Cu sau fară sau Despre mistagogia pantalonilor scurţi în Biserică

Motto: „Oricare-i timpul și felul de doctrină,

                     Se-mparte lumea-n două, în multă și puțină.”

                                                                                              Tudor Arghezi, Catrene și distihuri

Am ajuns la biserică cu spovedania-n suflet, bucuros-bucurie multă ce-mi pulsa în mădularele ce-și așteptau odihna de început de săptămână, cu soare, puțin vânt și două cărți noi împrumutate de la biblioteca de la care am învățat multe, spre deosebire de cei popiți de la care acum, trecut prin școala bibliotecii, pot să trag o învățătură despre orizonturile roșii ale unora și pleoapele tinoase ale altora, s-o trag și să o transpun pe foaie, fir-ar ea să fie de cultură!... unsă cu untură și zeamă de post, și te apucă după post o fericire vie când vrei să te împărtășești cu Hristos, de-ți pierzi cu firea anii, îmbrățișând viitorul, asta dacă nu ai norocul maladiv de a te întâlni cu omul umbratic și a sa ceată epigonico-emulaționistă cu tendițe de judecăți rapace, în contradicție cu aparențele lor supte de o nevoință ascetică, ce mă-ndeamnă la o faptă avuabilă, literă cu literă, una după alta, urmând cursul firesc al acelei zile, în care mi s-a atras atenția, mai jos de buric, cam în zona genunchilor, acolo, unde mi se termina pantalonul de vară, sătul de nesimțirea rece a primăverii pe care ei nu o vedeau cum se ascunde după clopotniță, și îmi depilau pulpele cu privirea lor acidă ce-mi acrise inima în mânecarea ei adâncă spre Soarele Dreptății, ce-mi stătea pe limba dornică de un sânge curgător, ca jertfă pentru ignoranța celor mulți care m-au salutat cu interogația matinală, verbală și nonverbală: Ce-i cu pantalonii ăștia de pe tine?, iar eu: Adevărat a înviat!, ce-o fi având nu știu, dar par rupți de adevăr, ei, nu pantalonul care îmi exprima simțirea de tânăr îndrăgostit de soare, de vară și de-o tinerețe veșnică, de s-ar putea și la nouăzeci de ani tot în pantaloni scurți voi fi, de-aș mai fi să le văd chipurile întrebătoare, de parcă asta îi doare pe ei, cei îmbucători de împărtășanie săptămânală și cât se poate de deasă, că dragă le este comparația mai veche dintre un împărat sau un dregător și Hristosul Împăratul nostru, cum în fața primilor doi nu te poți înfățișa „cum îți vine”, deși, poate să-mi vină chiar bine, ci necesiți o anumită ținută, tot așa, ba cu mult mai mult, în fața Celui Care ți-a dat viață, îmi zice popa: Cum să-ți traduc băiete?..., că la biserică nu poți veni oricum, fiindcă lumea vine să vadă altceva... Ei drăcie, părinte! Păi de ce, ceara mă-sii, taman pe mine s-au găsit să mă ia în vizor, când slujba divină îi îndeamnă la pocăință, iar pe Hristos cu oamenii bogați ai lumii s-au găsit să-L compare, ca și cum ai putea să compari Incomparabilul și Transcendentul cu notoriul latifundiar Becali, băi părinte? C-or să dea socoteală cu toții în fața lui Dumnezeu, de vreme ce cu El nu e la fel ca și cu oamenii, în fața cărora o îmbrăcăminte poate decide multe, înaintea Celui nemituit, fiind doar un vicleșug ce pălește-n răsăritul sincerității, fiindcă la El nu merge cu „săru’mâna, știți...”, la popă e posibil, dar să nu divagăm, iubăreți frați și mult iubite surori, ci să revenim la libertatea mea în Hristosul Care mă acceptă așa cum și eu îi accept pe ceilalți, nesmintindu-i decât pe cei smintiți de modul kenotic de a fi al Mântuitorului nostru pe care nu-l pot înțelege – cum adică fără de păcat, dar asumător de păcate, cum fără pantaloni lungi, și totuși creștin? –, deși El vrea să ni-l dăruiască, dar ei nu doresc să-l primească, și, prin urmare, mă condamnă „smerit” din cauza pantalonului: Un duh de erezie te cercetează, frate.

Dar dacă El nu Se tulbură, eu nici atât. Știi cum e-n viață, nu poți să-i mulțumești pe toți, poți eventual să le explici acea frază: „Nu infinitatea este mai adâncă decât caracterul personal, ci caracterul personal este mai adânc decât infinitatea”, pe care Ewald Burger o rostise încă de prin 1933 – anii preconceperii lor, și din care, ca să le-o translez, reiese că: Nu infinitatea posibilităților de apariție a ceea ce este creat este mai adâncă decât caracterul personal al acelei creaturi, ci taina caracterului personal este mai adâncă decât infinitatea..., sau altfel spus: Infinitatea formelor vestimentare prin care se înfățișează oamenii nu obiectivizează misterul minunat al caracterului personal, propriu fiecăruia dintre noi, propriu nouă tuturor, cei ce purtăm chipul lui Dumnezeu, noi (subiecții), reduși de cele mai multe ori la niște articole de îmbrăcăminte (simple obiecte), prin intelectul limitat, dar bogat în judecăți apriorice, obosite de postul cel neautentic al atâtor și atâtor psihologi baliverniști de turmă, care dau mai multă importanță „oului” decât „găinii”, și șosetelor din sandale decât picioarelor ce se lasă învelite de ele.

Dar sfinții, părinte?..., sfinții din vechime și chiar unicul Hristos, cum de-s pictați fără șosete și fără chiloți?... Eh, fiule, să nu ne comparăm cu sfinții, îmi zice popa.

Dar cu cine părinte? Și l-am lăsat să se roage pentru a putea sluji în duhul și-n adevărul ce nu mă obidise înaintea apropierii mele de potirul cel de viață, ce mă-ntărea, cu iubire, în credința catrenului arghezian: „De vorbește / Te stropește / Dacă tace / Nici atât nu poate face”.