Și între oameni bunăvoire

În rânduielile câtorva slujbe religioase ale comunității creștin-ortodoxe, precum și-n ale altor comunități creștine, se rostesc și se cântă imnuri adresate Providenței. Tradiția citirii și a intonării acestora își are începutul în practicile veterotestamentare de-a aduce laudă Dumnezeului poporului ales. Și, după cum era normal, ca o împlinire a celor din trecut în viața celor aflați sub noul legământ, acestea au pătruns, au evoluat și s-au păstrat în lumea creștină – cea a Noului Testament.  

Chiar și Apostolii le foloseau în epistolele lor. Bunăoară Sfântul Apostol Pavel în scrisorile către romani (16, 27), galateni (1, 4-5) și către efeseni (3, 20-21) sau Apostolul Iuda în epistola sa ecumenică (24-25). Dar și Iisus, împreună cu cei unsprezece ucenci, a cântat asemenea imnuri, ὑμνήσαντες (Matei 26, 30 și Marcu 14, 26) la cina cea de taină[1].

Ele au făcut și fac parte din firescul comuniunii cu Cel care ne-a dat viață și sub a cărui oblăduire ne aflăm de la naștere până la inevitabila moarte biologică. Atâta vreme cât El este aici și acolo, și atâta timp cât Se obligă să ne protejeze de tot răul ce ne-ar putea vătăma atât firea interioară, cât și cea exterioară, nu putem să nu ne simțim datori în a-I mulțumi pentru grija Sa nemărginită.

Este adevărat, fiecare dintre noi o va face folosindu-se de cuvintele pe care le va socoti de cuviință în acest demers al mulțumirii, dar la fel de adevărat este că faptele noastre de mai târziu vor trebui să se mențină la înălțimea morală a gratitudinii expediate în eter, cu gândul că va ajunge la urechile Celui care nu ne-a cerut în schimbul jertfei Sale de pe cruce niciun lucru. Iar dacă n-a fost așa, cerându-ne totuși ceva, a făcut-o cu un cu totul alt scop decât cel pe care l-ar putea deduce urmașii bătăioși ai teoriei satisfactiones et merita sau ai unei imitatio Christi cotidiene.

Iar asta nu pentru juisarea continuă a unui Dumnezeu care-și notează în registrul său aurit isprăvile fiecăruia dintre noi, ci pentru bucuria noastră, pentru simplul fapt că n-am uitat de unde am plecat și nici unde vom merge. Fiindcă doar când suntem împăcați cu ceea ce-am făcut și, implicit, cu ceea ce suntem (raportați mereu la viața Dumnezeirii), ne putem considera niște călători norocoși prin valea umbrei morții, înțelegându-se de la sine că această legătură continuă cu Pronia implică mai mult decât ar putea mintea să cuprindă. Și, presupunând că dorim să ne depășim condiția banală a efemeridelor, ne vom simți nevoiți să realizăm acest lucru, dacă vrem nu doar să ne atingem Ținta, ci și să fim siguri (ce cuvânt mare!) că vom rămâne conectați la Ea pentru totdeauna.

Am zis mai devreme că, în activitățile de zi cu zi, se cuvine să ne păstrăm moralmente starea sufletească pe care am experiat-o (aici e buba!) în momentul recunoștinței față de binefacerile primite de la Dumnezeu, recunoștință exprimată în feluritele forme ale dialogului cu El – în rugăciunea personală. Iar aici, în convorbirea cu Atotțiitorul, Biserica primelor veacuri creștine a intervenit salutar pentru a menține pro nobis această stare.

