Un volum terifiant și melancolic deopotrivă, pe
care nu mi l-aș fi imaginat vreodată c-ar putea ieși din pana „eterată” a
autorului Priveliștilor (Charmides,
2017). Pe parcursul cărții am avut senzația stranie că experiez un déjà-vu. Erau de fapt reverberații ale
unei lecturi din studenție, când, după ce răsfoisem un roman sau un florilegiu
de articole și eseuri aparținând charismaticului (pe-atunci) Savatie Baștovoi, mi-am
zis: „Slavă Domnului că părințelul se ocupă și de lucruri serioase!” – asta
înainte de-a se întoarce la canțonetele pentru mămicile oblojite și cantilenele
pentru copiii nedoriți de mămici.
Textura lirico-epică a poemelor vakulovskiene are
ceva din virilitatea (bine înțeleasă) a lui P. P. Pasolini, mai ales cea din
vremea în care magistrului italian i se tot găseau circumstanțe agravante, în
demersul său de a divulga „misterul” budoarelor ambigene, întrucât ipocrizia
nomenclaturistă a Republicii dicta (ca-n orice epocă) spiritul rezonabil al veacului.
A
cui e casa asta? reprezintă
(și sper să fiu în asentimentul majorității) una dintre lecturile obligatorii
pentru toți aspiranții la culmile înzăpezite (sau înnoroite) ale Poeziei, căci
fuga de listele cu militarii uciși „la datorie” e martorul ocular al faptului
(și deci un simptom explicit) că spaima de „canoanele teoriei literare tradiționale”
e încă vie, iar țelul artistic, încă blurat (metaforic vorbind, desigur; nu
trageți în mesager!) – în consecință, o colecție de narațiuni brutale (aidoma
realității din care provin), neprescrisă celor suferinzi de poeticism atrofiant
endemic.
„bisericile s-au umplut de cadavre/și de/răniți/e
ceva greu și pentru Dumnezeu
a mai trecut o zi/20 02 14/Ucraina/nimeni nu vrea
să moară
moartea-i peste tot” (p. 12)
⁕
„la Varnița oamenii împing/cu mâinile
goale/granița pe care au avansat-o/
soldații ruși sub privirea/pacificatorilor ruși/
ziarele scriu despre/așa-zisa graniță/așa-zisa
transnistrie/
mai puțin despre oameni” (p. 34)
⁕
„scriitorii din Cernăuți/povestesc la uniunea
scriitorilor/că li se închid școlile de/limbă română din Ucraina/că-i tot mai
greu/mai greu decât cu rușii/au șters și inscripția românească de pe/catedrală
de parcă/Dumnezeu ar vorbi/doar în ucraineană” (p. 55)
Astfel că autorul basarabean recomandă – printre pasajele
crude ale unei istorii recente, conturate uneori cu lux de amănunte – ca unică
metodă sănătoasă pentru dobândirea „iluminării” (adică a detectării și-a
însușirii, fie și prin ciordeală, a unei decențe umane firești) răfuiala corp
la corp cu omul corupt, umbrit și dedublat din fiecare dintre noi.
Așadar, un abecedar versificat al câtorva rădăcini
genealogice specifice unei terori (și, implicit, unei terrorussii), ce sunt la
vedere, perforând ascendent solul (uneori reavăn, alteori secetos) al unui teritoriu
politizat și disputat de Marile Puteri Mondiale – omenirea.
„Nu poți face din tranșee drum. Mai bine o iei
prin arătură”, zice Al. Vakulovski. Iar eu îl cred pe cuvânt.
După ce-am terminat recenzia, mi-am turnat bere în paharul pătrățos de whisky și, golind pe sfert punga de arahide prăjite, unse și sărate, mi-am adus aminte de vremurile bune, cu toate că nici atunci nu agream olovina. Așa că dau iama în tastatură, Campionatul lui pește din 2020 se ține în 2021, belesc ochii pe monitor: Finlanda 0 - 1 Rusia, meciul s-a jucat pe Arena Gazprom din Sankt Petersburg, finlandezii marcaseră în minutul 4 al partidei un gol perfect valabil, ce fu anulat de brigada de arbitri. Dar vorba autorului: „...de ce ne-ar interesa/acolo e Rusia/nu-i planeta noastră”.
https://www.goodreads.com/book/show/56478734-a-cui-e-casa-asta
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu