Arsenie Boca și stilul său iconografic
Nu-mi plac. Reprezentările sunt pătrățoase, cu ochi mari, ca-n desenele
animate japoneze, un fel de marionete umplute cu paie, figurine vidate de viață,
făcute să-ți trezească din torpoare umbrele lăuntrice cele mai negre, genele
latente ale căderii, pe care le credeai excizate în procesul botezului sau
copilul tembel din tine, ce nu mai e în stare să mestece hrana solidă și vrea iarăși
lapte. Naive, rigide, ușor grotești, au corespondențe în frescele,
basoreliefurile, pânzele și paginile propagandei comuniste. Asemănătoare celor
de pe clădirea birourilor de la Astra Vagoane. Nu excelează nici potrivit
etaloanelor erminiei bizantine, nici celei postrenascentiste, înțeleasă la noi
ca parte din modernismul vestului decadent.
Că părintele avea talent cu carul, indubitabil, că prin păstrarea caracteristicilor
estetice ale artei țărilor muncitoare din perioada Cortinei de Fier a reușit să
strecoare, prin filtrul ideologic al cenzurii socialiste, numeroase imagini
religioase, bineînțeles. (Să ne amintim că-n epoca aceea lăcașurile de cult cădeau
pradă lamei de buldozer, chiar dacă se mai restaurau unele vechi și se
construiau altele noi). Să fi fost ăsta motivul dominant al demersului său de
reîncreștinare a românilor, de reîntoarcere la valorile frumuseții veșnice,
prin narațiunea vizuală a Evangheliei? Mă îndoiesc.
E de apreciat că multe dintre personajele icoanelor sale par extrase din ceremoniile
și defilările proletcultiste, tocmai pentru a reda cât mai fidel abrutizarea
acelor vremuri, cretinismul civic și moartea sufletească a „omului nou”, a
„revoluționarului”, a „liber-cugetătorului”. Dacă ar fi procedat așa numai în
cazul oamenilor de rând, martori ai aventurilor
biblice, nimeni n-ar fi cutezat să-i reproșeze ceva. Dar Sfinții? Iisus Hristos? Maica Domnului? De ce să-i portretizezi
la fel? Pentru că suferă împreună cu noi? pentru că împărtășesc drama noastră?
fiindcă luptă cot la cot cu peceriștii ajunși la iluminare, în războiul de
dezautomatizare a conștiinței? Fiindcă „tuturor toate s-au făcut ca pe mulți
să-i mântuiască”, după cum zice acatistul? Se cam încurcă ițele.
Citesc undeva că pictura părintelui Arsenie întrunește germenii celor două
curente artistice majore din istorie: renascentist și bizantin, plasându-se „la
hotarul” unei contopiri spirituale pentru o conviețuire ecumenică – cunoscută
probabil într-un mod neamestecat, neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit.
Știm însă că la Drăgănescu i-a zugrăvit nu doar pe Francisc de Assisi, sfânt
al Bisericii Apusene, de după Marea Schismă din 1054 (în scena Înălțării
Domnului) și pe Ulfila, episcopul goților, care îmbrățișase arianismul (ilustrat
în cadrul liturghiei la care participă pe lângă Hristos și ierarhi recunoscuți
de Biserica Răsăriteană), dar a îndrăznit să alăture două simboluri renumite
ale lumii creștine sub un soare ocru: catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol
și bazilica Sfântul Petru de la Vatican, în râvna sa de a rupe granițele
confesionale ale necredinței. Bravadă? Prorocire?
Răspunzând învinuirilor aduse, părintele Arsenie a afirmat că el nu-i
pictează decât pe cei cu care a vorbit deja, pe cei pe care-i cunoaște. Dovada
scrisă a acestei mărturisiri îmi lipsește momentan. De fapt, nici n-are
importanță. Oricum am cântări-o, el pare că ne-a luat-o înainte în multe
privințe. Posibil ca în contemplările sale nocturne ori în teleportările diurne
să fi descoperit o nouă viziune a sentimentelor divine, o altfel de calofonie în
alinierea planetelor, adică polivalența harului ce nu ține cont – căci e slobod
să sufle unde vor mușchii lui – nici de boxa acuzaților, nici de banca
procurorilor, lăsându-se încet-încet marginalizat de bisericoioșii cu bărbi
miruite de jos în sus și pieptănate invers, ei și pioșenia lor crâncenă, tartufi
cu miopii adânci, morminte văruite an de an cu fatuitatea unor demoni căzuți cu
cinci, patru, trei sau doi eoni în urmă, deoarece atunci când îți permiți să
faci miracolele despre care tot auzim că le-a distribuit ca pe acadele, într-o
Românie amuțită de secera și ciocanul partidului de la guvernare, suporți mai
lesne atacurile la persoană.
Chiar așa. Dacă, -n toată această mățăraie de adevăruri și invenții, de
cavaleri și troglodiți, de revendicări canonice și expectanțe ratate, el este printre
cei puțini care au dreptate, iar NOI
nu? Ei, la asta nu v-ați gândit, oștenii mei.