Primii creștini, și îndeosebi sacerdoții (de toate rangurile) din acea vreme știau prea bine că omul, contrar așteptărilor (oare ale cui?), are o înclinație congenitală spre păcat și că oricât ar încerca să facă ce e bine, cu cele mai bune intenții ale sale, e sortit unui eșec insurmontabil. Știau că, oricât de multe precepte etice ar fi încercat să-i inculce, s-ar fi găsit mereu în el câte un sâmbure de incertitudine, ce-ar fi putut face ca, în orice clipă, ansamblul învățăturilor predate de-a lungul anilor să se năruie asemenea unei șandramele. Acest lucru l-ar fi pus în opoziție cu starea lui firească de acceptare a voii lui Dumnezeu și, totodată, de mulțumire sufletească. Și e normal să se întâmple așa, de vreme ce n-am fost programați, aidoma unor roboți, să facem doar ceea ce e bineplăcut Domnului, oricâte argumente teologice s-ar aduce. Pentru că Dumnezeu nu ne-a vrut și nu ne vrea astfel. A implantat în noi, la începutul creației, o voință liberă, pe care nici măcar El n-are dreptul să ne-o încalce. Așa a dorit, iar noi îi respectăm dorința[2]: precum El nouă, așa și noi Lui. Și omul a demonstrat (privind cu ochi obiectivi istoria) că nu a învățat mare brânză din ceea ce i s-a predat la școală, ba a și comis acte reprobabile, ce nu-i fac cinste nici lui, nici lui Dumnezeu.

Dar Biserica – inclusă și ea în lunga listă a eșecurilor, pornind de la principiul unității, de la cel al întregului, al acelui „că unde sunt doi sau trei (deci nu unul) adunați întru numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20) – a luat hotărârea ca, cel puțin la adăpostul acestor cuvinte, cei care îi vor călca pragul și vor rămâne la rugăciune, să o facă într-un mod plăcut Domnului, să o facă plecând de la textele pe care experiența de facto a Bisericii le-a făcut să fie și să se înfățișeze tuturor prezenți în adunare (ἐκκλησία) ca un dat exponențial al celui mai sigur mod de a realiza acest lucru. În chip izolat, fiecare dintre noi poate să greșească, dar laolaltă, pentru și în numele Domnului, niciodată – bazându-se și pe cuvintele Mântuitorului: că dacă doi dintre noi (noi toți, din toate timpurile) ne vom învoi asupra unui lucru pe care îl vom cere, ni se va da nouă [acest lucru] de către Tatăl Lui (Matei 18, 19).

Așadar, Biserica (ἐκκλησία) a ales rugăciunea. Ea a știut că felul în care se va ruga va stabili felul în care va crede, principiu enunțat în faimoasa expresie latină lex orandi, lex credendi, tradusă liber: legea rugăciunii [este] legea credinței.

Numai că atât rugăciunea, cât și credința sunt la fel de importante, una neputând să existe fără cealaltă, astfel că, întemeiată pe sursa canonică și normativă a credinței, care este Biblia, a luat naștere, în sânul Bisericii, celebrarea credinței sub forma cultului. Doar o credință sprijinită pe cuvintele Domnului[3] ar fi putut să determine o rugăciune dreaptă, care, la rândul ei, ar fi dus la felul corect (raportat la Vechiul Testament, precum și la scrierile încă nedefinitivate canonic ale Celui Nou) de-a reda, prin diverse procedee scriptice, această credință.

În Creștinătatea Antică era destul de greu să găsești o expresie potrivită rugăciunii comune. Mulți se rugau după ureche, așa cum se întâmplă și astăzi. Și de aceea – bizuindu-se pe formele de rugăciune ale comunităților creștine ce se consacraseră de iure, potrivit legii divine ce făcuse ca unele biserici să fie anihilate, iar altele să-nflorească, și continuând să se încreadă în spusele Domnului (Matei 18, 19-20 etc.), rugându-se dimpreună – s-a ajuns, consensual, la o serie de rugăciuni, pe care oricine le-ar fi folosit (fie individual, fie-n colectiv) ar fi avut convingerea că nu se roagă unui dumnezeu necunoscut, unui dumnezeu străin de cele ce se petrecuseră și se petreceau în adunare, în biserică, în ἐκκλησία.

Fiindcă prin toată această goană seculară de-a găsi rugăciunea perfectă, un lucru pe care îl căutăm cu toții, dar pe care nu-l vom atinge vreodată, Biserica a durat măsura crezurilor sale intime și, astfel, și-a asigurat dăinuirea. Prin această metodă au luat ființă canonul biblic, canoanele doctrinare, simbolurile de credință și tot ce ține de mărturisirea acesteia, din care, extrapolând pentru a face față feluritelor nevoi ale slujirii în biserică, a căpătat viață însuși Cultul Bisericii. Și toate acestea pornind de la lucrarea în comun a oamenilor, din liturghia, λειτουργία[4] primelor decenii de creștinism, ce persistă, cu fluctuațiile de rigoare, și în zilele noastre.

În liturghisirea primară din cadrul acestor întruniri își au obârșia unele ode înălțate Celor de Sus, inserate mai târziu în textele Noului Testament, cum ar fi cântarea Mariei, cântarea lui Zaharia și cea a dreptului Simeon cuprinse în prima parte a evangheliei lui Luca (Luca 1-2). Tot aici au fost auzite și declarațiile de credință ale apostolului neamurilor (Filipeni 2, 5-11 și Coloseni 1, 15-20). Acestea fie erau interpretate luând forme imnice, fie erau expuse verbal prin simpla lor citire. Pentru că înainte de a exista o tradiție consfințită a canonului biblic și a unor simboluri de credință general valabile, a fost o tradiție a rugăciunii din care au izvorât toate elementele liturgico-sacramentale, care astăzi poartă numele de cult al Bisericii. O regulă a executării lucrurilor în Biserică, un mod de organizare din interior spre exterior, care, din varii motive pe care nu le vom discuta aici, are acum, de cele mai multe ori, aspectul unei exteriorități formale.

În această misiune a Bisericii de a găsi o formă infailibilă de rugăciune, de la care să se poată pleca, în zborul mintal al fiecăruia dintre noi, spre o rugăciune cu amprente personale, a ieșit la iveală și imnul despre care am să vorbesc în cele ce urmează. Doar că înainte de a face acest lucru, readuc în atenția voastră ideea – pe care vreau să o aveți în minte pe parcursul analizei noastre – că întreaga jerbă rogațională a Bisericii, inclusiv cea actuală, răsfrântă în cărțile de cult (cu precădere cele utilizate în slujbele publice) are un puternic iz doctrinar, ce de-a lungul timpului a făcut posibile salvarea și manifestarea experienței adunărilor creștine. De la acest punct de vedere, pe care unii nu-l pricep, de la acest aspect dogmatic al lucrurilor s-a dorit și se dorește să se pornească în zorii fiecărei rugăciuni, în principal în cei ai rugăciunilor colective, dar, la fel de indispensabil, și-n cei ai rugăciunilor individuale. Aspect pe care ar trebui să-l luăm în considerare pe toată durată dialogului nostru cu Dumnezeu[5].  

Imnul de slavă, asemănător mărturisirilor de credință ale Sfântului Apostol Pavel din scrisorile către filipeni și coloseni, despre care vă voi spune câte ceva, încercând, după putință, să lămuresc anumite aspecte, este binecunoscuta Doxologie „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu...”.

Cei care frecventează bisericile creștine ortodoxe o vor recunoaște ușor. Este cântarea de la sfârșitul utreniei[6], la care suntem invitați (de către unul dintre diaconii sau preoții slujitori) să participăm, prin rostirea cuvintelor: „Slavă Ție, Celui ce ne-ai arătat nouă lumina!”

Această doxologie începe așa: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire / Lăudămu-Te, bine Te cuvântăm, închinămu-ne Ție, slăvimu-Te, mulțumim Ție pentru slava Ta cea mare...”.

Fraza asupra căreia îmi voi concentra atenția este cea care deschide acest imn, avânt un interes special pentru ultimele trei cuvinte, între oameni bunăvoire, și un accent „ascuțit” pentru cuvântul de la final.

În grecește fraza apare scrisă astfel: Δόξα ἐν ὑψίστοις Θεῷ καὶ ἐπὶ γῆς εἰρήνη ἐν ἀνθρώποις εὐδοκίας (Nestle GNT 1904), iar ultimul termen, εὐδοκίας, poate fi găsit scris și fără consoana finală, εὐδοκία (RP Byzantine Majority Text 2005).  Se pare că acest ultim termen a dus la formarea mai multor variante ce au pus în balanță, înclinând când și cum, vocabula bunăvoință, εὐδοκία și cuvântul pace, εἰρήνη, oferindu-le, în funcție de știința traducătorilor, o pondere semantică diferită de la caz la caz.

În consecință, această frază se prezintă astăzi în următoarele variante:

1. Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!

2. Slavă lui Dumnezeu în înălțimi, și pe pământ pace, bunăvoință (înțelegere, voie bună) spre (către, față de, pentru) oameni.

3. Glorie lui Dumnezeu în cerurile cele mai înalte și pe pământ pace celor care au (care au primit, care au acceptat și și-au însușit) voia Lui cea bună!

4. Slavă lui Dumnezeu în înălțimi, și pace pe pământ la (spre, în) oamenii care se bucură de favoarea (de beneficiul, de cinstea) Sa!

5. Slavă lui Dumnezeu în înălțimi, și pe pământ pace între oamenii în care El este (se simte) bine mulțumit (satisfăcut, în care I Se face pe plac)!

6. Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte și pace pe pământ între oamenii plăcuți Lui.

7. Slavă lui Dumnezeu în cerurile cele mai înalte, și pace pe pământ la (spre, în) oamenii pe care-i favorizează (pe care-i cinstește, la care ține mai mult ca la oricine)!

Și exemplele pot continua...

După cum s-a observat din cele de mai sus, înțelegerea dintre oameni și ierarhizarea lor spirituală în funcție de credință au avut (și încă au) un rol important în viața celor din Biserică. Unii sunt preocupați de darurile pe care le vor primi de la Dumnezeu, iar alții sunt interesați de nivelul sufletesc pe care-l vor atinge odată cu obținerea acestor daruri.

Așadar, secole de-a rândul, oamenii au fost atrași de ceea ce Dumnezeu le-ar fi putut oferi, fie că era vorba de o bunăstare materială, o împlinire a dorințelor, fie că era vorba de un dar duhovnicesc, ca exempli gratia o răbdare de fier în fața vicisitudinilor vieții, pe care nu le-ar fi putut-o dărui oricine și care n-ar fi fost posibilă fără un ingredient fundamental al acestei probleme, și anume liniștea interioară. O tihnă lăuntrică pe care nu o vom putea primi din altă parte, ci numai din ființa lui Dumnezeu, în cazul nostru unul revelat prin și în Iisus Hristos, Fiul Său, dătătorul unei noi serenități (Ioan 14, 27) pe care, în măsura în care Îl vom accepta ca Salvator, o vom putea lua în posesie. O pace duhovnicească determinată printr-o singură condiție – iubirea față de El, exprimată prin cinstea care I Se oferă sau I Se deneagă din partea noastră.

Cu alte cuvinte, El a adus pacea pe pământ și tot El poate să o mențină și s-o reverse, oricui o acceptă, prin harul Său. Dar în pasajul biblic, corespunzător episodului Nașterii Mântuitorului (Luca 2, 14), mulțimea oștirii cerești nu vestește o pace socială, oricât de bine ar fi fost ea întreținută de armatele civilizațiilor acelor vremi, ci îi înștiințează pe păstori că pacea ființială, de la care Adam abdicase prin neascultarea poruncii divine, a fost restaurată prin întruparea lui Iisus – Noul Adam. Faptul acesta a făcut posibilă împăcarea omului atât cu Dumnezeu, cât și cu semenii săi și cu sine însuși, dat fiind că, în Persoana Mântuitorului, firea decăzută a omului s-a unit, într-un chip tainic, cu firea dumnezeiască, însănătoșindu-se.

Spun Sfinții Părinți ai Bisericii (adică cei care s-au rugat în adunare pentru a primi revelația cea bună) că lui Adam i s-ar fi încredințat, folosindu-se de rațiunea sa și de harul lui Dumnezeu, responsabilitatea de a ajunge la o unire deplină cu Ziditorul, la o comuniune totală cu Creatorul său, o misiune în care protopărintele nostru a eșuat lamentabil, dar care a fost dusă la îndeplinire, preluată de către a doua Persoană a Sfintei Treimi – Iisus Hristos.

Însă această pace, pe care omenirea a așteptat-o de mult, se află în strânsă legătură cu bunăvoirea dintre oameni, prezentă în aceeași frază. Termenul de bunăvoință, εὐδοκία este menționat și în alte texte ale Noului Testament, cum ar fi Matei 3, 17 – εὐδόκησα, Luca 12, 32 – εὐδόκησεν, Coloseni 1, 19 – εὐδόκησεν, Evrei 10, 38 – εὐδοκεῖ etc., și se referă la cu totul altceva decât am fi tentați să credem.

Substantivul feminin εὐδοκία ce se traduce prin bunăvoință, favoare, curtoazie, caritate, o senzație de mulțumire de sine, de fericire, de încântare, scop, intenție, dorință își are originea în verbul εὐδοκέω, format din adverbul εὖ, tradus prin bine, foarte bine, corect, utilizat uneori exclamativ și verbul δοκέω, definit prin verbele a crede, a considera, a părea, a apărea, a imagina, a presupune sau, altfel spus, o acțiune a minții și a inimii necesară procesării diverselor informații pentru a le înțelege și a lua o hotărâre cu privire la ele și la ceea ce este de făcut. Verbul δοκέω provine din substantivul δοκός ce înseamnă opinie, punct de vedere, dar și bârnă, mai exact, grinda principală a unei clădiri, pentru susținerea acoperișului, sau un stâlp rezistent, cum ar fi catargul unei nave, ce susține vela principală. Prin urmare, ceva ce este imposibil de neobservat – un element arhitectural, pe care-l vom mai întâlni în N. T. (Matei 7, 3-5, Luca 6, 41-42), cu care Iisus se familiarizase încă din tinerețe, dată fiind ocupația sa de teslar (Marcu 6, 3, Matei 13, 55). Δοκός se trage, la rândul său, dintr-o altă vocabulă, și anume din verbul δέχομαι, transpus în limba română prin a lua, a primi, a accepta, a fi mulțumit cu ceva și a sprijini (cu un scop anume) acel lucru; a primi, a găzdui, cu plăcere, într-un mod primitor. Cam multe definiții pentru un cuvânt situat la coada frazei. Și asta nu e tot.

Vă spuneam la începutul demersului de-a găsi sensurile de bază ale cuvântului bunăvoire că acest termen se referă, în accepțiunea Bisericii, la un lucru cu totul special, diferit de cel pe care l-am fi putut accepta, dacă am fi pornit strict de la etimologia cuvintelor care au stat la rădăcina acestuia. Am fi presupus că acea activitate (δοκέω) a minții și a inimii – prin care am fi prelucrat anumite date, ca să le pricepem și să le întrebuințăm în faptele pe care le vom întreprinde, folosindu-ne de alternativele care au ieșit la iveală datorită acestei acțiuni – se cade a fi săvârșită bine (adică după voia Domnului) și, prin urmare, nu poate fi decât o voință proprie, un efort psihic prin intermediul căruia noi ne orientăm, în mod conștient (o altă bubă), spre îndeplinirea unor obiective. Obiectivul operațional (care implică o operare cu ceva anume) din acest caz fiind mântuirea – scopul vieții pe pământ. De aici și traducerile în care cei ce bine voiesc (spre Domnul, spre voia Sa) sunt ajutați de El, favorizați în toate împrejurările vieții, devenind, ca-n traducerea lui Dumitru Cornilescu, niște oameni plăcuți Lui, oameni care au acceptat (δέχομαι) voia Domnului, iar astfel au primit pacea Sa.

Tot din acest punct au plecat probabil și versiunile în care termenul de bunăvoire, păstrând forma veche a cuvântului, a fost redat prin cel de bună învoire, adică a unei înțelegeri prealabile între oameni sau între oameni și Dumnezeu, a faptului de a ne lua un angajament sau de a ne declara de acord cu ceva/cineva, de a trăi în armonie cu acel ceva/cineva printr-o înțelegere reciprocă (o convenție, convenire – o venire alături, o învoială – o „plasare”, o „poziționare” în voia cuiva), în urma căreia vom dobândi un anumit statut; toate acestea cu referire, bineînțeles, la Dumnezeu.

În consecință, lucrurile nu sunt chiar atât de clare cum ne-am fi așteptat, iar întrebările nu contenesc să apară: este vorba despre un acord între oameni? între oameni și Dumnezeu? despre o învoire la ceva anume? la faptul de a primi cu inima și mintea deschise pacea Sa restaurată în Iisus Hristos? de a-I împlini voia? care voie? ș.a.m.d.

Pe lângă traducerile ortodoxe (să le zicem, mai noi) asupra cărora mi-am îndreptat atenția – cea a lui Bartolomeu Anania, ediția a doua a N. T. din 1995 și Biblia sinodală din 2002, identice în traducerea acestui verset, prima din șirul celor șapte versiuni de mai sus – doar o singură variantă, din cele șase rămase, s-a apropiat de esența mesajului biblic, și anume versiunea God’s Word Translation (GW), varianta a treia din lista respectivă: „Glorie lui Dumnezeu în cerurile cele mai înalte și pe pământ pace celor care au voia Lui cea bună!” Pentru că au intuit-o bine cei de la Societatea Cuvântului lui Dumnezeu către Națiuni. Într-adevăr, în versetul 14 al capitolului 2 din evanghelia lui Luca, este vorba de o voie bună, de o bună voință, de bunăvoința lui Dumnezeu pe care, vrem sau nu vrem, El a adus-o pe pământ, între oameni, odată cu nașterea din Fecioară a Fiului Său.

Pentru a înțelege cu ușurință acest lucru, vom apela din nou la cunoștințele Sfinților Părinți ai Bisericii, care au încercat de fiecare dată în analizele lor textuale să adâncească înțelesurile sfintelor scripturi. Ei au ajuns la concluzia – judecând după cele întâmplate în istoria biblică și nu numai – că voia lui Dumnezeu poate fi împărțită în două: o voință intenționată și o voință permisivă. Cea intenționată, numită și voie anterioară, este cea prin care Dumnezeu a luat anumite hotărâri înainte de căderea lui Adam, atunci când El a binevoit să facă ceva. Cea permisivă, cunoscută și sub numele de voie posterioară, este cea prin care Dumnezeu îngăduie ca anumite lucruri să se întâmple.

Unirea deplină a omului cu Dumnezeu nu s-a realizat în Adam, deși Dumnezeu Și-a dorit ca aceasta să aibă loc. Ea s-a realizat în actul întrupării lui Iisus, potențând, prin acest scandal metafizic, energiile corporale și sufletești inerte ale omenirii, adică ale întregului Adam. Această dorință nu a survenit ca o consecință a căderii lui Adam, ea a făcut parte din planul prelapsarian (dinainte de cădere) al lui Dumnezeu, spre deosebire de Patimile și Răstignirea Mântuitorului care au fost rezultate ale eșecului adamic. Astfel că, în cazul în care n-ar fi existat o persoană aparte în care firea divină să fuzioneze ipostatic cu firea omenească, nu am mai fi putut vorbi de o îndumnezeire a omului și, implicit, de o sfințire a întregii creații. Dar această unire s-a înfăptuit în persoana Dumnezeului-Om – Iisus Hristos. Și pe ea au vestit-o îngerii din oastea cerească, în crucea nopții, păstorilor de pe câmp.

Această bunăvoință a lui Dumnezeu era o afirmare a celor petrecute atunci, că Iisus se născuse și că, în sfârșit, planul de mântuire al omului fusese pus în aplicare, cu sau fără voia noastră. Era declararea voii anterioare a lui Dumnezeu, mai însemnată și mai folositoare decât priceperea oricărui epistemolog, și nu o tocmeală între muritorii de rând pentru a fi sau a nu fi de acord cu ceea ce s-a întâmplat și de-a fi favorizați de către Tatăl Ceresc. Fie că ne-am fi învoit la aceasta, fie că nu ne-am fi învoit, ea se întâmplase. Iar de la acest fapt, și nu de la ceea ce ni se pare nouă c-ar putea fi, vom putea pleca în acțiunile noastre, în cazul în care vom da făgăduință c-o să vestim mai departe minunea sau c-o să împlinim cele plăcute Domnului.

Ne comportăm „ca la carte”, mai ales în perioada Crăciunului, repetând în ritm de zurgălăi cuvintele: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire, doar că nu ne gândim la ceea ce ele efectiv reprezintă. Purtați pe brațele cozonacilor cu nucă și ale bradului cu globulețe sclipicioase, le rostim ca pe-o „datorie civică”, și atât. Bine ar fi, dacă am putea să le dăm glas într-o manieră care să onoreze experiența de veacuri a Adunării Domnului, a Bisericii Sale, a corpului istoric al lui Iisus Hristos, dintru care (credem că) facem parte.

Numai că a fi chreștin presupune un exercițiu continuu, ce reclamă, la rândul lui, numeroase lucruri/lucrări ale statorniciei întru cele ale Domnului, ce adeseori sunt lăsate să cadă în desuetudine. Iar acest antrenament personal, ἄσκησις (de unde și cuvântul asceză), această pregătire neîntreruptă întru cele plăcute Domnului, implică, spre stupoarea multora, și lectura unor cărți pe care, în general, nu le citește nimeni.

Și nimeni nu va ști de ce ne rugăm AȘA.

---

[1] Aici apare și varianta ca, între imnurile destinate după tradiția evreiască Dumnezeului lui Israel, să fi fost intercalată și cuvântarea de despărțire a lui Iisus, ce se termină cu rugăciunea Sa îndreptată spre Tatăl Ceresc (Ioan 13, 31 – 18). Pe lânga preamărirea obișnuită a Tatălui, Iisus introduce câteva „autoslăviri”, pregătind terenul pentru un nou concept în gândirea Bisericii, și anume cel al doimii în unime, al Dumnezeirii constituite din două Persoane Divine. Ulterior, atât prin afirmația lui Iisus, că va fi trimis Mângâietorul, Duhul Sfânt (Ioan 14, 26; 15, 26; 16, 13), cât și prin experiența harului din Biserica apostolică și postapostolică s-a ajuns la conștiința unei treimi în unime, a unei Dumnezeiri treimice.

[2] o dorință care la El, spre deosebire de noi, se transformă instantaneu în voință. Dumnezeu nu are nevoie de cugetări prealabile în afectuarea unui anumit lucru. Când s-a gândit la ceva, acel ceva are loc. Oamenii, în limitările firii pământești, au atribuit Divinității aspecte antropomorfice, și de aceea El apare ca o persoană similară nouă în modul Său de a gândi și de a face oarecare lucruri.

[3] care în acea vreme circulau pe cale orală și, arareori, prin manuscrise. 

[4] Λειτουργία – un dar filantropic, un act generos față de cineva, un serviciu public în sensul cel mai larg al cuvântului, provine din verbul λειτουργέω – a sluji pe cineva, a-l servi pe altul, a juta pe cineva într-un mod public, care, la rândul său, a rezultat dintr-un alt cuvânt, și anume substantivul masculin λειτουργός – slujitor, angajat cu caracter oficial, funcționar, uneori chiar demnitar, care a luat naștere prin alipirea a două cuvinte: λαός – persoane, oameni, mulțime și ἔργον – muncă, acțiune, faptă, sarcină dată cuiva, serviciu plătit. Prin urmare liturghie ar însemna o muncă publică, efectuată de anumite persoane, în folosul mai multor persoane, o lucrare a oamenilor pentru oameni.

[5] dat fiind că reprezintă croiala spirituală finală la care a ajuns, în urma fasonării milenare din interiorul practicii sale la fel de îndelungate, Biserica. Pentru că-n sinceritatea și-n confiența pe care le-a demonstrat în privința păstrării și aplicării celor spuse de Domnul, ea a fost sigură că, de se vor aduna periodic sau atunci când nevoile pragmatice le-o vor impune și Îi vor cere lui Dumnezeu să-i scoată din bezna falsității și a îndoielii și să-i aducă la lumina adevărului, El o va face negreșit, iar ceea ce ea va primi în rugăciune va fi vrednic de crezare și demn de urmat.

[6] Slujbă religioasă ce are loc dimineața, înaintea sfintei liturghii. În anumite cazuri, cum ar fi privegherile de noapte sau deniile Postului Mare, ea se săvârșește și seara sau noaptea.  

(Foto © flickr.com, Angela Chandler)