(2) Din jurnalul surorilor mele triste

De două săptămâni sunt la A. Mai exact, la Mănăstirea A. Situată în apropiere de C., undeva după B. Razele soarelui se unduiesc printre dealurile borțoase care nu-i dau de ales. Nici măcar lui. Forța lor e implacabilă... statuată de veacuri.

A plouat în marea parte a zilelelor ce se unesc cu nopțile în aburul emanat de aceleași dealuri. Ele nu se smeresc în fața omului. De fiecare dată când ies din arhondaricul anexat stăreției (de unde un ochi mă privește – trezvitor și deopotrivă adormit de căldura unei minți năimite la zdroaba muncilor ascultării) nu este să nu le surprind măreția tăcută a șoldurilor mângâiate de vânt și udate de ploaie sau să nu le contemplu graiul pietros, rămas după lovitura râului.

Ceața spectrală pare a fi – ca și când ar sta la pândă, fumând întruna – unul dintre spiritele blânde ale locului. Îmi ademenește privirea și p-ormă mi-o pierde într-un departe, cât mai departe, pe care doar Dumnezeu îl cunoaște. Cum tot acolo te pot duce și fetele care mai poposesc pe aici, cazate la doi-trei metri de ușa chiliii mele, lăsând în urma lor un parfum dulce-muheresc (am înlocuit i-ul din motive evidente) cu care era să mă intoxic de câteva ori, în încercarea mea de a mă bucura de-o toaletă neocupată. Slavă Domnului, că cei de la mănăstire nu s-au gândit să blocheze ferestruica cu vreo icoană sau cu vreo carte de cult, cu scopul de a-mi obtura vederea în exterior (spre lumea desacralizată) și a-mi lărgi orizontul interior – unde-i adevărata împărăție, cea demnă de-a fi contemplată!

Fete din soiul neîmplinit și neliniștit al postmodernismului (care nu postește) de toate zilele: cu batic și fără, cu fuste târâie-preș sau cu pantaloni lărguți-drăguți, high-tech sau de la coada vacii, bucaleștence, albaneze sau de peste hotare. De toate pentru tot ochiul care, după cum vă spuneam, ațipise de la căldură.

Cu câteva zile în urmă am vorbit cu una din București, glosând, ca de fiecare dată, pe marginea ideilor ei frumoase despre unu, doi, sau cei trei copii pe care vrea să îi aibă, și despre Familie, Biserică, Iubire ș.a.: „Foarte frumos, sora mea, dar să știi că bărbatul e poligam prin definiție și..., știu, știu, n-am să-ți repet acest lucru în fiecare zi, dar ar fi trebuit să-l știi deja”, și un nod în gât, și-o posibilă decepție, și un zâmbet, și-un „Ne vedem mâine!”, iar a doua zi, toate bune și frumoase, că dé, în seara aceea îi făcusem focul, ca să poată să facă duș ca toată lumea, „că așa-i, uneori, la mănăstire, surioară.”

O fată drăguță ca o măicuțâță... a venit ca să se bucure de liniștea spațiului sacru și a dat peste dracu’. Dar ce să-i faci? Așa e-n lume: când vrei să le drăgălești nu le găsești chiar dacă le cauți cu lupa, iar când, cu lupa-n soare, ți-ai dat foc la valiză și ai plecat de nebun la mănăstire, atunci le pune michiduță să te caute, cu inima (vezi Doamne) la Tine, dar cu mintea la stamina lunguiață a garofiței.

Ce-i drept, nu mi-ar strica o „zbenguială legală”, mai ales acum, în sub cincisprezecile grade câte-or fi afară (iar dacă Natura e mama noastră a tuturor, de ce fug oamenii de ea și își concep progeniturile între betoane?) Stați liniștiți! Ați citit bine. Dar toate la rândul lor, iar în cazul în care nu va fi să fie pe lumea aceasta (îmi zic în gând, fiindcă mi-e teamă să le-o spun în față) va fi pe lumea cealaltă. Și vă promit, dragele mele, că n-am să uit de voi și am să vă iubesc pe toate, cum oi putea.  

Nu mă plâng și știu că între două nu mă plouă, dacă amândouă au câte-o umbrelă, când pe cer s-au adunat nori grei de Nimbostratus, iar ceața s-a lăsat atinsă, ca de-un sfârc udat de rouă, de sabia lui Tarquinius Sextus... și m-am trezit făcându-mi cruce, pentru a primi puterea de a-mi stăpâni poetizarea erotică.

Jurnal

O zi ca oricare alta. Mai, 2012:

Sunt într-un pantalon scurt, șlapi, ș-un tricou fără mâneci. Tocmai ce am ieșit de la baie. Bat la ușa fetelor și îi spun celei care a deschis ușa, că poa’ să-și ia apă de băut din bucătărie (cea de la robinet nu este 100% potabilă). Îs niște bidoane albe de plastic și-un vas mare de sticlă. Dacă vrea să-i spună și colegei de cameră, ca să știe de unde... Se uită la mine de parcă i-aș fi violat sfințenia costitutivă (Doamne, iartă-mă!) firii sale pudice și îmi apropie ușa de față, închizând-o brusc în stupoarea tâmpă a chipului său rănit (trezit din rugăciune?) probabil de prezența mea. Întorc spatele și cobor să vorbesc cu fratele Florin. Acesta mă întreabă dacă nu mi-e frig, văzându-mă îmbrăcat sumar, și-mi spune:

─  Aaaa! tu ești sportiv, Andreiule.

─  Sunt, sunt. Mă lupt cu...

Duminică, 20 mai, 2012, 8:37a.m.:

Sunt treaz de la ora 6:00. Unul dintre pelerini, cel care a dormit deasupra mea (paturile sunt etajate), a susținut un concert de sforăieli matinale, rugându-mă, aidoma unei soprane wagneriene, să-mi iau tălpășița și să plec pe terasă unde... acum stau și scriu în jurnal cum scriu eu în jurnal despre ceața galactică, ce acoperă dealurile din jurul mănăstirii, despre F. Chopin care-mi cântă, din dreapta, prin boxele laptopului: „trip-blu-blu-bleum... pic-pac-pi...”, și despre unul A. Camus care-mi vorbește din stânga, prin gura mică a unei ediții liliput la Mitul lui Sisif: „Nu există destin care să nu poată fi depășit prin dispreț.” În mijloc stă jurnalul, iar clopotele au început să bată, turbate, ca zorile apocalipsei: Ceasurile... Sfânta liturghie... Veniți... veni... ve...! Și de ce să mai scriu, când ar trebui să fiu deja alla chiesa? Simplu.

Scriu și despre plecarea mea la toaletă, și despre bătutul în ușă, și despre răspunsul venit după ce am apăsat clanța ce nu m-a ajutat prea mult, căci era încuiată. Iar vocea de dincolo de ușă, ce rostise un sfios „Imediat” după vreo 5 secunde, e  posibil să fi fost vocea tipei de aseară. Și, dacă mă mai gândesc mult la ea, s-ar putea să am dreptate și-am să scriu și despre treaba asta.

Precum și despre faptul că mă uit la foile pe care le-am primit de la o femeie care-și caută un partener pentru veșnicie, una ce poate să-nceapă și mâine, chiar și dintr-o mănăstire. Iar pe una dintre foile scrise de mâna ei, găsesc următoarele:  

„Măn. Frăsinei / Com. Muereasca (Vă amintesc că la Frăsinei femeile nu au voie să intre, mănăstirea fiind în duhul avaton-ului) / Protosinghel I... / 10 lei pentru 40 de liturghii (Mi-a spus că pot să-i trimit banii și prin poștă) / Ierom. D... / Ierom. I... / Vineri de la 11 la 13, Sf. Maslu / Du + Sf. Sărbători /… (Numele femeii) / 0744... (telefonul celular) / 02... (telefonul fix) /... (adresa de e-mail) /... (Localitatea, orașul, strada și numărul)”

Am mai primit de la ea și două rugăciuni, „Rugăciunea tinerilor care vor să se căsătorească” și respectiv, „Rugăciunea pentru căsătorie”.

Chiar mai-nainte, în timp ce scriam, o femeie a intrat de două ori în cameră, prima oară când a vrut să intre la toaletă și a greșit ușa (se iartă), iar a doua oară când a ieșit de la toaletă (se iartă, dar nu se uită). Ce pot să spun? Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Deși sper, ca cea care a intrat să nu fi fost femeia cu foile.

E adevărat că pentru unii (și eu de ce aș fi o excepție?) aceste probleme legate de căsătorie și de viața de familie sunt mai profunde decât aceste fragmente comice pe care vi le-am expus. Doar un lucru nu trebuie uitat în viață, unul pe care l-am primit în dar și pe care-l ofer, scos mintenaș (ca un iepuraș) din paginile ultimelor zile ale acestui jurnal:

„O lege inumană și supraomenească cârmuiește pământul și dacă vrem s-o stăpânim, s-o suportăm, trebuie să ne înfrângem inima.”   Nikos Kazantzakis

Probabil că nu ne-am înfrânt-o destul.  

Slavă lui Hristos pentru toate!

                                                                                                             Mănăstirea A., 11:30 a.m.