a șasea parte
Ioan 17 – una dintre rugăciunile lungi ale lui
Iisus. Versetul 9a: „Eu pentru aceștia Mă
rog”, adică pentru cei care s-au sfințit
și se sfințesc în continuare; 9b: „Nu
pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt”, unde lume nu e echivalentul umanității (deși
din text cu greu se poate înțelege altceva), ci a prezentului întunecos în care
ne aflăm (vezi Ioan 12, 35-36; 46). Așadar, nu ni se vorbește de o predestinare
a celor „aleși” sau de-o damnare a restului
și nici de refuzul unei intervenții din partea lui Dumnezeu în ceea ce-i privește
pe cei de la coadă, ci de mijlocirea față
de imposibilitatea lumii actuale de a crede în porunca Tatălui (Ioan 12, 50), dificultate care, prin intermediul
apostolilor (adică a celor convinși de realitățile mesianice) poate fi
transgresată. Nu că nu s-ar fi rugat și pentru întreg mapamondul, însă atunci o făcea pentru ucenicii loiali.
Ulterior își va înălța ruga și pentru lume, Ioan 17, 20-21: „Dar nu numai
pentru ei Mă rog, ci și pentru cei ce prin cuvântul lor vor crede în Mine,
pentru ca toți să fie una...”
Dacă sfântul poartă în el întreg neamul omenesc și
se înfățișează lui Hristos, e ca și când în fața Tronului Mirelui ar sta incarnația
lumii. Un monument viu al pământescului – Am reușit! –, un fel de amânare a
eshatonului prin simpla prezență a unui muritor cu însușiri divine mult peste
medie. Când omenirea nu se va mai prezenta la raport, din variate și (ne)știute
motive, clipa pentru a o reface/a o judeca va fi coaptă – tocmai bună de cules.
De aceea avem nevoie de sfinți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu