Elena Simion spune ce are de spus, fără ocolișuri.
Poeziile ei sunt planul de luptă al unei insurgente implicate în eterna
conflagrație a celor două lumi (interioară & exterioară), poezii pe care le
împarte cu o naturalețe înspăimântătoare, ca pe niște cocktailuri Molotov,
fiecărui participant lucid la Marele Război de Eliberare. Rar mi-a fost dat să
citesc un volum de versuri care să-și mențină forța magnetică pe întreg
parcursul lecturii.
Aș zice că Elena Simion e cea mai bărbată
scriitoare autohtonă pe care am cunoscut-o. Însă din teama de-a-mi fi
interpretate greșit vorbele și de-a mi-o lua pe cocoașă, zic doar atât: cei
hipoacuzici și cu deficiențe de vedere n-au nicio șansă să se-nroleze în armata
celor 300 de pisici conduse de autoare.
Citind acest volum am auzit, de undeva din fundal,
un râs vitriolant, care a despicat norii și i-a permis bătrânului Soare să-și
rânjească dinții. Aici nu e niciodată vară, ci un perpetuu ger al Bobotezei.
Într-o cameră închiriată, cu capul în jos și picioarele pe pereți, autoarea își
notează conștiincios impresiile cotidiene.
Balade umoristice compun mai toate pipițele. Elena
Simion nu le poartă trena. Eventual, coșciugul.
„nu e normal să suferi
de o boală psihică
e ok să
o crești acasă, dar nu o scoate în public
aș spune la fel despre copiii urâți
dar cât timp suntem ipocriți
ei nu există”
https://cdpl.ro/produs/parul-de-pisica-elena-simion/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu