea una pe care a pierdut-o bietul Adam?
Dar aflu că deja s-a rezolvat. A venit Hristos și,
cu a sa putere, a refăcut legătura dintre Om și Dumnezeu, a pus umărul la depășirea
stării paradisiace a primului „babuin” înainte de cădere, ca s-ajungem întru
cea pentru care am fost creați – cea dumnezeiesc-omenească sau, altfel spus, teandrică sau teantropică. Iar acum ni se spune că putem fi dumnezei după har. Eu mă mulțumesc și cu atât.
Că ne-a primit la El pe toți și, prin urmare,
datori suntem să-l primim și noi, ca să fim Una.
Ș-atunci de ce ne-a dat drumul? Nu putea să ne țină mai mult?
Mi se răspunde că eu am fost de vină. Că el a vrut
să-țină-aproape, însă eu m-am împotrivit prin păcatele mele.
Nu știu dacă alții își mai aduc aminte, dar eu, cu
siguranța de care pot da dovadă, nu-mi amintesc să mă fi bucurat de calitățile
unui dumnezeu.
Probabil că lucrurile nu-s cum le-am citit și le
recitim. Ceva s-a mișcat, însă nu în totalitate. Munții au rămas la locul lor,
orbii nu văd, șchiopii nu umblă, leproșii sunt tot leproși, surzii nu aud, morții
nu învie, iar săracilor li se toarnă minciuni.
Și, da, toți sunt nefericiți pentru că se
poticnesc întru Tine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu